Fati si Directia 5



Acum, cand se apropie toamna parca senzatia soarelui de mare ma ajunge din urma. Imi amintesc de dupa ameaza in care patronul hotelului a anuntat pe plaja ca seara va tine o seara romaneasca la restaurant inpreuna cu Directia 5. Petrecusem si alte seri romanesti si nu am receptat atent mesajul.

Si uitasem, cand spre seara ne-am dus sa cinam si, brusc chiar, am privit pe o scena improvizata pe baietii de la Directia 5. Cantau in chip de concert melodii lenese ce se amestecau teribil cu seara placuta si cu starea de usurinta pe care o da dusul dupa plaja. Ador aceea stare.

Nu stiam multe despre Directia 5. La inceputul anilor 90, intrase pe teren cu piese care ieseau putin din decor, nici nu mai tin minte altceva, erau galagioase parca, uschite , si frapa atunci si numele cu iz de securitate, chiar de curaj, cand vantul ideilor inca gonea dinspre anii 80.
Si acum mai adie.

Am ascultat apoi inca doua seri acelasi concert, cantat cu blandete, aceleasi piese puse parca de pe o caseta care imi place si pe care o tot intorc. N-am retinut numele melodiilor dar la plecare spre casa ascultam muzica lor in masina. Glasul solistului vocal da practic stilul formatiei, atat timbrul usor a descantec si a tristete cat si inflexiunile aproape personale ale acestuia. Probabil compozitia apartine organistului.

Publicul era la curent , cei ce ramasasera pana la sfarsit, fanii, cantau cu placere la refren, de regula vorbind despre iubirea unui baiat pentru o fata si despre dorurile lui. Se poate spune ca Directia 5 are un stil destul de bine creionat, dar este inca departe de a se incheia ca evolutie.

In prima seara, intr-una din pauze, insusi patronul hotelului a tinut sa vorbeasca publicului locatar in termeni sinceri si prietenosi care chiar m-au umit. Am vazut atunci un barbat bine facut si elegant, spre 50 de ani, fost ghid in vremea studentiei, un ardelean venit in sud cred, la facultate, caruia prietenii ii spuneau Fati.

Din relatarea sa am aflat ca dupa o buna vreme petrecuta in strainatate, ca fugar din calea tavalugului comunist, s-a intors prin 90 si ceva si s-a apucat de turism, vechea sa dragoste. Si asa a ajuns sa puna numele sau unui club de pe malul marii si sa impodobeasca cu fel de fel de obiecte populare vechi, stranse de prin Ardeal spatiile cladirile si gradina, foarte ingrijite. Se vedea mana ardeleanulu meticulos si statornic.

Fati, ca si persoana si ceva ruda cu seful Directiei se parea ca le ofera acestora prilejul de a zabovi pe litoral in schimbul acestor mici concerte, aproape in familie. La un moment dat am si remarcat o situatie in care baietii s-au oprit mai repede din cantat, cu vreo 20 de minute, fata de obicei, si atat publicul cat si Fati erau dezamagiti. Ii dojeni pe baieti pentru asta cu toleranta specific ardelenesca, care evident se alintau asa, dar nu insista sa mai cante chiar daca ar fi trebuit sa o faca.

Pentru mine, in acest an sejurul pe litoral a lasat, pe langa impresiile pe care le-am notat in textul anterior si aceste doua nume. Un personaj care a reusit, dupa un scenariu pe care aproape orice roman si l-a propus imaginar, sa faca ceva grandios, in spiritul economiei de piata si o mana de baieti tineri cautand in lumea sunetelor un stil si o forta a muzicii.