****
Eu tocmai castigasem o bursa de studiu in Franta. Un an de zile. Imi asigurau bani de cazare, masa si bani de buzunar, si asta timp de un an de zile. In Franta ! Inca nu imi venea sa cred. Tocmai ma intorceam de la Consulat, unde m-am dus sa ma interesez pentru vize. Desi aproape ca era noiembrie, era destul de cald afara, era soare.
Am dat sa traversez strada, de fapt bulevardul, si ma uitam sa imi fac loc printre masinile care imi veneau din sens opus. Beam niste suc ca muream de sete, tin minte foarte bine, era un suc de piersici, neacidulat si foarte rece. "Poate reusesc sa imi dau si doctoratul acolo" , zic. Insa, nu am apucat sa vad tramvaiul, care era destul de silentios; probabil ca si din cauza aglomeratiei de masini, si din cauza ca nu eram deloc atent, mi-era gandul numai la Franta.
Tramvaiul m-a lovit din plin, brusc, nici macar nu mi-am dat seama ce era de ma lovise asa tare. M-a zdruncinat foarte rau si m-a aruncat pe spate, la un metru pe sina si imediat, in doua clipe, l-am vazut cum trece cu rotile peste pieptul meu. A fost o durere cumplita, un soc, dupa care m-am sfarsit.

****

Pe terasa blocului era liniste. Vantul ce mai batea in rest, calm deplin. De jos, de departe razbateau vocile copiiilor care se jucau in spatele blocului. Am ramas un moment cucerit de priveliste. Nici nu ma gandeam ca ar putea fi intr-atat de frumos. Nu se compara cu nimic din ce vazusem, nici macar cu ce vazusem de la zece. Puteam sa vad mult departe in zare, se vedea si Intercontinentalul. Acum vedeam toate acoperisurile blocurilor, cu tot felul de antene si de instalatii fixate, si cu terasele negre-albastrii. Erau multe, foarte multe acoperisuri, dar nu erau toate la aceeasi inaltime. Unele erau mai joase, altele mai inalte. Am zis ca sa ma apropii de marginea blocului, nu chiar la margine dar cat de cat, sa fiu aproape. Nu era nici o balustrada, nici o bara, nici nimic altceva care ar putea sa ma retina. Marginea aidasilor mei ar fi insemnat marginea concretului, a lumii, dincolo de care se intindea un abis de zece etaje. Mai aveam vreo cativa metri si inimia imi batea din ce in mai tare. Pas cu pas, se dezvaluia din privelistea din fata.
M-am impiedicat insa de ceva tare si am venit in fata, gramada. In loc sa ma arunc pe burta, am incercat - din obisnuinta, sa ma protejez ca sa nu cad pe terasa si sa imi julesc coatele si atunci am facut dezechilibrat in fata mai mult pasi sperand sa imi gasesc echilibrul. Terasa blocului avea si ea o limita insa, si mi-am dat seama ca mi-am luat un avant prea mare, care avea decat sa ma duca in gol. Si cum in fata aveam liber, nici un copac, nici un stalp, nici o bara, si chiar m-am dus direct in gol.
Am incercat disperat sa raman cat mai mult pe terasa insa mi-am dat seama ca de jos, parcarea cu masinile mici si colorate ea inevitabila. Caderea a fost... senzationala, a fost intr-adevar ceva cutremurator, stiu ca am tipat tot timpul. Apoi jos, o bubuitura puternica, si nu am mai simtit nimic.

****