Mi-ai spus ca pe tamplelele mele curgeau picaturile de apa, dar eu nu puteam sa le simt. Ti-ai strecurat degetele prin parul meu si ai spus ca imi simti fierbanteala neuronilor incinsi de suparare.
Erau granite in jurul nostru si multe, multe garduri asezate fiecare in spatele celuilalt, ingramadindu-ne si incercand sa ne ocupe fiecare cm patrat al corpului ce-l detineam in aceasta viata.
Camesile ne erau umede; aerul si el era umed si ardea.
Lumina pe care-o vedeam era de un gri mucegait si-atat, ma multumeam ca macar, putem sa fim unul langa altul, sa ne imbarbatam prin prezenta celuilalt.
Pe o raza de 10.000 de km stiam ca nu mai exista viata, dar noi, noi puteam inca sa traim. Daca vom fi plamaditorii noii lumi, nu stiam.
Noroiul ne ingheta talpile crapate; si nu-nteleg de ce in acele clipe imi pareai coplesitor de atragator. Buzele tale erau crapate si sangerande; fata mea era plina de zgarieturi.
Dar ne veneau asa de frumos costumele de intemnitati, cu dungi, de-acuma rupte.
Si-aveam 20 de ani, 76, 15, 2 ani. Nu mai stiam cat timp va ma fi soare; dar inca nu puteam si nici nu am fi izbutit sa scapam de pe acel teren pierdut in sentimentul nimicului.
Poate atunci, mai mult decat se va putea vreodata, am stiut ce inseamna libertatea de a fi om.