Dintre componentele triadei grecești e – fie forma ei abstractă (frumosul ca atare), fie în aceea concretizată (frumusețea) – cea mai blânda și mai nevinovată. Și cu totul neprimejdioasă, spre deosebire de celelalte, amândouă pornite a se impune, a se declara obligatorii și a se metamorfoza peste noapte în imperative categorice. Câte dictaturi și tiranii nu și-au aflat sorgintea (și legitimitatea) într-o anumită idee a binelui și o anume concepție a strașnicului adevăr! Câte exclusivități și orgolii, fantasme și zei setoși de sânge nu și-au găsit sălaș în entitățile adevăr și bine prefăcute în idoli de cele mai multe ori cinici sau cel puțin posomorâți, încrâncenați, zeloși, siguri de ei și de intangibilitatea lor! Până și dragostea riscă să ajungă, în ipostaza ei versatilă, apăsătoare ori fățarnică; ori și una și alta. Împotriva ei, când se îmbracă în veșmintele acestea de fală și mascaradă, s-a ridicat îndureratul indignat Nietzsche.
Frumosul însă câtuși de puțin! E entitatea libertății, a nepăsării față de ce cred oamenii despre ea, a nedării năvală peste cugete, a sihăstriei liniștite și răbdătoare. Crede, urmând o pildă ilustră, că nu trebuie să i se slujească; dimpotrivă, că e chemat să slujească. Prea puțin îi pasă dacă e luat aminte și ținut în seamă, daca e recunoscut, apreciat, venerat, admirat. E un fiind, cum grăiesc filosofii fenomenologi, de sine stătător, care se mulțumește a exista și a se dărui oricărei priviri, oricărei contemplări: că e, aceasta, a unui cunoscător rafinat, a unui critic de artă, a unui colecționar ori a unui om de rând, a unui ageamiu sau a unei brute brusc trezită din somnolența-i oarbă și cutremurată de fiorul contactului cu splendoarea, prea puțin îi pasă. Frumosul nu are nevoi de receptor, de consumator, de admirator. Și-l dorește, probabil, însă virtual; iar dacă, așa cum vine vorba, se actualizează, e gata a i se oferi și a-l copleși însutit, înmiit, oprirea în dreptu-i și clipa de ieșire din sine. Dar frumosul – spectacol natural sau operă de artă – stă în rezervă (discret, smerit, soi de film mut) și nu întreprinde nici un demers în afara unei simple existențe, prin ea însuși biruitoare.
A defini frumosul e lucru peste putință. Degeaba s-a străduit Socrate, uluit și grozav de amuzat de naivitatea răspunsului unui interlocutor candid: „Frumosul e o fată frumoasă” (Hippias maior, 287). Iar marii esteți și critici de artă ca Benedetto Croce, Herbert Read, Lukàcs, Hegel, Wölfflin, Winckelman, Ruskin, Odobescu, Malraux, Busuiocescu, Panofskiori Eugenio d’Ors nu cred să fi făcut cine știe ce progres în raport cu imperturbabilul interlocutor al lui Socrate.
Cum se deosebește frumosul de celelalte fețe ale treimii profane? De adevăr și de bine? Sunt cele trei idei – forțe complementare, adverse, netangente? Se exclud una pe alta, se disprețuiesc, se resping; se împletesc Intre ele raporturi de rivalitate, de toleranță reciprocă, de afinitate? Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein într-o propoziție ce mi se pare irecuzabilă și înzestrată cu puterea adevărului absolut, cu harul revelației, identifică esteticul cu eticul și pune astfel capăt unor lungi și sterile polemici. Poetul englez John Keats, într-una din acele exprimări ultralapidare ce par și ele a curma dubiile, confundă frumosul cu adevărul. Frumosul (ori frumusețea) e adevărul, adevărul frumusețea – asta-i totul. Beauty is truth, truth beauty – that is all. (S-ar zice că s-ar cuveni sa ortografiem: adevărfrumusețe.)
Enunțul lui Baudelaire îmi pare cel mai percutant, în el puterea emotivă e condensată la maximum și prin urmare capabilă a face explozie cu megaenergii nebănuite. Le Beau, scrie el, n’est que la promesse du bonheur. Se întâmplă cu aforismul acesta - minunat prin el însuși – un lucru ciudat și rar: tălmăcit în altă limbă, respectiv a noastră, dobândește un surplus poetic, acustic și emoțional. Oare Frumosul nu-i decât făgăduința fericirii nu suna mai captivant și melodios din pricina calității „foșnitoare” a literei f? (După cum în atât de bine cunoscuta sintagmă din Craii de Curte-veche se întâmplă cu făuritoarele de taina litere f, u, ș: Și în văzduhul fluid nici o adiere în frunzișuri nici un murmur, pe luciul apei nici un fior.)
Întocmai ca și lui pi din trigonometrie, se cuvine a-i recunoaște frumosului calitatea de noțiune nedefinibilă, nesesizabilă; caracter transcendental imaginar, cum au sfârșit prin a-i atribui matematicienii contemporane. E o noțiune cu conținut variabil, cum zice Rudolf Stammler. E un necuprins. E o nălucă, o știma, un foc de iele. E un „solid” care atunci când vrei sa-l analizezi se descompune în fum, cuante și radiații.
Și totuși pare a fi lucrul cel mai trainic din câte sunt în lume. Pavel din tars socotea credința și nădejdea a fi vremelnice; nepieritoare numai dragostea. Pe tărâmul vieții noastre materiale, pe acest pământ al nostru de unde ne încumetăm a lansa unelte de investigare a cerului, Dostoievski a conceput o altă ipoteză surprinzătoare și la prima vedere derutantă: forma finală a puterii supreme lui nu i se arata a fi nici dreptatea nici bunătatea și nici chiar mila, ci frumusețea. Punctul ultim, în care toate opusele se unesc, e pentru el frumosul. Întru podoabă se încinge. Poate că așa și este: încetează antagonismele, diviziunile, până și complementaritățile. Monismul și pluralismul își curma disputa. Nu mai există felurimi, preferințe, pendulări, pericole, lupta pentru întâietate. Totul nu mai e decât frumusețe. Făgăduința fericirii, a lui Baudelaire, nu aceasta înseamnă? Încetarea oricărei incertitudini, zbateri; dispariția oricărui suspin.
Frumosul pare a fi împăciuirea totală, ieșirea din angoasa distincției dintre bine și rău. Pe coarda aceasta a lui f, graiul românesc ne poartă spre un punct omega al potrivniciilor în sfârșit împreunate în atotcuprinzătorul , atotgrăitorul și atotmângâietorul frumos.
Dacă așa stau cumva lucrurile, frumosul nu mai e un simplu geamăn al binelui și adevărului (iar Nietzsche își pierde reputația de iconoclast și răzvrătit), ci dobândește însușirea de integrator al lor.
De aceea și este arta (numele dat râvnei omului către frumos) o datorie a lui iar nu un blestem sau o zădărnicie. Cum atât de bine spune Alexa Gavril Bâle: NICIODATÃ / lumina din noi / nu o vom risipi / în tăceri.
Tăcerea nu e proprie speciei noastre. Ei îi sunt proprii grăirea, fapta, făurirea. Tăcerea este însa apanajul operei de artă, care poate fi tălmăcită de fiecare ins potrivit uneia din acele n modalități sensibile prin care i se răsfrânge în – cine știe? – minte, suflet ori duh, exemplificând astfel principiul excluziunii formulat de Wolfgang Pauli care, dacă stăm și gândim bine, nu s-ar zice că se referea numai la electroni. Frumosul, absolut în sine, se întrupează numai variabil și tolerant (îngăduitor).