agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-03-03 | |
Aveam nevoie disperata de o poza. Ceva sobru, oficial, nimic simandicos. O banala poza de buletin. Si cum sunt o adevarata bomba cu hidrogen cand vine vorba
de programat actiuni, am ajuns sa realizez in dimineata cu pricina ca m-am procopsit cu o noua problema. Dupa injuraturile de rigoare, rostite temeinic in gand cu o incetineala matinala, am tras concluzia ca pe primul plan sta trezirea mea completa si imediata. Mi-am luat micul-dejun intrebandu-ma inca odata cum am ajuns in situatia asta si de ce am un numar asa restrans de posibilitati. Stii si tu ca nu locuiesc in capitala mondiala a fotografiei! Am reusit sa ma conving doar la a treia ceasca de cafea: "Ma duc la gara!". Oricat de ciudat ar fi oraselul asta, si tot are un automat de poze instalat de catre autoritatile locale, nu fara ceva efort din cate am auzit, intr-un loc cu circulatie intensa. Problema fusese enuntata, metoda aleasa. Dupa punerea ei in aplicare, solutia se dovedi un esec total. Scotand un zdranganit zeflemitor, aparatul imi emise o coala de hartie fotografica cu patru poze diferite. Impresia a fost devastatoare. Piticii mei urlau, tipau, isi bulbucau ochii, chitaiau, in timp ce cativa il evacuau subtil pe piticul estet, care lesinase. Eram ingrozita. Parca era coperta unui manual de biologie, cu pozele a patru animale distincte, extraterestre, si de sexe necunoscute. Se parea ca va trebui sa-mi maresc ratia de cafea dimineata. Pe moment insa, era necesara o solutie. Piticii mei au intrat in sedinta extraordinara. In astfel de cazuri, deliberarile nu tin mult, mai ales ca eu sunt puterea executiva, si in plus, era un ger de mi se contractau oasele. "Buna metoda de slabit", concluzionai. Ma intrebam in sinea mea cum poate fi asa de frig, dupa zilele de ploi si furtuni care au maturat oraselul zgaltaindu-mi creierii cu brutalitate. "Aha"! M-am revigorat. Imi adusesem aminte de un prieten bun la toate, un fel de Mama Omida in materie de sfaturi, povete si critici. Aveam nevoie urgenta de un telefon. Intr-o clipa mi se desfasura in minte, harta in trei dimensiuni a strazilor din jurul garii. Beculete rosii, palpaitoare, imi indicau locurile cu cabinele telefonice. Piticii de la informatii facusera o treaba buna. Unii ii spun experientza, eu ii spun profesionalism piticesc. Am identificat-o repede. Se afla drept in fata mea, in intersectia de langa oficiul postal. O cutie mare, roz, cu geamuri din plexi, si suflet de nomad. Strada se golise. Semafoarele blocasera pe circuite aceeasi culoare, rosie. Masinile nu mai circulau. Liniste. Se simtea o adiere firava de vant. Rasarise in spatele meu si ma imboldea usurel sa pornesc din loc. Cabina parca imi facea cu ochiul. Trecusem de multe ori pe langa ea, dar niciodata nu mi se aratase demna de luat inseamna. Acum se inchegase intr-un destin de sine statator si parea de o importanta capitala pentru mine. Inteti pasul. Gerul musca din mine cu furie. Am intins mana si am deschis usa, nu fara ceva efort. Balamalele de metal se intepenisera. Ma izbi mirosul de portocala proaspat decojita. Nu se vedeau resturi, iar inauntru era curat. Ciudat. Existenta fructului parea impregnata in pereti. Deja fusese o dimineata prea lunga si agitata, astfel ca am pus receptorul la ureche si am format numarul. Piticii mei pastrau o liniste de mormant. "Cum nu stii unde e? Cuvantul 'central' nu iti sugereaza nimic?" rasuna vocea prietenului dupa lamuririle de rigoare, si dupa ce incapacitatea mea de orientare se ridicase la suprafata. Ca urmare, incepu un test de perspicacitate, cu intrebari capcana care ar fi facut de rusine pe orice individ nascut si crescut in oraselul asta. "Strada..., asa, sub palaria galbena..., aha, ai dreptate, rosie..., nu, nu mai trebuie sa faci stanga, mergi tot..., blocul cel mare, la parter..., asa, a doua scara, o usa de metal". Discutia ma consumase. Iar mirosul de portocala incepuse sa-mi umple narile, sa-mi inunde hainele penetrandu-mi pielea. Sa ma dezgoleasca. Ma irita. Am baguit un "multumesc" firav si am pus receptorul in furca. Am impins usa cu furie. Libera. Afara lumea se animase. Aerul proaspat imi facea bine, iar sangele incepuse sa-mi circule din nou prin vene. Piticii se imprastiasera pe la treburile lor. Soarele aparuse, incalzind atmosfera si topind amorteala matinala. Venise primavara. Cel putin aparent, chiar daca nu calendaristic. Inca. Anii mei de soim al patriei, servind cu daruire si patriotism in detasamentele de cercetasi, imi foloseau acum. Ma descurcasem foarte repede prin reteaua de stradute, pasaje si bulevarde, descalcindu-le si ordonandu-le cu un talent de neinchipuit. Le dibuiam, le masuram in gand, pentru ca apoi sa le sectionez, clasificandu-le pe bucati. Alegeam partile convenabile din fiecare pachet si le puneam cap la cap, lipindu-le. Asa am confectionat, drumul cel mai scurt. Eram satisfacuta. Cine stie ce mare general se ascundea sub infatisarea mea de femeie cumincioara. Piticii se stricau de ras. Puteau sa se distreze cat doreau. Aveau unul printre ei care doar se prefacea, iar in rastimpul asta nota nume... Am ajuns. Reclama de afara m-a contrariat: "Prelucrari grafice diamant". De cand ma stiu, am respectat conditia de artist si tot ceea ce implica ea. Comparam arta cu umplerea cu mere a unui butoi de plastic. Iti trebuia pricepere sa le cladesti ca sa incapa cat mai multe, sa ramana intregi, 'frumoase', si sa se si goleasca la fel de usor. Factorul intamplare (unii ii zic talent) avea aici valoarea sa, dar tehnica si experientza isi spuneau cuvantul pana la urma. "Obscenitatea creatiei, spunea un prieten, vine de la acceptarea ei ca un stimulent al celor mai adanci porniri. Nimeni nu modeleaza plin de migala un gest, daca nu il are deja inoculat in concept, daca nu il stapaneste pana in cele mai mici detalii". De aceea, nu m-am mirat deloc cand am constatat ca atelierul maestrului fotograf semana mai mult cu un magazin de unelte vechi. La prima vedere, aveam impresia ca pot gasi acolo orice, inclusiv si pedala lipsa de la tricicleta mea, la moda pe cand aveam cativa anisori. Camera parea spatioasa si utila. Dupa cum ghiceam de dupa perdeaua albicioasa, pe jumatate trasa, aflata intr-un colt al incaperii, studioul servea in acelasi timp ca dormitor cat si ca loc de munca. Exagerez in comparatii. Era mai mica decat un studio. Dar salva cu varf si indesat, onoarea de artist a detinatorului. Cu inima stransa, incercam sa prind din zbor, parfumul si personalitatea acelei camere de lucru. Mobilata partial cu piese din lemn masiv nu dadea impresia de sufocare. Puteai respira in voie. Maestrul fotograf isi facu de indata aparitia, de dupa un bufet impozant, incarcat cu sticle si borcane de diferite marimi. In unele se puteau distinge substante care improscau in jur nuante dintre cele mai vii. "Ah, buna dimineata! Va asteptam", incepuse aruncand o propozitie in aer. Era mahmur, fata lui dand impresia ca toata noaptea si-a tocat creierul marunt, in storcatorul de fructe. Vocea stridenta parea strigatul disperat al unui cor de porumbei grasi, revolta unui stomac de tabla ruginita, umplut cu material radioactiv. Insa, contrar aparentelor, se misca cu usurinta. Dand dovada de o mobilitate iesita din comun disparu in spatele aceluiasi bufet. Poate are ceva treaba, imi sopti piticul de serviciu. Si cum soarele intra prin mititelele ochiuri de geam, iar eu incepusem sa ma familiarizez cu mirosul incaperii, am considerat ca nu ar fi rau daca as mai cerceta locul unde ma aflam. Cu privirea. "O decizie animalica, normala, care face sa nu mai privim autoapararea ca un presentiment a ceva terifiant, ci sa o incadram in viata noastra de zi cu zi, ca o modalitate de adaptare la mediu", va spune mai tarziu piticul meu psiholog la una din sedintele televizate saptamanale la care lua parte. Am inspirat adanc, adulmecand ca o catea scoasa la vanatoare si ma postai in mijlocul incaperii studiind. Oglinzi liliachii, imitand sclipirea perdelelor din margele de sticla, scaune necapitonate, unele din lemn, altele din tevi de metal sudate, ingenios asamblate. Doua mese vopsite in culori pale, multe lucrusoare aruncate intr-o falsa dezordine. Ma fascina. Eram asa de absorbita incat nu am sesizat intoarcerea locatarului. Parea mirat ca inca ma gaseste acolo. Apoi se duse sa scotoceasca intr-un colt si se intoarse cu pasi repezi, varandu-mi in mana o fotografie botita, cu un zambet strengaresc pe fata de parca o furase. "Va vad nedumerita". Un cap de femeie. Instantaneul trebuia sa fi fost facut intr-o dupa-masa de primavara. Piticul critic imi adresa cele mai calde felicitari. Se parea ca nu-mi pierdusem vremea la cursurile lui estetice. Am examinat cu grija amanuntele fotografiei, asemenea unui specialist care incearca sa restaureze o fresca cu creionul si cu guma. Parea surprinsa. Se afla intr-o stare de mirare profunda. Parca nu-i venea sa creada ca exista cineva care s-o pretuiasca pentru felul ei de a fi. Si inca in alb-negru. "Pozele color pastreaza forme pe care vrem sa le regasim intotdeauna in noi. Neatinse" Am tresarit speriata. Nu mi-am dat seama cand se furisase in spatele meu, iar acum imi suiera timid in ureche. "Ele trateaza imaginatia omului in locurile unde sufera ea mai tare. Asta insa nu se aplica si la bolile sufletului". Replicai dur "Nu va suparati, eu as vrea o poza. De buletin daca se poate." "Aha, oficiala, sobra, nimic simandicos.", raspunse omuletul surazand. "Nici o problema. Se rezolva." Isi incepu miscarile haotice prin camera. Daca stateai sa-l urmaresti cu privirea, cu sigurantza ca ameteai in timp record. Incepu sa numere pe degete "Avem nevoie de un fruct, o vaza, si cateva petale de trandafiri." Ma masura scurt cu privirea "Mda, cred ca imi ajung cele cumparate ieri." Piticii mei erau contrariati. Am indraznit, "Nu va suparati. Nu putem urma calea clasica? Stiti, aceea in care eu ma asez pe scaun, dumneavoastra directionati reflectoarele spre mine, apasati pe buton si gata. La minut! Nu e mai bine asa?" Se opri brusc luand o mina serioasa. "Domnisoara, eu am abandonat caile clasice acum cateva luni. Va pot garanta calitatea produsului, chiar daca va dura nitel mai mult decat un minut" spuse zambind smecheresc. "E un procedeu cam neortodox, dar da rezultate exceptionale. Dupa cum ati putut vedea", concluziona aratand cu o miscare a capului poza fetei. "Oricum, daca nu va convine, puteti sa mergeti la altcineva. Dar tin sa va reamintesc ca astazi e sarbatoare si majoritatea magazinelor sunt inchise." Avea dreptate. Asa se explica slaba circulatie de-afara. Lumea se odihnea. M-am dat batuta "De acord. Haideti sa incepem." Omuletul isi freca mainile entuziast. "Pentru moment puteti sparge orice doriti. Conditia e sa va alegeti un obiect casabil", glumi plin voiosie. "Poftim, ce rost are?" ripostai iritata. "Domnisoara, va rog sa imi urmati indicatiile. Dumneavoastra ati acceptat. Procesul va fi rapid daca veti coopera". Era tot un zambet! Piticii mei se stransera ca la spectacol. Urma sa ruleze ceva interesant! M-am rotit de cateva ori pe calcaie, in cautarea a ceva scump si pretios. Doream sa-i fac paguba. Rautatea mea iesea la suprafata, si avea precizia unui rechin. Ochii mi s-au oprit asupra unei vaze de portelan alb. Era acoperita de forme geometrice ciudate. Aparent pictate manual, reflectau o nuanta de albastru formidabila. "Am ales", spusei in timp ce ma indreptam inspre ea. "Puteti alege ce doriti. Spargeti vaza", veni raspunsul artistului, fara urma de parere de rau in glas. Asa am si facut. Toata furia si oboseala mea s-a dizolvat intr-o clipa. 'Trebuie sa facem asta mai des', concluziona piticul psiholog. Rasuflam greoi ca dupa o munca extenuanta, privind fix cioburile albicioase care se imprastiasera pe podea. La contactul cu lemnul neted, mi se paruse ca observ un firisor subtire de fum albastrui, parasind obiectul. Iluzie optica, cu sigurantza. Imi fixai interlocutorul cu privirea. Acesta isi reincepuse miscarea haotica prin odaie. Parea absorbit, si daca il urmareai cu atentie puteai afirma ca nu se mai misca asa de dezordonat ca inainte. Acum avea o logica, o forma... "Aha, trebuia sa-mi dau seama! Era singura solutie posibila. Ma rog, in cazul asta...". Bolboroseala lui ma facuse sa il privesc ca pe un nebun. Se repezi in dosul unei draperii si dupa cateva secunde, in decursul carora se auzira tot felul de bufnituri si sunete stridente, reaparu ducand in brate o cutie marisoara. Nu parea grea. Intruchiparea miniaturala a legendarelor lazi cu comori. O decorau frunze de metal argintiu, fructe de diverse marimi respectand un tipar inedit. O aseza pe masa in fata mea. "Luati loc, va rog." Imi trase un scaun si ma invita plin de bunavointa. "Va rog sa urmariti cu atentie desenul de pe ladita. Fara sa va grabiti. Si cand considerati de cuviintza, va rog sa o deschideti. Fara teama." Modelul, la o cercetare mai amanuntita, nu exprima prea multa inventivitate. Influente grecesti, etrusce, simbolizand prosperitatea, frumusetea naturii, viata. O gama intreaga de animale, plante, oameni... Ma plictiseam. Am pus mana pe incuietoare si am deschis-o cu o miscare brusca. Inauntru, o portocala. Omuletul meu, scoase o exclamatie de profunda mirare. "Excelent. O portocala" Se arunca asupra unui bufet aflat intr-un colt al incaperii, si smucind cu furie un sertar, scoase un cutit de bucatarie. Nu prea mare si cu varful bont. Nu arata infiorator. Piticii mei rasuflau sacadat, pe mai multe voci. Devenea interesant. Se indrepta spre masa grabit si imi intinse manerul. "Va rog sa o curatati de coaja". Zis si facut. Nu am intampinat greutati, fructul era copt si zemos. "Acum, pastrati doar miezul si incercati sa il proiectati pe masa". Ochii lui sclipeau. "Poftim?" replicai eu stupefiata. "Domnisoara, suntem aproape gata. Sectionati portocala dupa cum doriti, decupati feliute extrem de subtiri, si intindeti-le pe masa. Ca un covor." Mi se parea extrem de stupid. "Dar ce sens are?", nu m-am dat eu batuta. Rabdator, ma fixa cu ochii lui mici si intreba "Adineauri, cand ati spart vaza, cate dimensiuni credeti ca ati creat? Mai exact, am creat, impreuna?" Raspuns banal "Normal, trei". "Atunci, de ce va temeti? Tot atatea vor ramane si acum." M-am holbat la el, prostita. Omuletul meu era un cretin. M-am decis sa-i fac pe plac, sa scap cat mai repede de-acolo. Si-apoi urma sa-i faca o vizita prietenului meu, in care sa-i reamintesc de originile sale! Turbam de furie. In schimb, piticutii mei pastrau o liniste mormantala. Am pus mana pe cutit si am transat pe orizontala, feliile de portocala, una cate una, in fasii cat mai subtiri. Apoi, cu dexteritatea unei persoane innebunita de puzzle-uri, le-am imbinat pe tablia lucioasa a mesei. Un tablou carnos, puternic mirositor. Aroma tare, pe care o mai intalnisem o data, in cabina telefonica. Aceea imi provocase greata, aceasta imi placea. Piticul chimist imi sopti ceva in ureche, vizibil tulburat. Erau aceleasi! Pana la ultima farama. Imposibil, am gandit, concediindu-l cu un gest. Artistul ma privea cu seriozitate. "Inca ceva, si gata. Va rog sa puneti un deget aratator pe forma creata". Am ales mana stanga. Am atins o vinisoara mai marisoara care iesea in evidenta din mormanul de carne vegetala. "Bun. Ridicati-va de pe scaun." Abia atunci am observat ca de fapt, tablia neteda a mesei era o tava subtire si extrem de usoara. Concluzie elaborata dupa usurintza cu care o ridica omuletul meu. "Lasati, asta o duc eu. Urmati cu degetul pe tabla, vinisoara aleasa, iar in timpul acesta miscati-va prin camera. Eu va voi urma." Mirosul devenise patrunzator. Ma ametisem, si voiam sa scap. M-am conformat. "Asta e partea finala", spuse fixandu-si de gat un pachetel, atarnat de o sfoara. Pasea dupa mine, cu o mana sustinand tava si cu cealalta aruncand petale in urma mea. Ca la nunta. Trandafiri. Eram un convoi de tot rasul. Piticii mei se lesinau de distractie. In timpul asta omuletul vorbea. "Sa nu ridicati degetul. Vena are un drum al ei, haideti sa-l descoperim." Simturile mele se distorsionau. In spate se desfasura parca, o adevarata parada. Strivind curgerea timpului, circul ambulant al copilariei ma urma la fiecare pas. Acrobati cu masti executand tot felul de miscari periculoase, saltimbanci pe picioroange lungi sau cu fetele grotesc vopsite. Ii simteam langa mine, traversandu-ma, incomodandu-ma, tipand si urland cat ii tineau falcile. "Florile adapostesc campul, si tot ele il redau naturii", intona artistul urmandu-ma indeaproape. Petalele cadeau cu zgomot. Trezita din reverie mi-am intors privirea. Omuletul era tot acolo. Avea un mers curios, schiopatat, intrerupt de opriri bruste, rasuciri neasteptate, momente de pauza. Ma studia cu atentie, interpretand liber fiecare miscare. Parca se afla in mijlocul alaiului de dansatori care imi tulbura visele. "Continuati, mai avem putin. E aproape conturat". Si se apuca sa defileze cu trufie, lovind talpile cu zgomot de podea, si fredonand o piesa cu un ritm abrupt, sec. Un cor de porumbei grasi in drum spre locul de sacrificiu. Am cazut din nou in amorteala. Inaintam cu pasi mici, absorbita de mirosul intepator si de atingerea placuta a vinisoarelor. Incepusem sa atipesc, dar melodia inganata de artist, acum pe un ton mai grav, parca ma sustinea sa nu ma afund mai adanc in nesimtire. Si la fiecare pas, repetam si eu timid cate o nota. Cadenta piesei imi crestea ritmul mersului. Sunetele se contorsionau in sincope, rupandu-se pe moment si apoi inlantuindu-se intr-un soi de omogenitate ciudata. In scurt timp, fluieram, tuseam, racneam, murmuram de parca ma aflam intr-un extaz religios. Poc. Ceva imi oprise reprezentatia. In fata mea, omuletul ma privea cu ochii bulbucati, cazut intr-o stare de mirare profunda. "E pentru prima data cand aud asa ceva. Scrise pe hartie, notele nu au nici un sens. Nici macar interpretate la vreun instrument. Dar la dumneavoastra...". "Ma scuzati", am soptit rusinata. "Bine ca m-am oprit la timp. Ar fi cazul sa plec." am hotarat eu, pornind decisa spre usa. Mintea parca mi se golise de toate motivele care ma impinsera incolo. Doream doar sa ies! "Stati asa!" Glasul se schimbase. Era grav, poruncitor. M-am oprit ca traznita. "Am terminat!". Am pivotat pe calcaie. Omuletul se afla in mijlocul incaperii cu un ranjet sinistru pe fata. In jurul lui se intindea un camp de petale de trandafir. Roz. O mare de culoare, un haos floral, o invalmaseala stridenta de... nu! Nici vorba. Am privit atenta. Parca ridicandu-se din planul orizontal al podelei, si despicand aerul pana in fata ochilor mei, se profila o forma clara. Un tipar ciudat, ca o harta. Un contur mototolit al unui cap de om. Am inghetat. Maestrul fotograf ma fixa cu privirea. Trasaturile fetei sale erau rigide, ochii morti, transparenti. Cu un gest scurt, ciocani de cateva ori in podea. Tare, zgomotos. Rezultatul fu neasteptat. In spatele lui, incepu sa se ridice un stalp de lemn. Fara multa zarva, doar un huruit lipsit de orice muzicalitate. Un stalp gros, pe care inca se mai vedeau fibrele copacului din care fusese taiat. Si tintuit de el, se afla un demon! Piticii mei lesinasera. Toti. Da, un diavol, o faptura smulsa din cele mai negre vise ale mele. De groaza, gura mi se umpluse de calti, iar buzele mi se cususera cu ata chirurgicala. Eram terifiata. Busteanul se opri. Acum puteam sa-l studiez mai atent. Era tintuit cu lanturi groase, ruginite, cum numai in porturi mai vazusem. Nu iesise decat pana la brau, restul corpului ramanand ingropat in podea. Tinea capul aplecat. La un moment dat, incepu sa-l ridice incetisor.Atunci, fata mi s-a luminat. Am vazut un chip monstruos, deformat, had. Dar pe care se imprimase imensa seninatate a condamnatilor fara vina. Un chip cu ochii intredeschisi si buzele arcuite intr-un suras vag. Linistit. Omuletul ma trezii din reverie. "Ce-i cu groaza asta, domnisoara? N-ati mai vazut un djinn pana acum?" Am dat din cap, ca un copil de gradinita, ca nu. Imi venea sa plang. "Un diavol, un drac?", mai incerca individul. Muta, am persistat in datul din cap. Nu. "Ma rog, asta e ceva mai exotic. A fost prins acum cateva saptamani, ravasind noptile unor persoane importante. Politia l-a supus imediat la interogatorii crancene. N-au reusit sa scoata nimic de la el. Apoi l-au aruncat in temnitza. Pentru scurt timp, pentru ca prietenii lui au pornit sa-l caute. Cred ca e o persoana importanta, acolo de unde vine", rase artistul tragandu-mi cu ochiul. "Cum explici matale altfel, furtunile care ne-au devastat oraselul zilele trecute. Astfel ca un cunoscut din politia locala, mi l-a incredintat sa-l ascund. N-a fost usor, si am apelat la cele mai complicate metode. Tehnici vechi, uitate, imbinate cu multa fantezie. In final am reusit." Zambetul sau era triumfator. "Doar ca, maine trebuia sa-l predau inapoi si nu il mai gaseam. Noroc cu dumneavoastra. Va multumesc din suflet!" L-am privit stupefiata, inundata de un sentiment de vinovatie si de mila. "Po...pozz...si cu poza mea...?", am inceput eu sa ingaim. "Va pot da o copie a modelului floral obtinut, tratat bineinteles cu tehnica diamant" imi rezolva el triumfator dilema. "Bine, dar mie mi-ar trebui astazi". "Auzi, stii ce domnisoara", izbucni el, "daca vrei doar o simpla poza de buletin, du-te la un fotograf! Si in definitiv, cine v-a trimis la mine?" |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate