Afinități.

Cuvântul acesta vine în mod sigur de la afine. Nu-l căutați în dicționar, că nu am ajuns încă să-l descifrăm. Manuscrisul are o pată vișinie sau afinie, astfel că urmează să-l tratăm cu țuică și după aceea vom mai vedea.

Veneau năvălitorii, se stricau la burtă - de corcodușe verzi sau de râs – noi nu-i întrebam nimic. Le ofeream afine, că de pâine și sare nici nu încăpea vorba. Și le luau singuri. Se dregeau la burtă – plecau mai departe, cu tezaurele lor cu tot. Boleau mai mult – rămâneau, cu tezaure cu tot, ce era să le facem ? Ne stricau ei plugurile, de a trebuit să le facem numai din lemn până târziu, când n-am mai avut ce ara ? Ne stricau. Ne certam pe tezaur cu statul care între timp se înființase și care își cerea și el parte întreagă ? Ne certam. Dar cu statul ne certam oricum.

Afinitățile au început să ne preocupe atunci când purtătorii călări de tezaure se mai răriseră și am avut și noi timp să ne uităm în jur și să vedem și altceva decât pădure. Și ce am văzut am zis: astea sunt afinitățile noastre. Având vederea bună (asta tot datorită afinelor, că nu-i deloc ușor să le culegi) și uitându-ne numai de sus, ne-au căzut ochii pe franci. Și am zis: Gata, ăștia sunt afinii noștri. Am aruncat la iuțeală la gunoi niște litere care ne cam stricau afinitatea, că erau cam îmbârligate, cam cum era mintea Calugărului Chiril, am mai dat jos din cușmele acelea, că secole de-a rândul ne-am chinuit să arătăm exact cum ne scrijeliseră romanii pe Columnă, am dat jos și ișlicele, să nu creadă francii cum că diplomele noastre sunt bune numai pentru Orient, și ne-am înscris acolo unde ne era afinitatea mai dragă: la francofoni.

Din această afinitate ne-am ales cu lucruri îndelung folosite și verificate de franci: moda, alianțele, cheia franceza și Dacia (vezi și Dicționar – fascicolul 1, la cuvântul Roată). Dacă moda și alianțele le-am tot schimbat, Dacia și cheia franceză le-am păstrat intacte, inseparabile. Chestiune de afinitate.

Vara indiană

Deși întâlnită și la alte popoare, noi Geto-Dacii am cunoscut-o primii. Așa cum am spus în manuscrisul descifrat la cuvântul Barză (fascicolul 1 sau primul), lucram să ridicăm Munții Adirondaci. Înaintam repede. Aveam la cazmale, lopeți și târnăcoape motoare cu combustie internă. Construiam o bucată de munte, sădeam pruni, trăgeam țuica de două ori și aveam asigurată combustia internă. Un schimb săpa, altul se alimenta. Ajunsesem la cota 1000, dădusem de zona de foioase și de cocoșul de munte. Nu ne uitam la groapa care se căsca tot mai adâncă, ne-ar fi venit rău. Ne uitam așa, mai departe, acolo unde se zărea Manhattanul, cam pe unde aveau să vină niște olandezi peste 1500 ani. Dacă hărțile acelea or fi fost bune.

Când, ce să vezi ? La dirigintele de șantier, un indian de treabă care ne iubea la fel de tare ca țuica, apare așa, prin frig și zloată, apare vară-sa. Am simțit că ne ia pe toți cu călduri. Noi vară indiană nu mai văzuserăm până atunci. Ea, că de ce săpăm, cine ne-a dat voie ? Nu știm că totul aparține indienilor ? Noi, de colo, că ne cam fâstâciserăm, transpiram de ne treceau toate apele: Nu știam, Doamnă. Ea, numai așa, ca să se dea populară: Nu mă mai domniți atâta, eu sunt vară indiană pentru toți. Bine vară indiană – ne veni nouă inima la loc – dar cum poate fi al vostru ceva ce noi de-abia construim ? Munții sau groapa asta uriașă, de exemplu. Cum poate să fie groapa asta a voastră ? Că doar groapa e un fel de nimic. Chiar dacă totul e al vostru, cu sau fără groapa asta, voi, indienii, tot atâta aveți. Și muntele din nimicul ăsta, din groapă l-am făcut.

S-a uitat vara indiană la noi, s-a uitat la văru-său care își făcea de lucru, încurcat, pe lângă căzănelul cu țuică, s-a mai uitat odată la noi, că ne lepădasem cămeșile. Lopețile mergeau în gol. Ardem țuica de pomană, vară indiană – i-am zis, și dacă nu plantăm prunii ăștia acum nu se mai prind cât hăul – și i-am arătat spre groapă – și la anul cu ce vom alimenta cazmalele și târnăcoapele ?

Trei zile la rând ne-a perpelit îngrozitor. S-au ars toate motoarele la cazmale. Dar nici de alimentat nu am mai fi avut cu ce, băuserăm tot combustibilul bucurându-ne de vara indiană. Și cum tot ajunsesem la cota 1000 m, am plantat în vârf ultimul prun și o plăcuță pe care am scris: Noi am fost primii aici. N-au ieșit ei munții ăia cum am fi vrut noi, ca pentru Zamolxe, dar vara indiană ne-a zis că Manitu al lor stă pe la șes, că-i cam bătrân și friguros, să lăsăm munții așa, mai mici. Cine vrea mai înalți să se ducă în Alpi că n-o să fie mereu așa scump. O să se inventeze ceva, ea zicea avioane.

Așa că le-am mai săpat doar un șanț pe care să curgă apa de foc - că începuseră să boteze țuica așa – până la un cazino pe care au zis că și-l fac cu mâna lor, și am dat fuga repede acasă. Că vara indiană ne dăduse o idee bună cu avioanele și ne temeam ca nu cumva să le inventeze altcineva înaintea noastră.


NY, 4 noiembrie 2003