agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-04-03 | |
Rubin
Cine nu iubeste, pacatuieste. “Am văzut o stea căzătoare: se întoarce!” Atât spuneau bătrânii. Zburătorul venea din nou pe pământ să mai facă o fată nefericită. Și povestea nu se schimba niciodată! Iar acum zburătorul era parcă mult mai strălucitor, mult mai rapid și parcă… parcă mult mai feroce. – Am venit din nou, iubirea mea! … preafrumoasă stăpână. Mi-ai trimis un gând și-am coborât din locul meu din înalt. – Vreau adevărul, înger blestemat! – Despre ce vrei să-ți vorbesc, domniță dulce? – Nu vreau vorbe! Vreau adevărul… despre tine! Toți oamenii din castel mă cred nebună! – Adevărul… Zburătorul își schimbă înfățișarea: deveni imens, cât arteziana lângă care stăteau, începu să strălucească atât de puternc încât din noapte se făcu zi, iar el – din om se transformă în dragon. – Asta sunt eu de fapt. Tu m-ai iubit sub o formă umană. Și mă mai iubești și acum, sub foram asta! O simt! – Așa-i… murmură prințesa. Ochii zburătorului pâlpâiau. De fapt știa că el era zburător: toate babele vrăjitoare din regat îi spuseseră asta. I-l descriseseră așa cum era, știa tot ce se putea ști despre el… tot ce știa orice muritor. Dar îl iubea prea mult ca să-i mai pese. Îl iubea pentru felul în care o iubea. – Sunt cel mai bătrân zburător! Rasa noastră a fost creată prin blestem: să fim niște stafii și să iubim fecioare. – Nu înțeleg… – Și eu am fost om! Dar în timpul vieții nu am vrut să cunosc iubirea. Asa că am fost blestemat să iubesc după moarte până voi fi iubit. – Și de ce înnebunesc fetele după vizitele voastre? – Uită-te la mine! Ele iubesc corpul care li se arată și nu sufletul încătușat în el! Iar când ne arătăm sub forma noastră blestemată, cea ireală, înnebunesc. Tu, se pare, ești diferită. – Și acum… acum ce se va întâmpla? Zburătorul reveni la forma umană. O luă în brațe și o sărută lung. Numai ochii săi triști, roșii-sângerii, mai lăsau să i se vadă adevărata natură. Ochii căprui ai prințesei se înlăcrimară. Știau acum că va veni sfârșitul… curând. – De ce? rosti prințesa cu greu, abia reținându-și în piept plânsul. – Pentru că blestemul era mai crud decât părea: zicea că vom exista până când vom cunoaște iubirea adevărată, până vom iubi și vom fi iubiți. Atât! – Și acum mă părăsești? Zburătorul o așeză pe marginea artezienei și-și reluă forma de dragon. Întinse aripile și se ridică spre cer. Se opri deasupra artezienei și-și privi iubita. Aura din juru-i se stingea, el devenea din ce în ce mai mic. Doar ochii săi roșii rămâneau la fel ca înainte, neschimbați. Un vânt puternic începu să bată, purtând în șuierul său ultimele cuvinte ale zburătorului: – Nu am încotro! … eu nu mai exist! O minge de foc rămase arzând în locul unde își încheiase “viața” zburătorul. Din ea căzură două rubine sângerii în apă, lângă prințesă. “Eu nu am existat niciodată!”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate