ELEVATOR (fragment)2 - Zmeul

...

Închise ochii, o amintire veche explodă pe retină ca un flash dureros. Avea nouă ani, toamna aceea ca o vară întârziată îi invitase la joacă pe câmpul din spatele casei. Stăteau la marginea orașului, aproape de autostradă. El și Brian îl aveau în grijă pe Robert. Aflase că Robert ar avea ușoare tulburări emoționale, iar Brian susținea că a auzit-o pe mama sa spunând că este autist. Pe atunci el nu știa ce înseamnă toate astea, și nici Brian. Robert era mai mic cu doi ani decât ei. Îi plăcea de el pentru că era liniștit, aproape că nu vorbea , însă executa conștiincios orice îl ruga cineva. În momentele acelea fața lui bucălată prindea viață, iar ochii săi negrii deveneau mai mari sub buclele blonde de pe frunte. Semăna cu picturile de îngerași din biserica unde mergea în fiecare duminică cu ai săi. În ziua aceea el si cu Brian se chinuiau să înalțe un zmeu primit cadou de la unchiul său. Nu era vânt suficient și deja transpiraseră de la atâtea lansări ratate. Îi fermeca faptul ca zmeul era deosebit, avea forma si culorile unui curcubeu și își doreau mult să-l vadă pe cer. Renunțase să mai alerge, lăsându-l pe Brian , care era mai încăpățânat, să facă ture pe camp. Se oprise, respirând sacadat, sprijinindu-se cu mâinile pe genunchi. Atunci îl văzu pe Robert, urcase micul dâmb de la marginea autostrăzii și începuse să o traverseze. Nici atunci nu a fost în stare să scoată nici un cuvant, să-l strige, să țipe cât ar fi putut chiar dacă era prea departe să-l audă. Se trezi alergând spre el, privind fix la șapca lui albastră. Șapca albastră apărea și dispărea printre valurile de mașini ca și cum ar fi fost un înnotător pe o mare agitată.
Nu-și mai amintea cum l-a ajuns și la tras de mână până la parapetul ce despărțea cele două sensuri ale autostrăzii. Văzuse cu coada ochiului niște imagini mișcate cu încetinitorul, umbre colorate ce se năpusteau spre el. În urechi îi stăruiau sunete înabușite, claxoane și cauciucuri scârțâind pe asfalt, însoțite de bătăile puternice ale inimii. Îl ținea strâns, răsuflând ușurat în timp ce privea șarpele de metal ce trecea în viteză pe lângă ei. Cel puțin erau în siguranță pentru moment, însă nu știa cum vor traversa înapoi, spera ca Brian să-i observe și să meargă după ajutor. I se făcuse frică dar îi era rușine să arate asta, de teamă ca Robert să nu intre în panică. Stăteau lipiți cu spatele de parapetul de protecție, iar placa rece de metal îi dădea o senzație de siguranță. Nu și-a dat seama cum i-a scăpat Robert din mână, când...
A auzit zgomotul puternic de frână scos de roțile autocarului. Când a întors capul, cu teamă, a văzut numai șapca albastră strivită pe asfalt. Bucata aceea de panză ruptă și mototolită avea culoarea cerului. Lacrimile îi curgeau pe obraz însă nu le observase, privea ca prin ceață vârfurile pantofilor și se ruga să nu se fi întâmplat nimic rău. Se rugă așa cum nu se mai rugase niciodată Îngerului. Era de fapt singura rugăciune pe care o știa. Ar trebui ca Îngerul să-l asculte și să-l ajute, acum nu-i mai cerea un trenuleț electric, îl implora să-l salveze pe prietenul său de joacă. Auzise numai frânele, nu și izbitura, poate că Robert nu a pățit nimic. De ce nu auzise izbitura, asta înseamnă că mai e o șansă, de ce nu auzise izbitura ... Într-un târziu, când șarpele de metal se oprise restituind formele diferitelor mașini de pe autostradă, observă grupul mare de oameni adunați în cerc și atunci înțelese... Ruga sa nu a fost auzită, de ce?!

Când își ridică privirea nu mai plângea, lacrimile se uscaseră demult pe obraz. Era un cer de un albastru intens, transparent ca o lagună tropicală, fără nici o urmă de nor. În partea dreaptă se vedea un curcubeu frumos, era micuț însă acoperea un spațiu mare dansând vesel în adierea vântului. Brian reușise, în sfârșit, să înalțe zmeul.

...