I. Visul

  Era o zi liniștită de vară. Păsările cântau, vântul cald adia ușor, o vară perfectă. Se plimba pe câmpul înflorit fără să știe unde merge și de ce. Îi plăcea să se desprindă complet de orice gânduri și să asculte liniștea. Liniștea... Se opri. Se uită în jur și hotărî să se întindă pe jos, pe câmp, fără să se gândească la asta. Măcar o dată în viața lui să facă ce îi place. Viața lui? Surâse. Nici nu ținea minte nimic din viața lui. A hotărât să-și uite viața și asta a făcut. Memoria lui era acum complet liberă. Se simțea renăscut. În mintea lui nu mai existau decât imagini vagi ale unui laborator și chipul șters al unui băiat tânăr. Și un chip îngrozit în ochii căruia se observa agonia morții. Își scutură capul ca să se curețe și de aceste ultime amintiri. Și reuși. Era complet liber. Nimic nu mai exista pentru el. Era un om nou, într-o lume nouă.
  Stătu el ce stătu și se gândi: „Acum ce să fac? Ce face un om nou? Vreau să mă plimb. Vreau la munte!” Se ridică, privi în jur și observă surprins, lângă el, o pădure întinsă. Își ridică privirile. Pădurea se întindea pe un munte înalt. Ridică din umeri și intră în pădure. Era fascinat de tot ce vedea în jurul lui. „Poze! Vreau poze!” Scoase din buzunar un aparat de fotografiat și începu să facă poze în stânga și-n dreapta. În scurt timp se trezi într-o poieniță. Se uită în jur. Munții se întindeau către nesfârșit. Privi în jos. Ciudat! Nici nu se mai vedea câmpia din care plecase. Și totuși nu era obosit deloc.
  Liniște... Era prea liniște. Nici un zgomot. Dar, deodată, începu să audă un sunet. Era... Da! Era un izvor. Se duse în direcția sunetului. Se auzea din ce în ce mai puterinic. Găsi izvorul și se așeză pe mal.
  – E plăcut să asculți apa izvorului, nu-i așa?
  Cine vorbise? Se uită în jur. Zări o fată frumoasă. Părul ei castaniu strălucea sub razele soarelui puternic de vară.
  – Catrina! Tu ce cauți aici?
  Faptul că-i cunștea numele nu l-a surprins.
  – Am venit să mă relaxez. Îmi place să stau pe malul izvorului.
  – Și mie. Tot acest peisaj mă liniștește.
  Se apropie de ea și se așeză jos.

          * * *

  – De ce ai părăsit totul? îl întrebă Catrina.
  – M-am plictisit de oameni, de lume.
  – Și ce vrei tu de fapt?
  – Nu știu! Vreau totul.
  – Totul?
  – Da, totul. Vreau să fiu una cu lumea aceasta. Nu vreau să fac parte din lume. Vreau doar să exist. Să văd totul, dar să nu fiu acolo.
  – Absolutul!?
  – Cred că da... Da! Asta vreau. Absolutul! Vreau să fiu una cu absolutul!
  Vorbele acelea răsunară în camera goală. Se uită în jur. Era singur. Se așeză pe un scaun și privi pe geam. Oameni, mașini, agitație. Stătu un timp și îi privi.
  – Asta îți dorești?
  Tresări. Se uită în spate.
  – Catrina...
  – Asta îți dorești? Să stai și să-i privești, iar tu să nu exiști pentru ei?
  – Da, spuse el nesigur.
  – Ești sigur? Vrei să privești lumea asta în continuu, fără să ai puterea de a intervenii?
  – Da...
  – Poți să nu intervii? Þi-ai permite vreodată să lași totul neschimbat?
  – NU! Nu pot! Vreau să schimb lumea. Vreau să modific totul după placul meu.
  – Deci asta îți dorești de fapt!? Puterea? O lume întreagă după placul tău?
  – Da! DA! Asta vreau!
  Se întoarse din nou către geam. Nu mai era nimeni. Nu mai era în cameră. Se uită în jur. Nimic...
  – Ce vrei? se auzi glasul ei.
  – Totul!
  – Totul? Vrei totul!? Mai întâi creează ceea ce vrei să controlezi.
  Creează? „Este prea întuneric! Vreau stele!” Se uită în jur. Stele! „Vreau pământ! Vreau mări și oceane, munți și râuri, păsări, animale, insecte. Vreau o lume întreagă!!” Se uită din nou în jur. O lume întreagă, o lume nouă prindea contur în jurul lui. „Vreau clădiri, orașe... vreau oameni!” Se trezi în mijlocul unei străzi aglome-rate. Oameni, mașini, agitație. Treceau pe lângă el de parcă nici nu ar fi fost acolo. Nu-l vedeau. El nu exista. Nici nu era acolo.
  Se simțea din ce în ce mai puternic. Totul mergea după voia lui. A creat o lume după placul lui și acum o modifica după placul lui. Era atotputernic. El era lumea, el era totul, el era absolutul. Totul mergea cum își dorea el. Nici nu-i venea să creadă. Era prea frumos ca să fie adevărat...

          * * *

  Prea frumoas ca să fie adevărat? Adevărat!? Ce înseamnă adevărat? Care este adevărul? Realitatea. Dar ce este real? Cum deosebești realitatea de imaginație, de vis. De vis? VIS!? Ar putea fi un vis?
  Strada era pustie.
  – Oamenii! Unde sunt oamenii!? Oamenii mei? Oamenii creați de mine?
  – Þi s-a dat puterea să creezi o lume și ai recreeat lumea de care încercai să fugi.
  – Catrina? nu vedea pe nimeni.
  – Ce vrei tu de fapt?
  – N... nu știu...
  Orașul din jurul lui începea să-și piardă formele, conturul.
  – NU! Lumea mea!
  Era singur. Se uită în jur. Nimic...
  Un vis? Era oare într-un vis? Dar, asta ar însemna să existe și o realitate. Altă realitate. Cine este el în acea realitate? Un simplu om ca toți ceilalți? Un om care acum doarme? NU! El nu este doar un om. El este atotputer-nic. El este absolutul.
  Un vis? Dar... Dar asta înseamnă... Da! Este un vis! Poate să facă ce vrea el. Este într-o lume a lui. O lume după placul lui. Nu are nevoie de cineva care să-i spună ce să facă.
  – Catrina!
  – Da?
  Se așeză lângă ea.
  – Cine ești?
  – Catrina, răspunse ea mirată.
  – Nu. Cine ești tu de fapt? De ce conduci tu visul meu?
  – Nu înțeleg. Care vis? Ioan, ce e cu tine?
  Nu înțelegea. Se uită în jur. Stătea pe canapea lângă Catrina. Erau într-o cameră liniștită, plăcută. Asta și-a dorit el? Probabil. Se lăsă furat de joc...
  – Nimic. Nu știu ce m-a apucat.
  – Mereu ești pe altă lume. Ar trebui să fi și tu cu picioarele pe pământ.
  Pe altă lume!? El este lumea! Dar rămânea liniștit.
  – Scuze! Să revenim. Despre ce discutam?
  – Nu erai atent? încercă ea să pară supărată. Discutam despre monotonie. Despre cum te temi tu de amenința-rea aceasta.
  Monotonia? Când a vorbit el despre asta? Într-adevăr se temea de ea. Nu-i plăcea cum totul tinde spre rutină, spre monotonie.
  – Da. Trebuie să facem mereu ceva nou, diferit. Nu trebuie să lăsăm să ne cuprindă rutina de zi cu zi. Fiecare zi trebuie să fie altfel.
  – Dar asta nu este tot rutină? Să încerci în fiecare zi altceva? În fiecare zi faci același lucru: cauți ceva nou.
  – Nu. Nu cauți. Tocmai asta e! Faci ce-ți vine. Te lași furat de întâmplare. Astfel totul devine mereu nou. Astfel ocolești amenințarea asta care ne pândește mereu.
  Era atât de pornit într-o discuție pe care nici nu o începuse. S-a trezit în mijlocul unei scene și a acceptat-o. Iar a preluat Catrina conducerea. Iar i-a furat puterea propriului vis. Cine era Catrina? Cine îi conducea lui visul?
  – Ce faci!?
  – Cum adică? Discut, ce să fac?
  – Nu asta! Ce faci tu în visul meu? De ce-mi conduci tu visul? Cine ești tu?
  – Iar cu visul tău? Eu sunt Catrina, tu ești Ioan. Stăm liniștiți la o discuție, pentru a vedea dacă suntem pregătiți pentru o căsătorie. Ce se întâmplă cu tine? Dacă vrei să renunți spune-mi. O să înțeleg.
  Căsătorie? Când a fost vorba de o căsătorie? Cu cine? Cu ea? Nici nu o cunoaște. Și totuși îi place. Da. Îi place! Îi place ideea! Căsătorie. Cum ar fi o căsătorie? Jocul continuă...
  – Nu. Nu vreau să renunț. Sunt doar derutat. Probabil din cauza oboselii.
  – Bine! Și la ce concluzie am ajuns? Te mai temi de căsătorie?
  – Să mă tem? De ce m-aș teme? Parcă discutasem despre asta. Cât timp putem ocoli monotonia care ne pândește la fiecare colț, totul va decurge perfect.
  – Deci rămâne stabilit, da?
  – Bineînțeles. De ce aș schim...
  Catrina dispăru.

          * * *

  Era din nou singur. Camera se goli. Ce se întâmpla? De ce nu putea să-și controleze propriul vis? Unde a dispărut totul? Întâi Catrina, apoi canapeaua, camera, totul. Nu mai era nimic. Și deodată începu să se formeze o imagine în jurul lui. Un chip... Vedea un chip. Un băiat. Îi reveni imaginea băiatului tânăr în minte. Mihail? Era Mihail? Și laboratorul! Vedea laboratorul. Nu! NU! Își aminti totul. Se trezea! NU! Se întorcea în lumea aceea de care fugise, de care a vrut să scape. Nu putea să se întoarcă! Nu încă! El era lumea! El era absolutul. Nu putea să renunțe la așa ceva. Catrina! Unde era Catrina? NU!
  – NUUU! CATRINAAA!!!
  Era treaz! Nu voia să fie treaz! Ce să facă el în lumea asta? Nu era locul lui aici. Un glas:
  – Domnul Rusu!
  O voce atât de cunoscută... Apoi alt glas, la fel de cunoscut:
  – Doctore, ați pățit ceva?
  Valeria? Mihail? Realitatea? NU! Nu vrea să se întoarcă la realitate. Vrea în lumea lui. În lumea pe care a creat-o el. El este lumea! El este absolutul!
  – Vreau înapoi! Duceți-mă înapoi! CATRINA!!! De ce m-ați trezit!? Vreau înapoi!
  De ce i-au făcut asta? Totul mergea atât de bine. De ce l-au trezit? Din nou aceleași glasuri:
  – Nu mai e nimic de făcut.
  – Măcar să îl facem fericit...
  – Așa e. Pornește undele alfa.
  Laboratorul începu să dispară din nou în ceață.
  Era o zi liniștită de vară. Păsările cântau, vântul cald adia ușor, o vară perfectă...


   II. Experimentul

  Se trezi din nou cu același gând care nu-i dădea pace de câteva zile. Ce este visul? Și cu ce îl putem noi influența? Plecă spre laborator.
  – Bună, Mihail.
  – Bună ziua, domnul Rusu.
  – Mihail, ce este visul?
  – Visul? Visul este atunci când vezi ceva în somn și crezi că e real. Dar când te trezești îți dai seama că nu-i așa și te oftici că te-ai obosit degeaba să înțelegi toate chestiile alea care de fapt nici nu existau.
  Doctorul râse.
  – Mulțumesc.
  Și totuși definiția lui Mihail îl mulțumi. Crezi că e real... Real? Deci mintea umană poate crea o realitate. Sau cel puțin ceva ce îi pare o realitate. Dar realitatea ce este? Tot o concepție a minții umane. Realitatea este suma senzațiilor și percepțiilor receptate de creierul nostru. La fel și visul! Sunt senzații și percepții receptate de creier, dar trimise tot de creier. Și de ce nu ar putea cineva să-și construiască această realitate după cum își dorește? Ar putea! Cu o singură condiție. Să știe că poate. Să știe că ceea ce este în jurul lui este vis.
  Ce simplu! Tot ce trebuie să facă este să facă pe cineva conștient de faptul că visează, iar acel cineva va deveni brusc stăpânul unei realități proprii. Visul lui de când se știe ar putea deveni real într-un vis. Un om ar putea deveni una cu absolutul într-o lume a lui. Nici măcar nu ar avea probleme morale, de conștiință. Totul este permis, pentru că nimic nu este real.
  Se apucă imediat de lucru. Căută toate informațiile disponibile despre somn și despre vis. Găsi tot ce avea nevoie. Nimic nu-l mai putea opri acum.
  – Mihail!
  – Da, domnule?
  – Mi-a venit o nouă idee.
  – Felicitări, domnule. Începeți un nou proiect.
  – Da. Mai ții minte că te-am întrebat mai devreme despre vis?
  – Da, domnule. Și am zis că este ce vedem noi în somn și credem că este real.
  – Exact! Credem că este real. Și crezi că putem să schimbăm un vis?
  – Nu știu, domnule. Eu n-am încercat niciodată.
  – Și de ce nu ai încercat?
  – Păi cum să încerc, dacă eu credeam că este real?
  – Exact! Bravo, Mihail. Ești un băiat foarte deștept.
  – Mulțumesc, domnule.
  – Dacă ai fi știi că visezi, ai încerca să schimbi ceva?
  – Doar dacă ar fi un vis urât...
  – Bine, zâmbi doctorul. Dar ai încerca, nu?
  – Da, domnule.
  – Asta vreau eu să fac. Vreau să pot să arăt cuiva că visează. Să fac pe cineva să-și dea seama că visează.
  – Și cum o să faceți asta?
  – Nu știu, Mihail. Nu știu. Dar o să încerc.
  – Atunci vă urez noroc.

          * * *

  După câteva luni reuși să creeze un ser care avea ca scop să trezească doar conștientul unui om, fără să oprească visul. Să-i dea un impuls, doar atât cât îi este necesar să-și dea seama că visează. Mai avea o singură probemă: cobaii. Pentru testarea serului avea nevoie de un cobai. Și pentru experimentul acesta era neapărat nevoie de un cobai uman. De unde făcea el rost de un om?
  Mai făcuse experimente pe oameni înainte. Doctorul Rusu era un om foarte important în societatea științifică. Era membru în numeroase organizații din domeniu. Printre acestea se numărau și câteva neoficiale. Și printre ele se afla și organizația de la care făcea rost de cobaii umani. El nu îi întreba de unde vin oamenii, iar ei nu îl întrebau ce o să facă cu ei. Dar era totuși o problemă. Trebuia să dovedească siguranța experimentului la care vor fi supuși cobaii. Și pentru asta trebuia să facă întâi experimente pe animale. Dar acest proiect nu accepta altfel de cobai decât oameni.
  Se hotărî totuși să încerce:
  – Bună ziua, domnule Rusu. Luați loc, vă rog!
  – Mulțumesc! Presupun că știți de ce am venit.
  – Cum să nu, doctore? Sunteți un bun client al nostru.
  – V-am mai spus că nu-mi place acest termen. Eu nu cumpăr oameni.
  – Mă scuzați, domnule doctor. Am uitat. În ce stadiu se află micul dumneavoastră experiment?
  – Este sigur, dacă asta întrebați.
  – Bineînțeles că este sigur. Dar nu putem fi niciodată prea siguri. Și viața unui om este prea prețioasă ca să o pierdem atât de ușor.
  – Nu am nevoie decât de unul și vă asigur că nu va avea nici o problemă.
  – Am încredere în dumneavoastră, doctore, așa că nu voi mai continua cu întrebările. Se pare că nu vă simțiți prea bine când faceți afaceri cu noi.
  – Asta așa este.
  Și obținu cobaiul. C1 avea să fie primul om care va deveni una cu absolutul într-o lume pe care o va crea după bunul lui plac. Îl duse în camera lui de lucru. Acolo nu venea nimeni, în afară de Mihail. Nici măcar domnișoara Valeria Stoica, asistenta lui. Îl așeză pe pat și începu să-l adoarmă transmițându-i creierului unde delta. În mai puțin de zece minute acesta adormi adânc. Acum nu trebuia decât să aștepte un vis. Studiase mult timp ce se întâmplă în creierul uman în timpul visului, așa că pregătise toată aparatura necesară pentru a detecta apariția un vis.
  În mai puțin de o oră C1 începu să viseze. Doctorul așteptă încă puțin timp, pentru ca mintea să se acomodeze cu visul, după care injectă serul. Așteptă. În scurt timp C1 se trezi.
  – Ce s-a întâmplat? Ce ai visat?
  Nimic. C1 stătea și privea în gol. Nu răspundea. Doctorul privi monitorul. C1 visa. Rămăsese în stare de vis și după trezire. Gândirea și conștientul rămaseră inactive. Acum în mintea lui C1 nu mai era activ decât inconștinentul. Îl lăsă așa. În câteva ore C1 suferi un șoc emoțional puternic. Probabil visul îl stăpânise total și totul i se părea atât de real încât până la urmă nu a mai acceptat faptul că visa. O hemoraige cerebrală i-a adus în câteva minute moartea. Primul experiment eșuase...

          * * *

  Doctorul nu se lăsă influențat de acest eșec. Cercetă cauza eșecului. Condițiile la care fusese supus subiectul erau bune. Asta însemna că greșise serul. Dar nu se lăsa bătut. Ideea devenise deja o obsesie. Era deseori surprins când se observa atât de pornit. În interiorul lui simțea că toată viața lui se leagă de acest experiment. Simțea că rezultatul experimentului ar putea fi însuși secretul vieții pe această lume. Nimic nu-l mai oprea. Dar totuși avea nevoie de ajutor. Trebuia să-i spună Valeriei despre acest proiect. „Dar nu o să înțelegeagă! Ar fi prea mult pentru ea.” Și tot amânând astfel, rămăsese să lucreze tot singur. Lucra zi și noapte neîncetat. Toate celelalte lucrări rămaseră complet pe mâna Valeriei.
  Până la urmă simți din nou nevoia unui cobai. Dezvoltase o nouă variantă a serului și trebuia neapărat testată. Dar după ce susținuse atât de ferm siguranța proiectului său, îi venea destul de greu să se întoarcă după alt cobai. Ca întotdeauna se grăbise să vorbească fără argumente. Dar trebuia să facă rost de alt cobai.
  – Bună ziua, domnule doctor. Ne vizitați din nou atât de curând?
  – Experimentele nu merg întotdeauna cum au fost plănuite.
  – Știu, știu, domnule doctor. Pentru asta existăm noi...
  – Bine, bine, răspunse Rusu grăbit, am nevoie de încă doi.
  – Doi? Se pare că nu mai sunteți atât de sigur pe dumneavoastră.
  – Trebuie să fim întotdeauna pregătiți...
  Obținu și de data asta ce ceruse. Doctorul era bine privit ca om de știință și de aceea era întotdeauna sprijinit în experimentele sale. Înapoi în laborator îl puse repede în pat pe C2 și repetă procedeul urmat cu C1. De atunci își perfecționase metodele și acum avea posibilitatea de a încetini procesele din creierul subiectului pentru a mări eficiența studiului. După o oră C2 începu să viseze. Doctorul încetini imediat visul, pentru a avea timp să studieze starea subiectului. Așteptă un timp după care injectă prima doză a serului. Așteptă destul de mult fără să observe vreo diferență. Dar își dădu seama că în cazul în care serul ar fi funcționat, rezultatele ar fi fost aceleași, așa că hotărî să injecteze și a doua doză.
  La scurt timp după aceasta visul se opri. Nu luase în considerare posibilitatea acestui fapt. Experimentul nu mai avea nici o însemnătate în absența visului. Acum încerca să presupună ce se va întâmpla cu C2. Acesta devenind conștient de faptul că doarme, se va trezi într-o lume proprie, cea a visului. Dar visul se terminase. Ce se va întâmpla. O posibilitate ar fi ca subiectul, știind că doarme, să încerce recrearea visului. O altă posibilitate ar fi ca acesta să se piardă în somnul lui, neștiind unde se află sau ce să facă. A doua variantă era mai plauzibilă, datorită faptului că nu i se explicase ce se va întâmpla cu el. Teoria aceasta îi fu confirmată când pulsul lui C2 se opri după aproape o oră.
  Acum știa ce să facă. Trebuia să folosească un cobai instruit. Trebuia să îl pregătească dinainte pentru ce se va întâmpla. Dar nici acum nu era sigur de reușita experimentului. Și nu mai putea să lucreze singur. Avea nevoie de ajutor. Mihail îl ajuta prin laborator, dar avea nevoie de cineva care să înțeleagă experimentul mai bine. Trebuia să îi spună Valeriei. Și într-o zi se hotărî.
  – Valeria?
  – Da, doctore?
  – Þi-am vorbit vreodată despre experimentul la care am lucrat în ultimul an?
  – Nu, doctore. Niciodată.
  – Atunci o să îți povestesc acum. Știi ce este un vis?
  – Un vis? O succesiune de imagini ce apar în timpul somnului, dar asupra cărora nu se poate acționa conști-ent și voluntar.
  – Da. Imagini față de care subiectul este mai mult spectator, neputându-le dirija și nici înțelege imediat. El poate cel mult să își dea seama că visează și să-și propună să urmărească la ce pot duce fantasmele sale, dar el nu le poate controla voluntar. Și asta pentru că gândirea și conștiința subiectului sunt inactive în timpul somnului. Dar încearcă să își închipui ce s-ar întâmpla dacă o persoană ar putea să viseze și în același timp să poată acționa direct asupra propriului vis.
  – Atunci persoana respectivă ar visa orice și-ar dori și totul ar decurge după propria voință. Ar deveni un Dumnezeu al visului său.
  – Exact. Și cu asta se ocupă exeprimentul meu. Încerc să trezesc conștiința subiectului în vis, pentru ca acesta să-și poată controla visul.
  – Dar este extraordinar acest expermient. De ce nu l-ați anunțat?
  – Nu pot să îl anunț până nu obțin primele rezulatate favorabile.
  – Dar lumea trebuie să afle despre un asemenea proiect.
  – Da. Dar este o problemă. Trebuie testat pe oameni.
  – Pe oameni!? Direct pe oameni? Dar dacă nu funcționează.
  Doctorul tăcu. Îi făcu Valeriei semn să îl urmeze în laboratorul lui. Când intrară Valeria rămase îngrozită în prag privindu-l pe C2 întins pe masă și pe C3 privind nedumerit printre gratiile cuștii sale.
  – Este inuman, șopti ea într-un târziu.
  – Știu, plecă doctorul capul. Dar nu se poate altfel, reveni el privind-o drept în ochi.
  Valeria era încă șocată. Iar privirile doctorului o înfiorară.
  – Nu-ți face probleme, încercă doctorul să zâmbească. Acești oameni nu cunosc alt scop în viață decât acela de cobai. Nu știu nimic despre ei, decât faptul că au fost crescuți special în acest scop. Așa că problemele de morală sunt minime. Trebuie să înțelegi că viața lor nu ar putea fi alta, iar în momentul de față ei sunt doar niște simple animale lipsite de importanță. Proietul, accentuă el cuvântul, este mult mai important. Dar te las să te gândești, îi spuse el părăsind laboratorul.

          * * *

  A doua zi Valeria veni la el.
  – Vă voi ajuta, domnule doctor.
  – Mulțumesc, răspunse el îndreptându-se spre laborator. Nu vei regreta.
  Ajunși în laborator, doctorul începu să-i explice Valeriei toate detaliile experimentului. În mai puțin de o lună Valeria cunoștea experimentul la fel de bine ca acesta. Singurele detalii pe care doctorul nu le dezvăluise erau moartea celor doi cobai. Iar Valeria nu a mai întrebat ce s-a întâmplat cu omul pe care îl văzuse întins pe masă prima oară când intrase în laborator.
  Totul decurgea perfect, iar Valeria începuse instructajul viitorului „pacient”. Aceasta a durat câteva zile, deoarece pacientul nu era prea inteligent. Dar acesta a înțeles în mare ce se va întâmpla și cum va trebui să înțeleagă visul. După o lună de când aflase Valeria despre experiment, C3 era pregătit. L-au întins pe masă și l-au adormit. Așteptau nerăbdători începutul visului. Doctorul automatizase complet experimentul. Viteza de desfășurare a visului și dozele serului erau acum prestabilite prin calculator. Doctorul și Valeria nu mai trebuiau decât să studieze starea pacientului și să hotărască în ce moment trebuie trezit. După o jumătate de oră de la începutul visului, prima doză fu injectată. Imediat C3 începu să se transpire abundent și pulsul îi acceleră.
  – Abia acum își dă seama că visează, explică doctorul. Îi va fi greu să accepte situația, dar a fost pregătit din timp. O să-și revină curând.
  – Dar de ce acceptă atât de greu situația. Nu i-am explicat ce se va întâmpla?
  – Ba da. Dar în timpul visului nu mai ținea minte asta și abia din momentul în care i-am trezit conștiința are acces la amintirea aceasta. Acum trebuie să așteptăm să o accepte.
  Dar după o jumătate de oră, acesta încă se mai agita.
  – Ce durează atâta? întrebă Valeria nedumerită.
  – Nu știu. Ar fi trebuit acum să fie deja stăpân peste propriile puteri. Ar fi trebuit să fie fericit.
  – Poate nu funcționează serul.
  – Funcționează, zise doctorul enervat. Dar un om de inteligență limitată acceptă mai greu faptul că toată lumea aceea frumoasă din jurul lui este doar un vis. Trebuie să avem răbdare.
  După încă o jumătate de oră, pacientul începu să se liniștească. Dar pulsul îi accelera mereu.
  – Cred că acum a început să-i placă noile puteri, zâmbi doctorul. Îl mai lăsăm puțin să se distreze și îl trezim.
  Valeria nu mai zicea nimic. Își plimba mereu privirile mirate de pe chipul pacientului pe chipul doctorului și înapoi. Nu reușea să înțeleagă ce se întâmplă cu niciunul dintre cei doi. Dar așteptă liniștită încă zece minute, după care doctorul se hotărî să-l trezească.
  – Oprește undele delta, îi spuse acesta.
  Valeria apăsă butonul privindu-l pe C3. Între timp doctorul porni undele alfa. Așteptară câteva clipe după care C3 se ridică brusc, cu ochii larg deschiși. Își plimba agitat privirile prin toate colțurile laboratorului și până la urmă și le opri în ochii doctorului. Doctorul rămase înmărmurit privind în ochii pacientului, dar îl treziră strigătele acestuia:
  – Vreau să dorm! Nu mă treziți!
  După o lungă perioadă de liniște doctorul se întoarse către Valeria, apoi către Mihail. Amândoi priveau îngroziți scena. Până la urmă Valeria sparse tăcerea:
  – Ce s-a întâmplat.
  – Se pare că nu mai poate renunța la lumea pe care i-am arătat-o. După ce a simțit atâta putere în mâinile lui nu mai poate accepta întoarcerea la realitate. Trebuia să îmi dau seama dinainte că un om cu o inteligență mediocră nu va reuși să suporte această trecere de la divinitate înapoi la uman.
  Se întoarse cu spatele, apoi adăugă:
  – Este pierdut. Va muri în curând.
  Acest ultim eșec încheie experimentul. Doctorul se întoarse la fostele lui cercetări, iar Valeria și Mihail îl ajutau ca înainte. Nimeni nu a mai menționat nimic despre acel experiment. Dar toți se gândeau mereu la asta. Mai ales doctorul. Știa că fusese foarte aproape de rezultatul final. Știa că experimentul reușise, iar singura cauză a eșecului a fost lipsa de inteligență a cobaiului folosit. Îi trebuia un om inteligent. Îi trebuia un om care să cunoască perfect acel experiment și care să poată să rămână complet detașat față de beautitudinea unei asemenea forțe creatoare. Și știa că acel om era chiar el, doctorul Ioan Rusu. Dar știa că nici Valeria, nici Mihail nu îl vor ajuta într-o asemenea experiență. De aceea se hotărî să facă totul cu o completă discreție. După aproape o săptămână de la încheierea experimentului, dimineața, când Mihail încă dormea, doctorul intră în laborator. Pregătise totul în seara precedentă. Nu mai trebuia decât să pornească aparatele și să adoarmă. Așa și făcu.
  Când se trezi Mihail îl găsi pe doctor întins pe pat. Dormea...


   III. Adormitul

  Sună telefonul.
  – Alo? răspunse Valeria cu o voce adormită.
  – Doamna Stoica! Mă scuzați că v-am trezit, dar trebuie neapărat să veniți la laborator.
  – Mihail? Tu ești? Ce s-a întâmplat?
  – Eu sunt, doamna Stoica. Domnul Rusu! Veniți neapărat.
  Tresări!
  – Vin imediat! închise telefonul.
  „Nu se poate! Doar n-a făcut-o! E nebun!”
  Valeria Stoica avea doar 25 de ani și lucra de trei ani ca asistenta doctorului Ioan Rusu. În urmă cu o lună acesta îi dezvăluise un proiect la care el lucra de mai bine de un an. Fusese la început șocată de faptul că doctorul lucra pe oameni, dar odată ce a înțeles importanța proiectului, s-a liniștit și a acceptat să îl ajute. După accidentul de săptămâna trecută era convinsă că doctorul abandonase complet proiectul. Dar acum situația părea cu totul alta.
  Ajunsă la laborator, fu repede întâmpinată de Mihail, un băiat de numai 17 ani, rămas fără părinți de când era foarte tânăr. Doctorul îl luase ca ajutor în urmă cu cinci ani și îi spunea toate planurile sale. Mihail asculta întotdeauna liniștit și nu comenta niciodată. Se simțea mândru că ajută în proiectele vestiutului doctor Rusu.
  – Doamna Stoica! Ce bine că ați ajuns! Doctorul...
  – Unde e?, îl întrerupse ea.
  – Doarme!
  Un fior de groază îi trecu prin tot corpul. Temerile ei se adeveriseră.
  – Du-mă la el!
  Intrară în camera de lucru a docorului.
  – De cât timp stă așa?
  – De două ore.
  – Visează?
  – Încă nu. Dar nu mai e mult, spuse Mihail întorcându-și privirile spre un monitor.
  Valeria privi și ea monitorul.
  – Nu îl putem opri?
  – Prea riscant! răspunse Mihail întristat, privindul pe doctor. Dacă aș fi venit mai devreme!
  – Nu e vina ta! Te-ai descurcat foarte bine! Tot ce putem face acum este să-l supraveghem și să sperăm.
  Rămaseră liniștiți.

          * * *

  – Doamna!
  Alergă imediat înapoi în cameră.
  – Doamna, a început.
  Valeria se repezi la monitor.
  – În cât timp va acționa serul?
  – Jumătate de oră, se uită la ceas.
  – Norocul este totuși puțin de partea noastră. A prevăzut că îl vom supraveghea. Și-a setat o viteză scăzută și doze mici.
  – Doctorul era foarte inteligent.
  – Poate, oftă ea. Dar asta nu l-a oprit de la așa o nebunie.
  Mihail nu răspunse. Îl privea pe doctor cu admirație și totodată cu dispreț. Îi admira inteligența, dar nu putea să îi ierte o faptă atât de nesăbuită.
  – Este prea târziu să-l mai criticăm, îi ghici Valeria gândurile. Mai bine să ne concentrăm asupra prezentului și să-l scoatem întreg de aici.
  – Aveți dreptate, doamna Stoica.
  – Spune-mi Valeria. Trebuie să fim cât mai relaxați acum.
  – Așa e, doam... adică Valeria.
  Valeria zâmbi, dar se încruntă imediat întorcându-se spre monitor. Fiecare minut îi ostenea îngrozitor pe amândoi. Nu știau ce va urma și nici nu încercau să-și închipuie. Nu puteau să-și scoată din minte atât de recentul accident.
  – Valeria, se rușină el auzindu-se, crezi că se va repeta situația și cu domnul?
  – Mai bine să nu ne gândim la asta.
  Dar nici unul nu se putea gândi la altceva.
  – Sper măcar că-i un vis frumos, încercă el să glumească.
  – Mai bine ar fi un coșmar, ca să-l trezească, surâse ea. Dar, dacă teoriile doctorului sunt adevărate, va fi în curând un vis foarte frumos.
  – Și dacă nu sunt? Dacă o să se repete totul? Nu a mai schimbat nimic de săptămâna trecută. Este același ser, aceeași situație...
  – Nu! Nu este aceeași situație. Doctorul este o persoană mult mai inteligentă decât C3. Cauza accidentului a fost inteligența limitată a lui C3. S-a lăsat răpit de frumusețea unei lumi în mâinile lui. Doctorul nu va repeta aceeași greșeală. Va rămâne mereu obiectiv și va analiza situația ca un adevărat profesionist.
  Dar nici ea nu era sigură de vorbele ei. Dar trebuia să spere.

          * * *

  – Nici un efect!
  – Așteaptă...
  În mai puțin de un minut doctorul, începu să transpire, pulsul acceleră, respirația deveni neregulată.
  – Nu reușise! Abia acum își dă seama! țipă Mihail înfuriat și dezamăgit.
  – Asta nu depindea de el, încercă Valeria să-și păstreze calmul. De acum contează totul! Abia acum poate controla situația. Îl lăsăm zece minute...
  – E prea puțin! strigă Mihail. Dacă nu se adaptează destul de repede. Nu trebuie să ne bazăm doar pe inteligența lui. Nu știm nimic din ce s-a întâmplat acolo. Și nici el nu știa. Nu era pregătit pentru asta. Trebuie să îl lăsăm mai mult.
  – Ai dreptate... Așteptăm să se liniștească. Dacă într-o oră nu se schimbă situația, va trebui să riscăm.
  – Știu, se întristă el.
  Doctorul era în continuare agitat. Pulsul și respirația erau neregulate. Mihail stătea liniștit la marginea patului și îi ștergea fruntea de transpirație.
  – De ce? De ce? îi șoptea el.
  „Săracul Mihail! Ce o să ajungă din el acum? Nu are pe altcineva. Cum a putut Rusu să fie atât de egoist? Era oare atât de sigur că o să scape? Dacă a schimbat totuși ceva? Dacă ne scapă ceva?”
  – Mihail! Ești sigur că nu a mai lucrat de loc de atunci?
  – Mi-ar fi spus. Mie-mi spune totul, zâmbi el trist.
  – Poate nu a vrut să-l oprești.
  – Nu-i stau niciodată în cale. Și știe asta. L-am ajutat întotdeauna indiferent de părerea mea.
  – Cred că ne scapă ceva. Nu ar fi făcut asta fără să fie sigur de ceea ce face.
  – Probabil. Dar nu văd ce. Cunosc camera asta perfect. Toate sunt la fel. Nimic în plus, nimic în minus. Iar serul este sigur același. Doar setările inițiale ar puea fi diferite. Dar în afară de viteză și de doză nu văd nimic diferit.
  – Poate asta contează. Poate la o viteză redusă va avea mai mult timp de gândire.
  – Nu este așa, și știți bine asta. Pentru el nu există nici o diferență. Viteza este doar pentru noi, doar pentru studiu. Iar doza știți prea bine că nu contează decât ca să hotărască dacă îi trezește conștiința sau nu. Și este clar că a avut efect...
  – Este atât de adevărat... Dar totuși vreau să sper că s-a gândit mai bine de atât. Nu înțeleg altfel ce l-ar fi împins la un fapt atât de nebunesc.
  – Acum nu putem să-l întrebăm. Dacă ar fi vrut mai mult de la noi, ar fi lăsat sigur tot ce ne trebuie pentru asta. Dacă nu a putut să prevadă ce se va întâmpla cu el, măcar a putut sigur să prevadă cum vom reacționa noi.
  – Ce mult semeni cu el! Se vede că îl admiri mult.
  Mihail nu răspunse. Era prea îngrijorat de soarta doctorului.

          * * *

  Ora aceea se scurse îngrozitor de greu. Valeria era epuizată. Mihail aproape că nici nu mai înțelegea ce se întâmplă. Valeria nu mai rezistă:
  – Trebuie să-l trezim!
  – Nu mai putem să-l lăsăm?
  – Uită-te și tu la el! Nu s-a schimbat nimic. Și a trecut deja o oră. Dacă nu-l trezim acum, ar putea fi deja prea târziu. Trebuie să riscăm.
  Mihail își plecă, în semn de aprobare, capul.
  – Ești gata?
  Se ridică și veni lângă ea:
  – Gata!
  – Oprește undele delta.
  Oftă și apăsă butonul.
  – Pornește undele alfa... Acum așteptăm.
  Următoarele zece minute trecură chiar mai greu decât ultima oră. Dar, deodată, profesorul începu să tresară. Deschise brus ochii și continuă să se agite. Ochii îi ieșeau din orbite. Valeria și Mihail priveau îngroziți scena. Doctorul se ridică deodată și strigă:
  – NUUU! CATRINAAA!!!
  Și căzu din nou pe pat. Era treaz!
  – Domnul Rusu! strigă Mihail.
  – Doctore, ați pățit ceva? întrebă Valeria.
  Dar doctorul nu răspundea. Gemea într-una și își plimba agitat privirile în jur. Încerca parcă să înțeleagă unde se află. Deodată se opri. Începu să strige:
  – Vreau înapoi! Duceți-mă înapoi! CATRINA!!! De ce m-ați trezit!? Vreau înapoi!
  Amândoi își plecară capul. Scena accidentului le reveni brusc în minte.
  – Nu mai e nimic de făcut.
  – Măcar să îl facem fericit...
  – Așa e. Pornește undele alfa.
  După un timp părăsiră triști camera. Laboratorul se cufundase într-o liniște de mormânt. Nu se mai auzea decât țiuitul strident al aparatelor...