agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-01-12 | |
Întâi simți o arsură în interior.De fapt nu era chiar o arsură, ci mai mult o apăsare.Urca de jos în sus, încătușându-i pieptul într-un zid uscat,erodându-i gâtul într-o strânsoare inimaginabilă, vrând parcă să-i spargă maxilarele…Nu mai putea inspira și din potrivă, simțea cum ultimele fărâme de aer ieșeau șuierat din el, scârțâindu-i în timpane.
Lovitura îl ameți complet.Cel puțin credea că fusese o lovitură, fiindcă tâmplele îi zvâcneau încinse, închise într-o durere oarbă…Izbuti să-și îcleșteze mâna pe ceva, în timp ce buzele îi sloboziră un horcăit rugător…Pupilele dilatate priveau fix un punct imaginar, în timp ce restul imaginii se întuneca amenințător.Totul se strângea în jurul lui, agasându-l, comprimându-l la dimensiunea acelui punct…Căută ceva în interior de care să se agațe și nu găsi nimic.Nu mai avea interior, nu se mai găsea pe sine…Gândurile i se dădură peste cap, imaginea unui pahar gol de apă rămânându-i în minte…”apa…diluviul universal…îl devora, îl descompunea, îl ucidea, îl distrugea…” Și apoi văzu, simți, dar își dădu seama că simțea altfel…: se găsea într-un sicriu, într-o beznă totală, umezit de apa infiltrată prin lemn, apăsat din toate părțile de scândurile roase de carii și de apă… Venele golite de sânge i se umflau una câte una și se spărgeau… Zgomote seci, ascunse, îi răsunau înfundat în minte… Urmând o armonie perfectă a naturii, corpul său se descompunea…Carnea i se fărâmița rapid, schimbându-și culoarea dintr-un alb lucios într-un roșu stătut, trecând apoi într-un violet aprins și căpătând în final nuanța maronie-negricioasă a pământului pârjolit după ploaie… Prin masa aceasta compactă de materie diformă începură să iasă viermii, străpungându-l din adâncuri, croindu-și drum către suprafață, devorându-l cu aviditate de viață… Voi să urle, simțind unda de teroare a necunoscutului, a întunericului morbid. Era mort și știa asta… Gura îi clănțăni subit, în timp ce maxilarul i se desprinse din încleștarea oarbă, dezvăluind un rânjet grotesc.Craniul era deja descoperit, viermii reușind să-l curețe în cea mai mare parte de bucățile inutile de carne putrezită… Apoi simți din nou… Se disipa…Oasele i se topeau încet într-o pulbere fină, uscată, făcând grămăjoare stupide de cenușă ici-colo… Însă deja nu mai erau oasele lui… El plecase încet, afundându-se, scufundându-se într-un loc în care nu putea privi… Cădea încet într-un abis fără fund, care îl trăgea cu o forță primordială, acaparându-i existența…Chiar și gândurile îi erau luate, rămânând în vid, pierdute undeva deasupra, unde nu mai ajungea… Aluneaca prin acest tunel al necunoașterii și era îngrozit… Nu mai avea nimic,rațiune, coerență;era gol, era o existență ce nu avea cum să existe, era nimic… O scânteie… Lumina îl acapară dintr-o dată cu un foc suprem… Nu înțelegea nimic, dar gândea!Golul începu să se umple, și totul începu să ia formă… Începu să urle… S-a născut un om…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate