agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-03-15 | |
Întoarcerea la Eden
Picături mici de ploaie cădeau rar pe parbrizul mașinii. Afară, noaptea amenințatoare părea a ascunde cele mai de temute iluzii ale unui suflet bântuit.Razele farurilor se jucau pe umbrele copacilor de pe marginea șoselei intersectându-se din când în când cu farurile mașinilor ce veneau din sens opus.Am deschis încet geamul pentru a savura o țigară în tihna aerului nopții iar vântul mă lovi cu atingerea sa înghețată încă din prima secundă.Renunțai curând la ideea de a mai fuma și m-am oprit o secundă să admir peisajul.Cerul plumburiu era ascuns într-o perdea de nori ce lăsau rar să se întrevadă câte o stea singuratică,timidă…Undeva în depărtare un fulger lumină noaptea.Inspirai cu putere aerul umed ce îmi dădu o senzație de amețeală în care mă cufundai cu nesaț.Nicicând tăcerea nu îmi fusese mai la îndemână ca atunci.Undeva în stânga mea conducea cineva,dar pentru o secundă știu că nu mi-a păsat nici cine conducea,nici cine eram și nici unde mergeam și în acea secundă m-am simțit mai liber decât în tot decursul vieții mele. Fericirea apare în cele mai neașteptate locuri și uneori e nevoie doar de o secundă pentru a o simți, secundă ce ne va urmări apoi o viață întreagă,prin toate deziluziile și nefericirile ce vor urma…În acel moment gândurile mi s-au dat peste cap și atunci am simțit… Aș putea să-i spun miros,gust,însă era într-un fel puțin din toate acestea la un loc.Nu vi s-a întâmplat vreodată ca aducându-vă aminte de ceva să simțiti mirosul acelui lucru?Stând iarna la gura sobei din cabană nu v-ați adus aminte de vechea casă a bunicii, de mirosul cozonacului pus la copt în cuptorul din camera micuță ce te toropea cu căldura ei?Iar altfel,trecând vara pe străduța unde era școala unde ați învățat și simțind același miros îmbătător de liliac, nu v-ați mai simțit o dată copil,nu ați mai vrut o dată să trăiți,să alergați,uitând totodată de toate grijile ce vă însoțeau puțin mai devreme,toate acestea în doar prima secundă a momentului? Aceeași beție senzorială mă cuprinsese și pe mine în acele momente, și uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ales…altceva. Ni se întâmplă uneori să trăim niște vise atât de intens,încât după ce ne întoarcem la realitate să ne întrebăm care este cu adevărat realitatea și care este visul, intrebându-ne totodată la care vrem să ne întoarcem…(Fără vise, probabil că omenirea ar fi murit de acum 2000 de ani!) Poate în acea secundă m-am văzut și am retrăit de o mie de ori,sau poate o fost doar o singură și lungă călătorie prin pustiul acela căruia îi spunem viața.Nu știu și probabil nu voi știi niciodată,dar cu toate acestea nici nu cred că vreau să știu cu adevărat!Necunoașterea este aura de foc a sublimului… Dacă fiece secundă de Timp conține în sine poarta către Sublim, atunci intr-adevăr viața noastră este o pierdere de Infinit! După o succesiune de imagini neclare,derulate cu o viteză amețitoare care îl ameți complet, călătorul se hotărî să închidă ochii și să aștepte… Deschise ochii. Copilul stătea sfios în fața porții mari din fier, observând atent scurgerea nisipului de pe zidurile de piatră roasă de Soare și Vânt.Ca o imensă clepsidră, fiind în sine însăși o măsurătoare a timpului, fortăreața se lăsa erodată, sângerând picături atemporale de nisip ce se jucau în Vânt, ridicându-se și formând mici spirale și lăsându-se într-un final pe creasta zidului.Într-un fel,zidul părea că se recontruiește pe sine, lăsându-se în voia propriei distrugeri.Lângă zid, câteva cărămizi micuțe, aproape îngropate în nisip, priveau spectacolul zădărniciei din care făcuseră odată parte.Nici un semn de viață! Îl dureau ochii!Nisipul cald reflecta o lumină orbitoare ce părea că-i pătrunde în creier ca un pumnal de gheață, amorțindu-i simțirea.Se pierdea de sine…În urma sa nu mai era nimic și simți deșertul din spatele său fără să se întoarcă. Se apropie încet de poartă cu gândul de a se adăposti de marea de lumină nemiloasă…În timp ce ezitând, întindea mâna să deschidă ușa, observă inscripția aproape ștearsă de pe o placă ce atârna într-un colț al zidului: “Paradisio Perduto”.Poarta se deschise ușor, aproape plutind, când mâna copilului atinse mânerul ruginit,lăsând o Lumină dulce să iasă pe ea…Copilul își făcu curaj și păși în Lumină… Pentru o secundă Totul fu Lumină, iar apoi Copilul văzu!Se afla pe o alee umbrită din interiorul fortăreții.Dalele de marmură de sub coviltirul de iederă ce însoțea aleea, protejând Călătorul, erau de un alb strălucitor,ce oglindea jocul umbrelor frunzelor de deasupra… Pe marginea aleii, mici spații goale în învelișul verde descopereau o lume de vis.Interiorul era imens,iar zidurile nu se mai vedeau.În depărtare zări o mulțime de fântâni arteziene a căror apă eliberată până la înălțimi strălucea în lumina soarelui, aruncând reflexii amețitoare.”Parcă lumina stelelor se naște în acele locuri”, gândi Copilul, zâmbind de imaginea pură ce i se arăta.Părea că un arhitect rebel se hotărâse să ia soarta naturii în propriile mâini, așezând un râu ce străbătea imensa oază de liniște de la un capăt la altul, vegheat la capete de două labirinturi din garduri vii, cu arbuști înalți,mult prea înalți… În rest, pajiști micuțe ocrotite de pomi roditori împodobeau peisajul peren, ca într-o pictură orientală.Văzu meri, portocali ,mandarini , peri, cocotieri și o mulțime de alți pomi necunoscuți, cu fructe bogate și frumoase…Cântece de păsări se auzeau de peste tot, din fiece copac, de-a lungul aleii, din depărtare…Cântau în diferite feluri, armonizându-se într-un tril Universal,care căpătase o vibrație luminoasă ce venea din depărtare, prinsă în fluctuația razelor de Soare ce îmbrățișau grădina… În sfârșit se simți Acasă,și nebun de fericire începu să alerge pe alee sperând, căutând, așteptând ceva ce nu știa, dar pe care o simțea.Aleea era lungă și oboseala nu-l făcu decât să alerge cu și mai multă ardoare, sforțându-se să ajungă Acolo… Părea că zboară iar pereții de verdeața din jur se transformaseră într-o masă mișcătoare de frunze ce se formau undeva sub tulpină, crescând dintr-o sevă gălbuie,luând formă,și ofilindu-se într-un final, pentru a da naștere altor frunze… Simți cum se comprimă și văzu cum natura în jurul lui prinsese viață și Timpul se scurgea acum în ritmul ei,într-o continuă și perfectă regenerare.Fiece frunză, fiece mugur păreau că îi fac semn, vorbindu-i într-o limbă uitată…Se simți obosit! Totul era aievea și uitându-se la picioare văzu că erau nemișcate și că stătea în același loc!Și atunci înțelese ce spuneau frunzele!Dar avertizarea lor era prea târzie… Lumina se stinse dintr-o dată iar el se trezi pe scaunul din față al unei mașini ce înainta în noapte.Ce se întâmplase? Poate greșise aleea, poate nu ar fi trebuit să se grăbească, poate… Gândurile i se pierdură odată cu toate amintirile legate de acel loc… Mașina gonea în noapte.Undeva, pe fundal, un fulger lumină zarea… Rar, câte o mașină solitară apărea de undeva din contrasens, luminând preț de câteva secunde interiorul mașinii și dispărând apoi în noapte… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate