Primul sarut…
Simtea si acum mirosul puternic de vopsea proaspata intepandu-i narile, dandu-i starea aceea de incordata asteptare si euforie fara sens nemaitraita pana atunci. Vedea si pasarile: oranj si albastre dandu-le tarcoale, chemandu-I parca pe amandoi la cer, acolo unde, se zicea, nimic nu mai doare. Atat de sus ca numai cu doua scari de-ale bunicului, din cele pe care le folosea la urcatul fanului in pod, sau la repararea acoperisului vesnic stirbit de cate o tigla, s-ar fi putut ajunge. Cateodata nici cu acelea, stia ea bine, incercase de cateva ori.
Le vazuse rotirea, inaltarea, chemarea prin strigatul culorilor. Totul a fost insa naruit, ca de obicei, de Doamna Directoare, care venise purtandu-si cele doua pete intunecate la subsuoara, parul aproape in ochi de suparare, ca un vartej monstruos si cu o gura mare. Se intrebase de multe ori cu ce se astupa oare gura unor astfel de oameni. Aflase si de raspunsul:
- Cu pamant.
Asa spunea tanti Aurica, de cate ori se referea la ea, Madama Directoare:
- Lasa ca intr-o zi o sa-i acopere Dumnezeu gura aia mare cu pamant, ca prea ii place ei sa aibe dreptate intodeauna si sa conduca lumea.
Care lume, se intrebase ea. Este numai directoarea scolii 31, ori lumea avea mai multe continente, daramite scoli. Profitase de ocazie s-o intrebe pe tanti Aurica cine este directorul lumii? Sau este tot o directoare? Tanti Aurica se supara de cate ori primea astfel de intrebari: Iti bati joc de mine fata? Stii ca eu n-am numa patru clase, de unde sa le stiu eu pe toate? Nu nu-si batea joc de ea, dar era singura acasa, la orice ora. Si indraznea sa o intrebe orice. Doar era tanti Aurica, pe ea nu te puteai supara. Odata o vazuse cu negresa in mana. Se oprise la cativa centimetri de ea si isi facuse mai intai o cruce larga, cu amandoua mainile.
- Da ce tii fata mea acolo,mancati-as sufletul?
I-a raspuns ca era o negresa.
- Asta vad si eu ca Doamne ajuta, si iarasi isi mai facuse o cruce, vad inca bine pentru batranetile mele.
-Care batraneti tanti Aurica, doar matale esti tanara, nu imi spui mereu ca esti o Doamna?
Atunci se rosea nevizibil sub stratul de pudra ieftin de la Farmec, care iarasi o luase razna pe pometii zbarciti de tutun si amaraciune ai femeii. Ii placea de cate ori Adina ii reamintea ca este o doamna. Si de multe ori ii spunea povestea vietii ei de femeie simpla, dar mai doamna chiar si decat Madama Directoare, ba mai mult voia sa o antreneze si pe ea sa devina, intr-o zi, o mare doamna. Adina nu pricepea de ce si nici nu isi batea capul. Decat sa fie o doamna mai bine hai sa vad ce face Morcoveata, care, natang cum este, ar sta in casa inchis trei zile, acolo sub papucul Madamei, fara a indrazni macar sa fuga de acasa.
Ei nu ii placeau prea mult papusile. Dar negresa era de la Paul. Cica nu era murdara. Doar ca venea de departe, de undeva unde oamenii mananca banane si stau toata ziua prin copaci. De aia o si primise. Ca si ea ar fi stat in copaci toata ziua. De fapt nici nu se juca vreodata cu negresa, ii placea doar sa-i aminteasca lui Morcoveata ca si ea poate fi fata si nu numai o zgatie de baiat. Pe Paul il ura. In afara de faptul ca era tare bleg si cu urechi de elefant nefericit, mai era si rau. Nu stia de unde naiba, dar avea pesti care luminau, cand ii tineai in banca, la intuneric. Morcoveata nu o crezuse:
- Gaza, iar ai mai scos una! Pestii nu lumineaza. Nici macar noaptea.
- Dar tu de unde stii? Se otarase ea.
Nu i-a spus, dar la inceput o crezuse. Si atunci a mers la taicu’ Mitra si l-a rugat sa il lase o noapte la el la iaz, Sa vada: lumineaza sau nu ?
Gaza a ras cu toata gura:
- Pestii lui Paul au mancat fosfor.
Erau prieteni de joaca de cand se stiau, de la maternitate. Maternitatea fiind bineinteles o cafenea unde merg mamele si scapa de burtile mari, in timp ce povestesc despre lucruri de-ale mamelor. De acolo iesisera impreuna , leganati de acelasi cosulet pentru copii, de care are grija intotdeauna barza, ce rol o fi avand si ea in toata povestea asta , nu stia.Unii spuneau ca de fapt taticii, care sunt sotii mamicilor, deschid ferestrele berzelor, cand acestea sunt plecate la cafenea. De atunci nu-si mai amintea sa-si fi petrecut vreo dupa miaza separati. Ar fi fost si imposibil pe deasupra. Locuiau in acelasi bloc, in Gojdu.
In ziua aceea de luni nu prea erau multe lucruri de facut in gradina din fata blocului, dealtfel impropriu numita asa deoarece nu gaseai o floare si nimic altceva in afara de cateva metri patrati de pamant batatorit. Fusese acolo si un brad, chiar in mijloc, plantat de nenea Micu. Dar bradul disparuse inca de anul trecut, cand “derbedeii astia de copii” care nu au niciodata ce face si sunt”complect needucati” avusesera grija sa nu mai fie.
Adina batea cu putere la usa de stejar a apartamentului zece: Fam.ing.Mihu Dorin. Arborase o mina serioasa si oarecum importanta, usor misterioasa. Sarise pragul apartamentului in stilul obisnuit, evitand pragul si apoi diagonalele covorului de lana.
- Stii la ce m-am gandit?
- Nu, zise Luca.
-Hai sa ne vopsim.
-Cum sa ne vopsim?
-Adica, uite asa.
Acest adica superior l-a enervat tare pe Luca. De cand naiba stiau fetele mai multe decat el?
- Eu sa fiu oranjul, tu sa fii albastrul, adauga Adina.
- Da de ce sa fiu eu albastrul? sari Luca.Eu as fi mai degraba oranjul, adauga.
-Uita-te la tine! Se rasti Adina. Nu vezi ce blond si spalacit esti? Ce-ti mai trebuie tie oranj?
- Luca inghiti in sec. Stia ca va sfarsi discutia in favoarea Adinei, iar in consecinta va fi cum a spus ea. S-ar fi vrut si el mai brunet, ca Pintea, dar nu avea nici o sansa. Era blond, pistruiat si avea picioarele nefiresc de lungi. Se ura pentru asta. Adina, dimpotriva: ca un drac gol, cu ochelari de mioapa insa, Dumnezeu s-o piaptane si pe ea. Ca nu arata in doua zile la fel. Ba era ca un soarece de biblioteca, tocilara clasei, nesuferita si acra ca o lamaie, ba dracul gol, cu doua codite , gropite in obraji si in genunchi zdrelita de santierul in care “lucrau” de vreo doua luni incoace, de cand se mai construia un bloc in Gojdu.
Cazura deci de acord. Ea avea sa fie oranjul, el avea sa fie albastrul.
- Si apoi? Intreba Luca.
- Si apoi facem o pictura mare.
- Cum vine asta?
-Simplu. Mergem la garaje si am sa-ti arat acolo.
Il trase de maneca si pornira spre garaje. Descoperisera garajele vara trecuta, din intamplare, cand, porniti sa caute carutasul cu “Varza cruda neamuleee”, s-au ratacit un pic si au depasit limitele “zonei de hoinareala” aprobate de Doamna Directoare. Asta tot la ideea ei, bineinteles. Ca daca ar fi fost dupa Luca…
- Luca hai sa ne ratacim in seara asta!
- Cum adica, sa ne ratacim? Intrebase Luca.
- Adica sa ne pierdem de ai nostri. Si mai ales de Doamna Directoare.
- Si pe unde sa ne ratacim? mai ingaimase Luca.
- Om vedea noi unde, mai bine grabeste-te sa nu ne apuce intunericul pe strada, sa ne prinda cateau cu tata lunga de picioare.
- De unde ai mai scos-o si pe asta?
- Pe care, intrebase gaza. Pe asta cu cateaua?
- De la mamaie din Bresti.
- Si ai vazut-o vreodata?
- Nu am vazut-o ca umbla numai noaptea dupa copiii care nu stau pe la casele lor.
- Infricosat de ideea intalnirii cu cateaua cu tata lunga, care, si de ar fi fost o nascocire de-a lui Adina tot l-ar fi speriat ingrozitor, incercase timid sa o convinga sa se intoarca acasa.
- Suntem indeajuns de rataciti acum, ce crezi?
Adina ar fi vrut sa-I raspunda, dar nu mai stia nici ea. Se lasase intunericul, cu greu se mai distingeau casele, blocurile , dar , mai ales, drumul.
- Am putea sa mai exploram maine dimineata. Doar e vacanta.
Atunci simtisera miros de ciment umed si de casa proaspat varuita. In spatele caselor, langa intersectia cu Bulevardul, se construiau niste garaje. Acolo aveau sa se intalneassca de cate ori aveau sa isi spuna ceva important, sa ia vreo hotarare, sau sa se ascunda de parinti, in situatii mai speciale.
Nu aveau prea mult timp la dispozitie. Pe la ora patru mamele aveau sa –si faca aparitia. Trebuia actionat neintarziat. In zece minute erau la Garaje, varati in vopsea pana la gat, pe urechi, pe buze, chiar si in par. Unul oranj si unul albastru. Doar ochii le mai scaparau vii, sub stratul de vopsea si buzele rosii. S-au rostogolit de-a lungul peretilor albi , chiuind. Adina il vedea pe Luca tot mai putin pistruiat si tot mai albastru. Radea :
-Esti ca un cocor cu picioare lungi, albastre zise ea.
Luca se simtea parca mai stapan pe sine, preluase conducerea jocului. Si parca ii statea mai bine Adinei, fara ochelari ,putin dezorientata, nesigura, slobozind hohote crisitaline de ras.
Adina ar fi plans mai degraba. Numai un pic, cat sa nu o mai inabuse caldura, vara, peretii care se ingustau. Nici Luca nu mai era artagos. Ar fi chiuit si el, dar vocea lui de fata nu ar fi reusit decat sa starneasca rasul Adinei. Prefera deci sa raman serios, cu aerul ca stie exact ce face, chiar daca nu a avut el initiativa. Garajul era acum ca un paradis exotic cu portocale, pesti si alte pasari fara forme precise, colorate. Au inceput sa isi intinda bratele, inotand, imitand apoi pasarii, falfaind. Adina imita bine si sunetele pasarilor si avea gura de peste, daca voia.
Luca o striga pe nume, lucru care se intampla mai rar. Ea era Gaza pentru toti copii de la bloc, fara nici o exceptie.
-Adina?
-Daca o sa te sarut acum promiti ca nu o sa tipi si nu o sa dai din picioare?
Adina simtea vopseaua grea incercuind-o, era ca un bondar de ceara. Dar mai ales genele i se ingreunasera, ar fi inchis ochii si ar fi oprit cumva bataile inimii care faceau oranjul de pe ea sa pulseze, de parca ar fi batut samburii de portocale ca inimile. Intr-un sfarsit continua.
-Promit daca imi promiti si tu ceva in schimb. Ca o sa ma lasi sa inchid ochii, sa nu te vad , ca o sa lasi sarutul aici in Garaje si ca o sa mai vii sa-l uzi din cand in cand, sa nu se usuce, sa nu cada de pe pereti, odata cu tencuiala.
-Orice iti promit, orice.
Sigur nu era Luca.
-Vrei sa fii tu primul ? il intreba.
- Bineinteles, doar barbatii sunt primii.
Luca ii lua mai intai mainile si i le lipi de obrajii ei, apoi de obrajii lui, apoi le desena pe perete.
Se mirau toate la Garaje. Dar mai ales timpul se mira un pic.
Apoi cu gura lui saruta peretele oranj. Peretele era albastru si nu avea aripi. Iar varul I se lipi de cerul gurii. Nici glas ca sa tipe. Se tinura apoi cateva clipe de mana, asteptand sa se usuce vopseaua.
Primul sarut I-a ramas multa vreme pe buze, odata cu gustul acela de vopsea si de vara furisata pe sub usa garajului alb. Iar de atunci nici un sarut nu mai avusese gustul acela ciudat de vopsea, casa noua si fruct oprit.