agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-09 | |
În colț a rămas harta. Este înfășurată așa cum ai lăsat-o cînd ai văzut că nu mai are loc în valiză. “Þi-o las”, mi-ai zis, “să urmărești locurile prin care am să trec. Dar să nu aștepți vești de la mine. Și te mai rog ceva. Nu-mi scrie.” Între timp cred că toate mările și oceanele și-au pierdut locul firesc. După ce o voi întinde din nou pe perete va trebui să pun ordine în toată harababura de state ce s-au amestecat bulversate de plecarea ta și de harta înfășurată ce zace părăsită în colțul camerei.
Privesc urma lăsată pe zid, conturul ce i se citește și-acum de parcă ar continua să trăiască ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Azi n-am chef de nimic. Vreau s-o șterg încet, fără să mă simtă nimeni și pe stradă îmi pare că toți oamenii mă iscodesc și mă urmăresc în gesturi și priviri. Cînd îmi dau seama că alerg mă opresc rușinat și continuu să merg agale cu pașii tîrîți de gîndurile ce mă inundă. “Pe loc, stai!” aud urlîndu-mi-se în ureche și mai-mai să mă lovesc de arma colegului din față. Facem o escală pentru băut apă. Cel din fața mea lasă arma jos și se întoarce la mine cerîndu-mi o țigară. Știe că n-am să-i dau, nici nu fumez de altfel, dar întreabă ca să aibă o justificare de a intra în vorbă. E mai înalt decît mine cu cîțiva centimetri. Aici contează doar înălțimea. Ea e singurul criteriu de diferențiere, în rest sîntem o turmă de indivizi cărora li s-a șters orice urmă de personalitate. Îmbrăcați la fel, tunși la fel, doar înălțimea ne poate deosebi unul de altul. Cu toate că nu cred că mai e mult pînă la oficializarea patului procustian. Dac-aș fi pictor și ar trebui să-ți fac portretul, probabil că aș desena doar doi ochi. Mari. Cît toată pînza, două insule de iarbă fluturînd în bătaia vîntului. Cea mai desăvîrșită ikebana imaginată vreodată de mintea omului. Iarbă zîmbind. De-aici de sus de pe deal lucrurile par mai simple. Necazurile mai mici și grijile mai departe. Cine știe ? Și mîine e o zi. În seara asta stelele au o lucire aparte. Nici nu mai aud glasurile din jur. Caut luna și o găsesc spînzurată undeva dincolo de clădire. Cît aș vrea să ne-ntîlnim privirile acolo sus, să evadez dincolo de curtea aceasta interioară cu sîrma ei plină de ghimpi și cu bariere de tot felul. Și cu grădinarul care ne tot taie aripile de fiecare dată cînd dorim să nu mai rămînem larve. Am s-o prind în pioneze. Poate de data asta va sta și voi putea contempla seara, înainte de culcare drumul, vămile, trecătorile, trecătoarele vieți ale munților. Cine poate ști dacă există suflet? Eu de pildă am avut și l-am pus tot în harta aceasta tristă, abandonată într-un colț, nemaiavînd loc în trenul spre viață. Am s-o refac cu toate rîurile și orașele bulversate de înfășurarea grăbită de sosirea trenului. “Þi-o las” și m-ai lăsat cu harta de gît ca o icoană sau o cruce. Zgomotul farfuriilor de tablă abandonate greu pe mesele slinoase îmi aduce aminte că azi e rîndul meu la veselă. Trec în așa-zisa bucătărie, o încăpere cu chiuvete murdare unde bineînțeles nu curge decît apă rece. Și plec de-acolo ud, cu mîinile mirosindu-mi a mîncare, bucuros la gîndul că mîine va fi altul și apoi altul, iar eu voi putea după masă să m-afund în gînduri. Plouă și nu se vede nici-o mișcare în dosul perdelelor. “Perdelele astea le am de la bunica mea. Au trecut și prin refugiu, sînt vechi, dar țin foarte mult la ele. Mă apropie de o lume dispărută.” Acum nu se vede nici-o mișcare. Doar sunetul ploii care cade monoton pe pămînt. Ploaie de toamnă. Nu mai aștept autobuzul și o iau pe jos. Pămîntul e încă tare, dar încep să se cunoască urmele căruțelor. Trec multe prin partea locului. Și o iau pe dîra lăsată de una care a trecut recent pe aici. Și-mi ridic gulerul. S-a-ntețit ploaia. Am văzut undeva o imagine cu o cîmpie surprinsă pe-nserat unde se află un singur copac, departe de orice pădure. Copacul acela singur mă însoțește în toate drumurile mele și oamenii mă privesc cu dispreț. “Uită-te și la nebunul ăsta. Umblă în toiul verii cu bradul după el. Nu ești în toate mințile, omule?” Iar eu tac. Din toate frunzele mele amuțesc și nu mai mișc nici măcar o ramură pînă cînd îți simt mîna. “Ia un glob. Și pune-l în seara de Crăciun gîndindu-te la mine. Și fii fericit!” “Hei! Scoală-te! E ora trei.” Și spunîndu-mi acestea vecinul meu de sus se trîntește în pat. Îmi trag mantaua pe mine și ies din dormitor cu atenție să nu-mi trezesc camarazii. Pe hol e liniște. Parcă prea multă. Îmi iau un scaun, dar nu rezist prea mult să stau pe loc. Frigul îmi intră atît de adînc în oase, încît trebuie să mă ridic și să umblu ca sîngele să nu uite să mai curgă. La radio e un concert preclasic și în surdină ascult acordurile acestea ce-mi sînt atît de familiare, dar care sună atît de ciudat în încăperea rece în care mă aflu. Mă îndrept spre fereastră și privesc peste pod, în măruntaiele orașului care doarme cufundat în întuneric. Doar cîte-un cîine rătăcit se mai aude lătrîndu-și soarta vitregă. Viață de cîine. Oare a noastră e cu ceva mai presus? Singurele lucruri care ne despart de animale sînt poezia și filosofia, toate celelalte sînt cópii umane ale obiceiurilor și îndeletnicirilor regnului animal. Și poate muzica. Poate muzica ne mai înalță un pic. Voluptatea începutului. Niciodată n-am reușit să duc un lucru pînă la capăt. Ce rost mai are să termini ceva dacă doar începutul este important? Contează de la ce pleci. Aștepți cu înfrigurare ziua întîi, ziua facerii pentru ca apoi să intri în monotonie, în depersonalizare. Dumnezeu a fost fericit doar în săptămîna în care a creat lumea. Începutul lumii a fost fără griji. Necazurile au apărut după. Și lumea a rămas așa cum o știm. Ochii-mi sînt lipiți de somn și totuși rezist. Picioarele nu mi le mai simt, iar mîinile și-au pierdut orice sensibilitate tactilă. Intru-n dormitor și aerul cald îmi mîngîie fața. Mă-ntind pe pat și închid ochii. Și mă simt doar pentru atît fericit. Cît de jos am fost aduși. Omul din fața mea înfulecă. Nu mănîncă, ci înfulecă de parcă i-ar fi teamă să nu i-o ia cineva înainte. Eu nu pot să înghit nimic, stau doar să privesc toată această adunare de oameni a căror singură menire în lume pare a fi asigurarea stomacului și nimic altceva. Toate ridicările din istorie au pornit de la stomac. Mă întreb ce-ar mai fi făcut omenirea dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat stomacul pentru a avea o ocupație pe lume. Am pornit spre gară. Străzile mi se pierd printre pași și picioarele nici măcar nu mai așteaptă comenzile creierului. Simt direcția și mă poartă într-acolo, printre case vechi cu ziduri decolorate și cu ferestre prea închise. Casele acestea îți dau impresia că părăsești un oraș mort, că trenul pe care urmează să-l iei te duce într-adevăr la viață. Gara mică este plină de lume de parcă toți ar vrea să fugă de un coșmar, unii de moarte, alții de viață. Cerul e cenușiu și fumul îneacă toată această mulțime pestriță, plină de bagaje și rude neputincioase. Îmi fac loc cu greu și mă așez obosit pe o bancă gata să cadă sub greutatea trupurilor noastre. Lîngă mine stau un bărbat și o femeie privind în gol. Bărbatul trage dintr-o țigară, bineînțeles fără filtru, iar femeia, cu basmaua lăsată pe ochi, pare a căuta ceva în muntele ce se zărește departe, aproape de neajuns. “Gata. La drum!” Îmi ridic arma de jos și pornim din nou în acest marș pe care nu știm cum și unde îl vom termina, dacă îl vom termina vreodată. E voința poporului așa că “mișcă! și nu mai vocifera.” Și ne lăsăm mînați ca o turmă, lăsîndu-i pe ceilalți să creadă că avem impresia că mergem din proprie voință la pieire. Tristă condiție după atîția ani de trudă a minții. Dar previzibilă și încă multă vreme viabilă. Cred că am ajuns. “Așteptați aici! Eu intru să văd dacă se poate vizita.” Rămînem afară și fiecare încearcă să-și omoare timpul în felul lui. Unii aprind o țigară, alții fluieră după fete, alții privesc pur și simplu în gol. Eu mă uit la oameni și nu pot să înțeleg resemnarea cu care acceptă (sînt optimist, de fapt o aprobă) situația aceasta. Întreaga săptămînă păcătuiesc din plin și duminica merg la biserică de parcă nu tot ei ar fi mințit, înșelat, furat sau chiar ucis, fie doar și speranțe. Trăim cu siguranță o epocă a ipocriziei și tupeului în care a dispărut orice urmă de smerenie. Ne închinăm strîmb și pentru noi nu există Dumnezeu decît atunci cînd ne e greu. Holul muzeului ni se desface în față binefăcător și ireal de adevărat. Custodele, o femeie încă tînără, lasă cu greu tricotatul și ne conduce pe scări spre galeria de tablouri de la etajul întîi. Pustietatea aceasta din jur (cred că localnicii nici nu știu că există un muzeu în orașul lor) îmi face bine. Se vorbește în șoaptă și toată rigiditatea cazonă pare să fi rămas afară. Privesc uleiurile cu o nedisimulată poftă, încercînd să dosesc în priviri cît mai mult din seninătatea chipurilor și liniștea peisajelor de munte. Aș fi vrut să nu mai plec niciodată de acolo. În stradă viața își vedea nepăsătoare de curgerea sa. M-am îndreptat spre stația de autobuz. Nu mai era nimeni și se auzea doar respirația cîmpiei trezită din amorțeala nopții abia strecurate în spatele orizontului. Îmi reveneau în fața ochilor seara și dansul acela lipit, răcoarea nopții cînd te-am simțit prima oară ca o parte din mine, iarba pe care o vedeam înflorind în juru-mi. Și am plecat cu ochii întorși și cu sufletul rupt în frînturi dureros de multe. Mă doare pămîntul pe care îl calc și pașii nu mă mai ascultă, zbenguindu-se în fața mea ca niște copii. N-am să înțeleg niciodată rostul acestui marș, goana aceasta inutilă spre țeluri informe, ignorînd clipa prezentă și sacrificînd-o chiar pentru un viitor oricum incert, dacă nu inexistent. Trecem pe lîngă case din care oamenii ies mirați la porți și se uită la noi ca la niște ființe venite de pe altă planetă, niște bieți invadatori cu gînduri ascunse de hoții mărunte. Încerc să fiu nepăsător și nu-i privesc de parcă aș fi singur și mă trezesc fluierînd, eu care n-am reușit niciodată, nici măcar în copilărie cînd putem orice, să fluier corect o melodie. Cei din jurul meu, absenți, par că nu mă aud și eu continuu să fluier și să înaintez resemnat spre țelul comun. O aveam în fața ochilor din prima zi și de-abia acum o descopeream cu adevărat. Mă însoțea în fiecare dimineață cu perseverența că voi înțelege odată prezența ei înaltă. Cînd am intrat nu erau decît două bătrîne îngenuncheate în fața icoanelor și m-am simțit deodată eliberat de toate temerile și gîndurile negre ce mă năpădiseră în ultima vreme. Aș fi vrut să te am alături ca odinioară în subsolul umed și plin de amintiri. Am rămas așa mult timp departe de tot ce se întîmpla afară și de tot ce se va mai întîmpla de-acum încolo în viața mea. Am ieșit după aproape o oră (sau poate doar mi s-a părut că trecuse atîta timp) și am luat-o încet pe deal în sus ca o înălțare la ceruri căreia i s-ar fi împlinit timpul. Scrisoarea ajunsese oricum prea tîrziu. Luasem trenul și legănat de vorbele tărăgănate ale vecinilor de compartiment plecam spre o lume părăsită de ceva timp și care acum și în vis părea ireală. Am strîns ochii pînă cînd carnea lor a început să mă doară și am stat așa pînă cînd tot trupul meu nu mai era decît o respirație uitată de un înger grăbit. Avea doi ochi. Și două mîini delicate de te întrebi cum au oare forța de a striga. Legat de privirea acestor mîini, începeam să urc agale pe peretele camerei mele, peretele dinspre est pe care ca o răbufnire dureroasă de lemn stătea crucea răstignirii. Urcam sfîșiind harta și înroșindu-mi unghiile, răzuiam carnea propriei mele neputințe și cădeam ostenit pe podeaua tare într-un strigăt de deznădejde. Valiza era gata. Am închis-o și am privit în jurul meu. Totul era așa cum știam și după ce am părăsit încăperea nu-mi mai păsa de strigătele rămase prizoniere în spatele meu. Nici măcar de harta care se auzea suspinînd. Venise timpul și nimic nu mă mai putea opri, nici măcar viața. August 1992 – Septembrie 1993 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate