Poveste monotonă II





Autobuzul în care mă aflu eu acum e verde. Și merge în orașul meu. Înainte, obișnuiam să merg în orașul meu cu un autobuz albastru, care, de fapt, mergea în orașul tău,însă trecând prin orașul meu.( Autobuzul – roșu – care mergea fix pâna în orașul meu era la o oră neconvenabilă și-apoi, de cele mai multe ori, mergeam împreună acasă, având deci nevoie de un autobuz care să treacă prin ambele orașe). Autobuzul ăsta verde e al lui nea Vasile; dar nea Vasile e nou pe ruta asta (care, din nefericire, nu este aceeași cu ruta autobuzului albastru sau a celui roșu, pomenite mai sus); drumul îl făcea înainte nea Antica. Cineva crezuse că Antica ar fi o poreclă, rezultat al atribuirii însușirii definitorii a acestui autobuz (care era, într-adevăr, cu un termen din limbajul de specialitate, un cazan de masină) posesorului ei; nu era adevărat – pe nea Antica chiar așa îl chema, Antica. Nea Antica a vândut cazanul și a cumpărat un Audi 80 și uite-așa traseul l-a luat nea Vasile, șoferul de pe autobuzul verde (un M.A.N., masină bună, nemțească) în care mă aflu eu acuma. De pe bancheta a treia, șirul din dreapta cum te uiți la drum, ascult melodia pe care șoferul o fredonează în fiecare zi, cu scopul, cred eu, de a-l întărâta pe țigănașul cu acordeon; care, negreșit, va lua și astăzi instrumentul în brațe, și va cânta – spre nemărginita bucurie a lui nea Vasile – o bucată cunoscută, dar cu versuri contrafăcute, vulgare, pe care le știe și nea Vasile; tocmai d-aia o cântă taman pe asta, pentru că știe c-o știe și nea Vasile.
Oprește. Urcă câțiva oameni: ,, Trăiască muzica!” Þigănașul se încruntă. ,,Trăiască muzica!” Nea Vasile se încruntă. Omul tace. Pe bancheta de lângă mine stă o tanti și niște sacoșe. Vine un nene: ,,Nu vrei să pui mata plasele jos?” ,,Ba da, da-i ud.” ,,Unde,jos? Și eu adica unde stau?” ,,Nu jos, domle, scaunu-i ud, că d-aia am pus plasele pe el. Da’ dacă vreți să stați așa, eu le iau.” ,,Vreau, uite-așa o să stau, pe scaunul pe care l-ai udat mata.” ,,Nu l-am udat eu, domle, eu m-am urcat la capăt, și-așa era, ud, și de aia am pus plasele pe el, n-auzi?!” ,,Păi da, că vă urcați la capăt și ocupați scaunele cu plase ude. Să stai mata pe el, ți-ar conveni?!” Nenea se așază. Femeia tace. El pufnește; merge de-al dracului până în oraș pe scaunul ud. Întorc capul. N-o fi și scaunul meu ud? Și dacă da, o fi apă? Văzusem ceva roșu, o pată mică. Poate așa-i materialul, s-o fi tras vreun fir, și firul ăsta tras din materialul care învelește bancheta o fi roșu. Slabă consolare.
Nea Vasile oprește iar. ,,Trăiască muzica!” Nea Vasile se încruntă. Omul coboară. În fața mea, alt nene. I se scurg, încet, picăturile de pe șapca din imitație de piele în păr. Și dacă nu-i un fir tras, ci o pată? O pată roșie. Oricum, sunt doi centimetri buni între piciorul meu și locul respectiv…Doi centimetri însă, la o mișcare mai bruscă, mai neatentă…Și-apoi haina, haina nu stă perfect lipită de picior; se prea poate să fie doi centimetri între haină și picior și-atunci haina ar putea atinge…De altfel, de sus, pare că acoperă pata. Bineînțeles, haina și nu piciorul. Doar dacă nu stă puțin ridicată, ca mai toate hainele de felul ăsta, câștigând astfel vreo doi centimetri în înălțime. Urcă o bătrână, foarte încet. ,,Hai, bunică, mai vioi! Că te uzi toată (plouă, dar mai e încă zăpadă) și nu te mai ia nimeni așa, murată.” Bunica se așază în spatele șoferului; nea Vasile se întoarce și îi strânge mâna ca unui bărbat. Baba râde; nea Vasile râde.
Hoopaa! Personajul ăsta încearcă să ascundă ceva. Eu, în calitate de…îmi dau foarte bine seama că referirea la pata sau la firul acela tras, cum spune el, nu e întâmplătoare, că se ascunde ceva sub toată povestea asta. E ceva…ceva, așa…despre care refuză să vorbească până la capăt. Personajul ăsta cu căciulă. Pentru că, trebuie, suntem forțați s-o recunoaștem, personajul nostru nu e altceva decât un personaj cu căciulă. El poartă, adânc trasă peste urechi, o căciulă. Asupra culorii căreia cunoscuții săi nu s-au putut (încă!) pune de acord. Și un fular, dar despre asta altă dată.
Apoi s-a schimbat din nou șoferul; autobuzul, însă, a rămas același. De fapt, nici șoferul nu s-a schimbat foarte mult, în sensul că, într-adevăr, persoana e alta, dar numele este același: nea Vasile. Pentru a evita eventualele confuzii, îl vom numi, de aici înainte, pe șoferul cel nou, nea Vasile cel nou, iar pe șoferul cel vechi, nea Vasile cel vechi sau nea Vasile cel gras, pentru că, prin comparație cu nea Vasile cel nou, nea Vasile cel vechi era, cu adevărat, gras. Autobuzul, spuneam, a rămas neschimbat: aceleași scaune soioase și, parcă, încă și mai frig decât pe vremea lui nea Vasile cel gras. Probabil că asta o fi soarta curselor pe distanțe relativ scurte: să fie murdare și friguroase. Altfel, mașina merge destul de repede și cum navetiștii sunt aceiași, ai cum să-ți treci vremea: trăncănești. Mereu despre aceleași lucruri care nu te interesează, dar cu atâta spirit încât reușești să te faci plăcut, indispensabil chiar. Încât doamnele de la Pădureni țin un loc pentru ,,băiatul lor” pe scaunul care are aeroterma dedesubt, bancheta cea mai căutată din autobuz. Nici măcar nu suntem colegi, adică eu lucrez la ,,centru”, iar doamnele, firește, la Pădureni. Așa că, trebuie s-o recunosc, mă flatează puțin gestul lor, grija pe care mi-o arată. Pe de altă parte, grija asta a lor pentru mine mi le face plăcute, dar nu indispensabile. Și așa mai departe. Într-un astfel de autobuz redescoperi cu nedisimulată mirare și cu ceva ce seamănă a emoție în sensul celei pe care o ai într-un magazin de antichități, redescoperi, zic, pierdutele personaje ale naturalismului. Þara soioșilor și a ciungilor, a diformilor și nu în ultimul rând a țiganilor. A țiganilor cu taraf sau măcar cu acordeon; precum țigănașul de pe vremea lui nea Vasile cel vechi; care nu s-a putut adapta; a părăsit mașina puțin după plecarea lui nea Vasile cel vechi; deasupra scaunului unde obișnuia să stea a apărut primul difuzor din autobuz; apoi au mai apărut și altele, cam la două banchete unul. Dar și pierdutele dealuri ale impresionismului. Ambele în varianta reală. Care variantă e reproducerea infidelă și de prost-gust a artei.
Odată cu schimbarea – parțială – a șoferului au început să apară și primele proteste, uneori violente, din fericire numai verbal, dar care ar putea, la o adică, degenera. Pentru o întârziere de un sfert de oră a lui nea Vasile cel nou, de exemplu, întârziere survenită ca o consecință a faptului că fusese trimis să facă o ,,specială”, așa cum avea să declare ulterior taxatoarea, o femeie care își ia foarte în serios profesia, taxând călătorul, spre surprinderea acestuia, și pentru două sute de metri. Cu excepția copiilor neînsoțiți. Și a babelor care plâng. Asemenea proteste erau de neimaginat pe vremea lui nea Antica, proprietar al cazanului și al traseului. Originea lor trebuie căutată în perioda modernă; e vorba de sfârșitul epocii lui nea Vasile cel vechi (sau cel gras), când acesta a intrat, cu M.A.N. cu tot, într-o firmă de transport, actuala deținătoare a traseului. Nea Vasile cel nou e, de altfel, primul șofer angajat pe această rută. Nea Antica și nea Vasile cel vechi erau proprietari și… Dar de ce insistă personajul nostru cu căciulă să descrie o lume, plictisitoare, care nu funcționează, care nu există, de fapt, decât de luni până vineri inclusiv? Program de funcționare: Luni-Vineri, 7-8, 13-14. Și de ce mai începe povestea cu pata aceea (sau cu firul acela tras), dacă nu are de gând s-o ducă până la capăt? Ci o uită în debutul acestei povestiri și-apoi continuă să descrie ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru ce nu spune că azi e de-abia sâmbătă și că, acuma, întreaga lui atenție, întreaga sa capacitate de concentrare e absorbită, realmente absorbită, de lectura unui roman (precum în autobuz, de pata sau de firul acela tras)? Lectură care, așa cum se vede de aici, pare mai degrabă să-l chinuie decât să-i facă plăcere; se întrerupe periodic din citit, fără vreun motiv exterior aparent; dar fără a lăsa nici un moment cartea din mână, amănunt care certifică faptul că întreruperile sunt dictate de conținutul romanului. Se oprește și privește în gol, de parcă ar încerca să reconstruiască în fața ochilor o imagine tocmai citită. Apoi citește iar. Se oprește și privește în gol. Și așa mai departe. În cele din urmă părăsește, hotărât, lectura și aprinde o țigară, cu un gest la fel de nefiresc ca și întreruperile acelea din citit. Pentru că nimeni nu citește așa. Și nimeni nu fumează așa. După cum nimeni nu poartă permanent, adânc trasă peste urechi, o căciulă decolorată.