agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-09 | | Înscris în bibliotecă de alexandru pop
Ușa se închise în spatele meu. Se întâmplă destul de des ca o ușă să se închidă în spatele cuiva - ba nu-i de mirare nici dacă după aceea se răsucește și cheia în broască. Ușile locuințelor, de pildă, se încuie, și atunci rămâi ori pe dinăuntru ori pe dinafară. Ușile locuințelor au și ele ceva irevocabil, definitiv, trădător. Și acum, ușa din spatele meu a fost împinsă și s-a închis, da, a fost împinsă, fiindcă e o ușă nefiresc de groasă, care nu poate fi trântită. O ușă urâtă cu numărul 432. Tocmai asta o deosebește de alte uși, faptul că poartă un număr și că e țintuită în plăci de metal - și tocmai asta o face să pară atât de distantă și de inaccesibilă: fiindcă rămâne la toate nepăsătoare, și rugăciunile cele mai fierbinți n-o impresionează.
Și acum m–au lăsat singur cu acest om, și nu numai că m–au lăsat singur, dar chiar m–au închis cu el, cu acest om de care mă tem mai mult decât orice: cu mine însumi. Îți poți, oare, închipui ce simți când ești lăsat pe seama ta, când rămâi singur cu tine însuți, când ți-ai fost predat ție însuți ? Nu pot pretinde că această situație trebuie să fie neapărat îngrozitoare, dar este una din aventurile cele mai absurde pe care le poți trăi pe lumea asta: să te întâlnești cu tine însuți. Așa ne întâlnim aici, în celula 432: despuiați, părăsiți, concentrați în noi înșine și fără să ne pese de nimic din jur, lipsiți de țel, de preocupări, de putința să acționăm. Și asta-i cel mai înjositor lucru: fără nici o posibilitate de a acționa. Fără o sticlă pe care s-o bei sau s-o spargi, fără un prosop ca să te spânzuri, fără un cuțit ca să evadezi sau să-ți tai vinele, fără un condei ca să scrii - să n-ai nimic - în afară de tine însuți. E îngrozitor de puțin într-o încăpere goală cu patru pereți despuiați. E mai puțin decât are păianjenul care-și deapănă cu spatele împletitura și-și poate risca viața, se poate aventura fie să se prăbușească, fie să se prindă de fire. Pe noi ce fire ne prind când ne prăbușim? Propria noastră forță? Sau vreun dumnezeu? Dumnezeu – oare asta este forța care face copacul să crească și pasărea să zboare – Dumnezeu este viața? Atunci, ce-i drept, ne prinde uneori în cădere, susținându-ne – când noi o vrem. Când soarele și-a retras degetele de pe gratiile ferestrei și noaptea a început să se strecoare din unghere, ceva s-a apropiat de mine pășind din întuneric – și am crezut că ar putea fi Dumnezeu. Deschisese cineva ușa? Nu mai eram singur? Simțeam că mai era ceva, și respira, și creștea. Celula devenise prea strâmtă – simțeam că zidurile trebuie să se dea în lături din fața acestui ceva, care era aici și pe care îl numeam Dumnezeu. Ascultă tu, care porți numărul 432, omulețule – nu te lăsa îmbătat de noapte! Cu tine, în celulă, se află numai propria ta frică, nimic altceva! Frica și noaptea. Dar frica este un monstru hidos, și noaptea poate deveni îngrozitoare ca un strigoi, dacă rămâi singur cu ea. Iată că luna începe să hoinărească peste acoperișuri și să lumineze pereții. Caraghiosule! Pereții sunt tot atât de strâmți ca de obicei, și celula e goală ca o coajă de portocală. Dumnezeu, pe care îl numesc cel atoateiertător, nu este aici. Iar ceea ce era aici, ceea ce vorbea, se află în tine. Poate că era un dumnezeu în tine – tu erai acela! Fiindcă tu ești și dumnezeu, toate sunt dumnezeu, și păianjenul, și scrumbia. Dumnezeu este viața – în asta constă totul. Dar asta înseamnă atât de mult, că el nu mai poate exista. Încolo nu e nimic. Dar acest Nimic ne copleșește adesea. Ușa celulei era închisă ca o nucă – de parcă n-ar fi fost deschisă niciodată – și despre care știi că nu se deschide niciodată de la sine, că singura cale ar fi s-o spargi. Atât de închisă era ușa. Și, lăsat cu mine însumi, m-am prăbușit în hăul fără de fund al deznădejdii. Atunci, însă, păianjenul se răsti la mine ca un plutonier major: Papă-lapte! Vântul îi sfâșiase pânza și cu hărnicie de furnică se apucase să țeasă alta și mă prinse, pe mine cel cântărind cincizeci și cinci de kilograme, în firele puternice ale țesăturii fine ca o adiere. I-am mulțumit, dar nu mi-a acordat nici cea mai mică atenție. Așa m-am obișnuit, încetul cu încetul, cu mine însumi. Pretindem cu atâta ușurință să fim suportați de alți oameni, și cu toate astea abia ne putem suporta noi înșine. Treptat însă mi-am dat seama că sunt încă destul de amuzant și plăcut – zi și noapte descopeream în mine cele mai ciudate însușiri. Dar cu timpul, timp lung, am pierdut legătura cu toate, cu viața, cu lumea înconjurătoare. Zilele picurau din mine cu repeziciune și neabătut. Simțeam cum, încetul cu încetul, lumea reală se scurgea din mine, lăsând un gol care se umplea cu mine însumi. Simțeam că mă depărtez mereu de această lume în care totuși abia pășisem. Pereții erau atât de reci și de morți, încât m-am îmbolnăvit de deznădejde și apatie. Fără îndoială că poți să-ți strigi durerea vreme de câteva zile – dar când nu primești răspuns, te cuprinde curând oboseala. Fără îndoială poți bate vreme de câteva ceasuri în perete și în ușă – dar dacă lor nu le pasă, îți rănești pumnii, și această ușoară durere devine singura mângâiere în pustiul ce te-nconjoară. Fără îndoială că pe lumea aceasta nimic nu e definitiv. Fiindcă și ușa cea distantă s-a deschis, apoi multe altele, și fiecare dintre ele a scuipat în afară câte un bărbat sfios, neras, într-un șir lung care porni către o curte cu iarbă verde la mijloc și ziduri cenușii împrejur. Aici izbucniră lătrături în jurul nostru și spre noi – lătrăturile răgușite ale unor câini albaștri, cu burțile încinse în curele de piele. Aveau grijă să ne mișcăm și se mișcau ei înșiși, iar lătratul lor ne vâra spaima în suflet. Și când spaima nu mai avea loc în noi, ne linișteam, și ne dădeam seama că erau oameni în uniforme albastre-spălăcite. Mărșăluiam în cerc. Reîntâlnirea cu cerul a fost zguduitoare și când ochii ni se obișnuiră din nou cu soarele am putut distinge, printre pleoapele ce clipeau întruna, că eram mulți cei care tropăiam descumpăniți și trăgând adânc aerul în piept – șaptezeci, poate optzeci de oameni. Și mereu în cerc – în ritmul saboților noștri de lemn, descurajați, timorați și totuși pentru o jumătate de oră mai fericiți decât înainte. Dacă n-ar fi existat uniformele albastre care ne lătrau în obraz, am fi fost în stare să tropăim așa la infinit – fără trecut, fără viitor; un prezent destul de suportabil: să respiri, să privești, să umbli! Așa a fost la început. Aproape o sărbătoare, o mică fericire. Dar cu timpul – când vreme de câteva luni te bucuri de ceva în mod pasiv – începi să bați câmpii. Mica fericire nu-ți mai ajunge – te saturi și picăturile tulburi ale acestei lumi căreia îi suntem robi cad în paharul tău. Și atunci sosește și ziua când tropăitul în cerc devine o tortură, când te simți batjocorit sub cerul înalt, iar pe omul dinaintea ta și pe cel de după tine nu-i mai socoți frați și tovarăși de suferință, ci niște cadavre ambulante, aflate aici numai ca să-ți facă silă și între care te simți ca bătut în cuie, o scândură dintr-o îngrăditură fără de sfârșit, o scândură oarecare fără înfățișare proprie, și vai! ceilalți îți stârnesc mai degrabă greața decât altceva. Așa se întâmplă când vreme de luni de zile te învârtești în cerc, între ziduri cenușii, și uniformele albastre-spălăcite latră monoton la tine. Omul care mergea în fața mea e mort de mult. Sau a scăpat din vitrina cu monștri a unei tarabe de bâlci, împins de un diavol pus pe glume care îl face să se poarte de parcă ar fi un om ca toți oamenii – deși nu încape îndoială că e mort de mult. Da! Căci chelia lui, înconjurată de o cunună încâlcită și zdrențuită de smocuri păroase cenușii-murdare, nu are luciul acela lucios al cheliilor vii, în care soarele și ploaia se mai pot oglindi tulbure – nu, e o chelie fără luciu, pufoasă și mată ca postavul. Dacă acest tot din fața mea, pe care nu îndrăznesc să-l numesc om, dacă această imitație de om nu s-ar mișca, ai putea crede că nu-i o chelie, ci o perucă. Și nu peruca unui savant sau a unui bețiv înrăit – nu, cel mult a unui conțopist sau a unui clovn. Dar ce tenace e peruca asta – numai din răutate refuză să dispară din fața mea, fiindcă simte că eu, omul-din-spatele-ei, o urăsc. Da, o urăsc. De ce trebuie ca această Perucă – așa îl voi numi de acum înainte pe omul-din-fața-mea, e mai simplu – de ce trebuie să pășească în fața mea și să trăiască, în timp ce vrăbiile tinere, care n-au învățat încă să zboare și n-au nici o vină, se aruncă din jgheabul streșinii și mor? Urăsc Peruca asta, pentru că e lașă – îngrozitor de lașă! Îmi simte ura, în timp ce tropăie stupid înainte, mereu în cerc, un cerc foarte mic între ziduri cenușii, iar zidurile sunt și ele lipsite de inimă, altfel ar dispărea tainic într-o noapte, și s-ar ridica în jurul palatului unde locuiesc miniștrii noștri. De câtăva vreme mă tot gândesc de ce-or fi închis Peruca – ce faptă putea ea săvârși – ea, care e prea lașă să se întoarcă spre mine, în timp ce eu o chinuiesc necontenit. Fiindcă o chinuiesc: o calc mereu pe călcâie – cu intenție, firește – și din gură scot un zgomot grețos de parcă aș scuipa pe spinarea ei bucăți de plămân tocat. De fiecare dată zvâcnește rănită. Cu toate astea nu îndrăznește să-și întoarcă fața spre cel care o chinuiește – nu, e prea lașă pentru asta. Se răsucește numai puțin spre spate, în direcția mea, cu gâtul țeapăn, dar nu îndrăznește să efectueze jumătatea de rotire necesară pentru ca ochii noștri să se întâlnească. Oare ce-o fi având de ispășit? Poate că a delapidat sau a furat? Sau poate că într-un acces de aberație sexuală a stârnit indignarea publică? Da, cam asta trebuie să fie. Într-o bună zi, un Eros cocoșat a amețit-o și a scos-o din lașitatea ei, aruncând-o într-o desfrânare tâmpă – și iată că acuma tropăie în fața mea, mulțumită în sine și speriată că a îndrăznit și ea o dată ceva. Cred însă că pe ascuns tremură de frică, fiindcă știe că în spate merg eu, ucigașul ei! O, mi-ar fi foarte lesne s-o ucid, și aș putea-o face fără să se observe. Ar fi destul să-i pun o piedică și s-ar prăbuși de pe picioroangele ei mult prea țepene, și de bună seamă că s-ar lovi găurindu-și capul – iar pe urmă s-ar goli de aer cu un pfff... nepăsător, ca o cameră de bicicletă. I-ar plesni scăfârlia chiar la mijloc ca o ceară gălbuie și puținele picături de cerneală roșie care s-ar prelinge ar da impresia unui trucaj neîndemânatic și caraghios, ca siropul de zmeură pe bluza de mătase albastră a unui comediant străpuns de pumnal. Așa se manifesta ura mea față de Perucă, un individ căruia nu i-am văzut niciodată fața, căruia nu i-am auzit niciodată vocea, căruia nu-i cunoșteam decât mirosul mucegăit, stătut, de naftalină. Cu siguranță că vocea lui – adică a ei, a Perucii – era domoală, obosită, lipsită de orice patimă, tot atât de lipsită de vigoare ca și degetele lui lăptoase. Cu siguranță că avea ochi bulbucați de vițel și buza inferioară groasă, lăsată în jos, buză de om care ar mânca tot timpul bomboane. E masca unui chefliu meschin, fără măreție și cu tot atâta curaj cât are un negustor de papetărie care stă la tejghea și-și petrece adesea o zi întreagă mângâind cu degetele lui de moașă cei șaptesprezece bănuți primiți pe un caiet de dictando. Nu, nici un cuvânt mai mult despre Perucă! O urăsc într-adevăr atât de puternic, încât lesne m-aș putea lăsa târât într-un acces de furie care să dezvăluie tot ce simt. Ajunge. Gata. Niciodată n-am să mai vorbesc de ea, niciodată... dar când unul dintr-ăștia, al cărui nume nu vrei să-l pomenești, umblă mereu în fața ta, cu genunchii îndoiți și în ritmul unei melodii de melodramă ieftină, nu mai scapi de el. Te întărâtă tot timpul să te gândești la el, să-i simți prezența, să-l urăști, ca o mâncărime pe pielea spinării, acolo unde nu poți ajunge cu degetele. Cred că până la urmă o să fiu totuși nevoit să ucid Peruca. Teamă mi-a însă că mortul o să-mi joace o festă macabră. Cu un râs vulgar o să-și amintească deodată că pe vremuri a fost clovn și, dându-se de-a dura în propriul lui sânge, o să răsară drept în fața mea. Poate puțin cam stingherit că n-a putut să oprească sângele așa cum alții rețin urina. O să facă tumbe și giumbușlucuri prin manejul închisorii și o să sară capra pe spinarea gardienilor, până o să-i înnebunească, pentru ca, la urmă, prefăcându-se cuprins de teamă, să sară până sus pe zid. Nici nu ne dăm seama câte s-ar putea întâmpla dacă fiecare și-ar aminti pe neașteptate ce este el de fapt. Să nu crezi că ura mea împotriva omului-din-față, împotriva Perucii, este lipsită de conținut și temei – ei bine, nu, fiindcă se întâmplă uneori să nimerești într-o situație în care ura te copleșește și valurile ei furioase te târăsc atât de departe de propriile tale țărmuri, încât după aceea abia de mai poți găsi calea înapoi către tine însuți – atât de puternic te pustiește ura. Știu că ți-e greu să mă asculți și să simți la unison cu mine. Dar n-ai decât să nu asculți, procedează ca atunci când cineva îți citește din Gottfried Keller sau din Dickens. Urmează-mă, să mergem alături în cercul strâmt dintre zidurile nemiloase. Fii lângă mine nu cu gândul – nu, ci trupește, fii omul-din-spatele-meu. Și atunci ai să vezi ce repede vei învăța să mă urăști. Fiindcă atunci când ai să orbecăiești împreună cu noi (spun „noi” deoarece aceasta ni se potrivește tuturora) în cercul nostru deșălat, vei fi atât de golit de dragoste încât ura te va umple și se va revărsa înspumată ca șampania. Și o vei lăsa să spumege, numai ca să scapi de senzația asta îngrozitoare de gol. Și nu cumva să crezi că vei fi în stare de frumoase pilde ale iubirii-față-de-aproapele-tău, când burta ți-e goală și inima ți-e goală! Drept urmare, tu, cel care ai învățat tot ce e bun și frumos pe lume, ai să te legeni buimac în urma mea și multe luni de zile ai să depinzi numai de mine, de spinarea mea îngustă, de ceafa mea mult prea moale și de pantalonul gol care, dacă dăm crezare anatomiei, ar trebui să cuprindă ceva mai mult. Cel mai des va trebui însă să-mi privești picioarele. Fiecare om-din-spate privește picioarele omului-din-față, ritmul pasului său îi este impus, îl preia în chip obligatoriu, chiar dacă acest ritm îi este străin și incomod. Ei, și pe urmă o să te cotropească ura ca pe o muiere geloasă, când ai să observi că n-am un fel propriu de a merge. Nu, n-am un fel propriu de a merge. Există într-adevăr oameni care n-au un fel propriu de a merge – au mai multe stiluri care nu se pot împleti într-o melodie unică. Eu sunt unul dintre aceștia. De asta ai să mă urăști, la fel de absurd și de explicabil cum urăsc eu care sunt nevoit să detest Peruca numai fiindcă sunt omul-din-spatele ei. Și tocmai când o să izbutești să-ți potrivești mersul după pasul meu cam șovăitor și prost calculat ai să constați tresărind că am început deodată să calc foarte sigur și energic. Abia ai reușit să sesizezi acest nou fel al meu de a merge, și iată că mai fac câțiva pași clătinându-mă distrat și descurajat. Nu, n-ai să te poți gândi la mine cu plăcere și cu prietenie. Trebuie să mă urăști. Toți oamenii-din-spate îi urăsc pe oamenii-din-față. Poate că totul s-ar schimba dacă oamenii-din-față s-ar întoarce o dată către oamenii-din-spate ca să se înțeleagă cu ei. Dar așa e firea omului-din-spate – el nu-l vede decât pe omul din față și-l urăște. Dar pe omul-din-spatele său îl ignoră – căci despre partea lui el simte ca omul-din-față. Așa stau lucrurile în cercul nostru dinlăuntrul zidurilor cenușii – așa stau lucrurile și în alte părți, poate că pretutindeni. Ar fi trebuit, totuși, să ucid Peruca. Într-o zi m-a înfuriat atât de tare, încât sângele a început să-mi clocotească în vine. Asta s-a întâmplat când am făcut descoperirea. Nu era mare lucru. O descoperire mică de tot. Am amintit că în fiecare dimineață, vreme de o jumătate de oră, ne învârteam în jurul unui petic de iarbă de un verde murdar? În mijlocul arenei acestui circ ciudat se îngrămădeau, pălite, firele de iarbă, pălite și fără înfățișare proprie, ca și noi, cei țintuiți în îngrăditura cumplită. Căutând ceva viu, ceva colorat, ochiul meu rătăcea la întâmplare și fără prea mare nădejde peste cele câteva firicele care, simțindu-se privite, se strânseră laolaltă și-mi făcură semne prietenoase – și atunci am descoperit printre ele un punct galben, cu totul neînsemnat, o gheișă în miniatură, pe o pajiște mare. Eram atât de înspăimântat de descoperirea mea, încât credeam că toți trebuie să mi-o fi citit pe față, că ochii mei căpătaseră o fixitate arzătoare în contemplarea acelui ceva galben, și atunci m-am uitat repede și atent la încălțările omului-din-față. Dar așa cum nu te poți stăpâni să privești mereu o pată de pe nasul celui cu care stai de vorbă, făcându-l astfel să nu se simtă în apele lui, tot așa ochii mei tânjeau după punctul galben. Când am trecut din nou mai aproape de el, m-am prefăcut cât se poate de nepăsător. Mi-am dat seama că era o floare, o floare galbenă. Era o păpădie – o buruiană mică, galbenă. Se afla cam la o jumătate de metru în stânga drumului nostru, al cercului de-a lungul căruia înălțam în fiecare dimineață osanale aerului proaspăt. Hotărât, mi-era frică și-mi închipuiam că vreuna dintre uniformele albastre urmărește, cu ochii bulbucați, direcția privirii mele. Dar deși câinii noștri de pază aveau o îndelungată obișnuință în a sesiza orice manifestare individuală a vreunuia dintre cei țintuiți în îngrăditură și a răspunde cu lătrături furioase – nimeni nu și-a dat seama de descoperirea mea. Deocamdată, mica păpădie îmi aparținea numai mie. Dar nu m-am putut bucura cu adevărat de ea decât vreo câteva zile. Trebuia să fie cu totul a mea. De câte ori se sfârșea plimbarea în cerc, mă luptam cu mine însumi să mă pot smulge de lângă ea, și mi-aș fi dat rația mea zilnică de pâine (și asta înseamnă ceva!) s-o pot lua cu mine. Dorința de a avea ceva viu în celulă deveni atât de puternică, încât floarea, mica și sfioasa păpădie, dobândi curând în ochii mei valoarea unui om, a femeii iubite în taină: nu mai puteam trăi fără ea – acolo sus, între zidurile lipsite de viață. Și pe urmă a intervenit întâmplarea cu peruca. Am ticluit totul cu multă viclenie. De fiecare dată când treceam pe lângă floarea mea, deviam pe nesimțite cu câte un pas spre peticul de iarbă. În fiecare dintre noi sălășluiește în bună măsură spiritul de turmă, și pe asta mă bizuiam. Nu m-am înșelat. Omul-din-spatele meu, omul-din-spatele lui, omul-din-spatele acestuia din urmă – și așa mai departe – toți se târau, cu încăpățânare, ascultători, drept pe urma pasului meu. Așa am izbutit ca, în patru zile, să deplasez drumul nostru aducându-l atât de aproape de păpădia mea, încât dacă m-aș fi aplecat aș fi putut s-o apuc cu mâna. Ce-i drept, în urma acestei acțiuni, vreo douăzeci dintre firele de iarbă au fost ucise în țărâna de sub saboții noștri – dar cine se mai gândește la câteva fire de iarbă, atunci când vrea să culeagă o floare! Mă apropiam de împlinirea dorinței mele. Ca să fac o încercare, am lăsat de câteva ori să-mi cadă ciorapul stâng, aplecându-mă cu nevinovăție și supărat să-l trag iarăși la loc. Nimeni n-a găsit ceva de obiectat. Așadar, pe mâine! Nu trebuie să râdeți de mine dacă vă mărturisesc că a doua zi, când am ieșit în curte, inima îmi bătea cu putere, iar mâinile îmi erau umede și neliniștite. Fiindcă mi se părea cu totul de necrezut că aș putea dobândi, deodată, o iubită în celulă, după luni de singurătate, lipsite de orice mângâiere. Aproape că sfârșisem rația noastră zilnică de cercuri desfășurată în bocănitul monoton al saboților – la penultima rotire trebuia să se întâmple. Și tocmai atunci a intervenit Peruca, în chipul cel mai perfid și mai josnic cu putință. Tocmai intrasem în penultimul ocol, uniformele albastre zornăiau pline de importanță legăturile de chei uriașe, și eu mă apropiam de locul faptei, de unde floarea mă întâmpina cu o privire plină de teamă. Cred că în viața mea nu mai fusesem atât de emoționat ca în aceste clipe. Încă douăzeci de pași. Încă cincisprezece, încă zece, cinci... Și în clipa aceea se produse catastrofa! Peruca își aruncă pe neașteptate brațele subțiri în aer, de parcă voia să danseze o tarantelă, își ridică grațios piciorul drept până în dreptul buricului iar pe piciorul stâng se răsuci către spate. N-am să pot înțelege niciodată cum de a găsit atâta curaj – căci m-a fulgerat triumfătoare cu privirea, de parcă știa totul, ochii i s-au rostogolit în orbite până ce albul a prins să sticlească – apoi omul se prăbuși ca o marionetă. Da, lucrurile se lămuriseră acum: înainte vreme trebuie să fi fost clovn, fiindcă toată lumea izbucni în hohote de râs! Pe urmă, însă, porniră să latre uniformele albastre, și râsul pieri de parcă n-ar fi fost vreodată. Și unul se apropie de cel căzut și spuse tot atât de firesc de parcă ar fi spus: plouă – spuse: „E mort!” Trebuie să mai fac o mărturisire – din onestitate față de mine însumi. În clipa când omul căruia îi spuneam Peruca m-a privit drept în ochi și când am simțit că e învins, nu de mine, ci de viață – în acea secundă ura mea pieri așa cum piere un val pe nisipul plajei, și nu mi-a rămas decât o senzație de gol. Se rupsese o scândură din îngrăditură – moartea trecuse pe lângă mine șuierându-mi în urechi – împrejurare în care omul se grăbește să devină bun. Iar Perucii nu-i port pică pentru biruința pe care a crezut că a dobândit-o asupra mea. În dimineața următoare, omul-din-fața mea era un altul. El m-a făcut să uit numaidecât Peruca. Părea ipocrit ca un teolog, dar cred că iadul îl trimisese anume în concediu ca să împiedice o dată pentru totdeauna să-mi culeg floarea. Avea un fel plin de obrăznicie de a atrage atenția asupra sa. Toți îl socoteau un caraghios. Până și câinii albaștri nu se puteau stăpâni să rânjească omenește, și asta dădea naștere unui spectacol dintre cele mai ciudate. La fiecare pas se afla un gardian – dar fețele stupide ale militarilor de profesie se schimonosiseră, demnitatea lor primitivă se transformase într-o grimasă. Nu voiau să râdă. Doamne ferește! dar n-aveau încotro. Cunoști senzația aceea binefăcătoare când ești certat cu cineva și pe fețele amândurora s-a așternut masca supărării definitive, și apoi se întâmplă ceva hazliu care vă silește pe amândoi să râdeți – nu vreți să râdeți, Doamne ferește! dar pe urmă fața se lățește totuși și capătă expresia aceea cunoscută care poate fi desemnată în chipul cel mai nimerit prin cuvintele „zâmbet acru”. Așa au pățit de data asta câinii albaștri, și a fost singura pornire omenească pe care am observat-o vreodată la ei. Da, teologul ăsta era o figură. Era destul de isteț ca să simuleze nebunia – dar nu chiar atât de nebun încât istețimea lui să sufere de pe urma asta. Eram șaptezeci și șapte de oameni în manej, și în jurul nostru lătra o haită de douăsprezece uniforme purtătoare de revolvere. Poate că unii se aflau de douăzeci de ani și chiar de mai multă vreme în slujba asta de câine lătrător, fiindcă, de-a lungul anilor, tot lătrând la mii de victime, gurile li se alungiseră ca boturile. Dar această asimilare cu lumea animalelor nu le răpise nimic din înfumurare. Fiecare dintre ei putea fi luat așa cum se afla și folosit ca o statuie cu inscripția: „L’État c’est moi”. Teologul (mai târziu am aflat că de fapt era lăcătuș și a murit într-un accident, în timp ce lucra la niște reparații într-o biserică – Dumnezeu se îndurase de el!) era atât de nebun sau de isteț, încât le respecta întru totul demnitatea. dar ce zic eu – respecta? Umfla demnitatea uniformelor albastre până la proporțiile unui imens balon, despre dimensiunile căruia nici măcar purtătorii demnității nu-și mai dădeau seama. Și chiar dacă râdeau de nerozia lui, o anumită mândrie le umfla totuși burțile, făcând să se întindă hamurile de piele cu care erau încinși. De câte ori teologul trecea pe lângă vreunul dintre câinii de pază, care își exercitau autoritatea stând cu picioarele depărtate și nu scăpau nici un prilej să se repeadă cu furie la noi, de fiecare dată făcea o plecăciune care părea foarte sinceră și spunea atât de politicos și bine intenționat: „Petrecere frumoasă, domnule gardian!” încât nici un dumnezeu de pe lume n-ar fi putut să-i poarte pică pentru asta, și cu atât mai puțin orgolioasele uniforme albastre. În același timp își făcea plecăciunea cu atâta bună-cuviință, încât aveai de fiecare dată impresia că se ferește să nu primească o palmă în obraz. Așadar, diavolul îi dăduse acestui comediant-teolog rolul omului-din-fața mea, iar nebunia lui radia atât de puternic și mă copleșea, încât aproape am uitat de noua mea iubită, de mica mea păpădie. Cu greu am izbutit să-i arunc o scurtă privire afectuoasă, fiindcă spaima care mă cuprinsese și lupta smintită cu proprii mei nervi făcea să-mi țâșnească sudoarea prin toți porii. De fiecare dată când teologul își făcea plecăciunea și acel „Petrecere frumoasă, domnule gardian!” îi picura de pe limbă ca mierea – de fiecare dată trebuia să-mi încordez toți mușchii ca să nu procedez întocmai ca el. Ispita era atât de puternică, încât de multe ori le-am zâmbit prietenos statuilor-gardieni și abia în ultima clipă am reușit să mă stăpânesc și să nu fac o plecăciune sau să scot un cuvânt. Ne roteam zilnic vreo jumătate de oră în curte, timp în care făceam douăzeci de ocoluri, iar douăsprezece uniforme împresurau cercul nostru. Prin urmare, teologul făcea în orice caz două sute patruzeci de plecăciuni pe zi, și eu trebuia să mă concentrez de două sute patruzeci de ori, străduindu-mă din răsputeri să nu înnebunesc. Știam că dacă, totuși, aș fi făcut-o vreme de trei zile, aș fi căpătat circumstanțe atenuante – dar nu mă simțeam în stare de asemenea faptă. M-am întors în celulă cu totul istovit. Toată noaptea însă am visat că umblu de-a lungul unui șir nesfârșit de uniforme albastre, toate având înfățișarea lui Bismarck – toată noaptea mi-am cocoșat spinarea în timp ce le uram acestor milioane de bismarci de un albastru-spălăcit: „Petrecere frumoasă, domnule gardian!” A doua zi am reușit să potrivesc lucrurile așa fel ca să-mi treacă rândul și omul-din-fața mea să fie un altul. Am pierdut un papuc, l-am pescuit cu multă grijă și mi-am luat șontâc-șontâc locul în îngrăditură. Slavă Domnului! În fața ochilor mei răsări soarele. Mai bine zis – se întunecă. Noul meu om-din-față era atât de nerușinat de înalt, încât deși măsuram 1,80 m, dispăream cu totul în umbra lui. Așadar exista totuși o providență – ea trebuia doar puțin ajutată cu papucul. Mâinile și picioarele lui, inuman de lungi, vâsleau care încotro, fără nici o noimă, și ciudățenia cea mare era că reușea chiar să înainteze, deși sunt sigur că n-avea o privire de ansamblu asupra picioarelor și mâinilor. Aproape că-l iubeam – da, mă rugam să nu se prăbușească deodată mort ca Peruca, sau să înnebunească și să înceapă a face niște lașe plecăciuni. Mă rugam să aibă viață îndelungată și mintea să-i rămână întreagă. Mă simțeam atât de ocrotit de umbra lui, că privirile mele începură să îmbrățișeze mai mult ca de obicei micuța păpădie, fără să-mi mai fie teamă că mă voi trăda. Îi iertam acestui om-din-față trimis din cer până și vocea îngrozitor de fonfăită, ba chiar mi-am stăpânit pornirea de a-i da tot felul de porecle ca: trâmbiță, caracatiță sau preoteasă fanatică. Nu mai vedeam decât floarea, iar omului-din-față îi îngăduiam să fie cât de înalt și cât de stupid dorea! Era o zi ca toate celelalte. Se deosebea de ele numai prin aceea că pulsul deținutului din celula 432 a prins, spre sfârșitul jumătății de oră, să bată nebunește și ochii lui au căpătat o expresie de prefăcută nevinovăție și de nesiguranță prost ascunsă. Am intrat în penultimul ocol – legăturile de chei se însuflețiră iar și în îngrăditura moțăia în razele zgârcite de soare ca în spatele unor gratii veșnice. Dar ce-a fost asta? Una dintre scândurile îngrăditurii nu moțăia! Era cât se poate de trează și de emoție își schimba mersul la fiecare câțiva metri. Oare nimeni n-a observat acest fapt? Nu. Și scândura 432 se aplecă pe neașteptate, își făcu de lucru la ciorapul care-i alunecase, și – cu iuțeala fulgerului – își repezi mâna spre o floricică speriată, o rupse, și iată că șaptezeci și șapte de scânduri țintuite într-o îngrăditură bocăneau iarăși, cu obișnuita indiferență, în ultimul ocol. Nu e deloc caraghios: un tânăr blazat și plin de căință, din era plăcilor de gramofon și a cercetării spațiului cosmic, stă în celula 432 a unei închisori, sub ferestruica tăiată în partea de sus a peretelui și, în fâșia îngustă de lumină, ține în mâinile lui stinghere o floare mică și galbenă – o păpădie cu totul obișnuită. Și pe urmă, omul acesta, care fusese obișnuit să simtă mirosurile de praf de pușcă, parfum și benzină, de gin și ruj de buze, ridică păpădia spre nările lui flămânde, care vreme de multe luni n-au mirosit decât lemnul patului, praful și sudoarea spaimei – și suge cu lăcomie însăși esența micului fagure galben, umplându-și ființa care nu mai constă decât în nări. Atunci în sufletul lui se deschide ceva și se revarsă ca lumina în încăperea cea îngustă, ceva despre care nici nu știuse până acum că ar exista: o duioșie, o nevoie de ocrotire și căldură fără seamăn îl apropie de floare și-i umple întreaga ființă. Spațiul din jur îi devine de neîndurat și închide ochii și gândește cu mirare: „Miroși a pământ. A soare, a apă de mare și a miere, iubita mea vie!” Îi simte răceala sfioasă, așa cum simțise demult vocea tatălui său, de care adesea nu ascultase și care, mută acum, îi aduce atâta mângâiere – o simte așa cum ar fi simțit umărul lucios al unei femei oacheșe. O ridică până la cana cu apă, cu multă grijă, așa cum ridici o femeie iubită, puse înăuntru mica făptură vlăguită, și pe urmă îi trebuiră mai multe minute ca să se așeze cu fața aproape de floarea lui – atât de încet se mișca. Era atât de descătușat și de fericit, încât lepăda și îndepărta de el tot ce-l împovăra: captivitatea, singurătatea, foamea de dragoste, neajutorarea celor douăzeci și doi de ani ai săi, ziua de astăzi și cele ce vor veni, universul și creștinismul – da, și asta! Era un băștinaș din insula Bali, cu pielea oacheșă, un „sălbatic” dintr-un popor „sălbatic”, pe care oceanul, și fulgerul, și copacul îl înspăimântau și el le diviniza. Pe care nuca de cocos, peștele afumat și pasărea colibri îl umpleau de uimire și el le adora, le mânca și nu le înțelegea. Atât de descătușat era, și niciodată nu mai simțise o asemenea înclinare către bunătate ca atunci când îi șoptise florii „... să fiu ca tine...” Toată noaptea mâinile lui fericite s-au strâns în jurul metalului atât de bine cunoscut al cănii de apă, și simțea în somn cum aruncau pământ peste el, pământ negru, bun, și cum se obișnuia cu pământul și devenea asemenea lui – și cum țâșneau din el flori: dediței, piciorul cocoșului și păpădii – stele mici, neînsemnate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate