agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-11-15 | |
Nu avea multe de făcut, trebuia să se trezească în fiecare dimineață la ora șapte și să meargă cei cinci kilometrii pe jos până la biserica unde slujbele lui erau atât de apreciate de acei țărani cu frica lui Dumnezeu și, așa cum îi plăcea lui să creadă câteodată, chiar a lui. Îi parcurgea în fiecare zi rugându-se ca puterea divină, al cărei reprezentant era pe această bucată de pământ, să îi mai aducă câte o oaie rătăcită din turma cea infintă pe care el trebuia să o îndrume pe calea cea dreapta și să îi deschidă ochii, căci în acele locuri încă mai mâncau carne și brânză vinerea atunci când marea lor majoritate, sub atenta sa îndrumare, renunțaseră demult la aceste obiceiuri păgâne cum îi plăcea lui să spună la fiecare slujbă, atunci când porțile de lemn mâncat de carii ale bisericii înnegrite de trecerea timpului rămâneau deschise căci mulțimea nu avea loc înăuntru, rămânând să asculte predica de afară. Cu timpul au montat o instalație de microfoane cu boxe pentru ca vocea Domnului să se facă auzită prin gura lui până la doi kilometrii distanță de cea mai îndepărtată casă a satului, asigurându-se astfel că glasul său atinge și urechea celor mai convinși păgâni ce stăteau acum în curțile lor, în fața unor mese îmbelșugategustând din acele minunate fripturi de porc și din vinul roșu ce se găsea din belșug în fiecare gospodărie, satul fiind așezat într-o regiune muntoasă unde viile se revărsau pe acele pante nesfârșite asemenea lacrimilor din ochii statuii Fecioarei Maria pe care sculptorul local o făcuse într-o după-amiază însorită de mai dintr-o bucată imensă de marmură ce sosise pe o plută părăsită ce aluneca încet pe apele liniștite ale râului ce trecea prin spatele bisericii la trei sute de metri, în partea de nord. Tot satul se adunase în curtea sculptorului având în mâini o cană pentru a picura în ea câteva lacrimi pe care să le arunce pe tocul ușii spre a le aduce fericirea, bunăstarea și pentru a-i apropia, măcar iluzoriu, de paradisul atât de demult pierdut și atât de mult dorit înapoi.
Se bucura mereu atunci când Dumnezeu le arăta supușilor săi o mică parte din puterea și măreția sa aducându-i astfel și mai aproape de El, făcându-i misiunea în acest sat mult mai ușoară, deși nu se întrebase niciodată de ce în loc să apară un zâmbet pe chipul angelic și atât de bine sculptat singurul lucru pe care l-au văzut au fost lacrimile care au curs timp de trei zile și care au făcut într-un final să apară în jurul statuii un mic lac din care au răsărit la sfârșitul celor trei zile cinci crini pe care în fiecare zi, atunci când răsărea soarele, un stol de fluturi galbeni, despre care nimeni nu știa de unde veniseră, se așezau pe acele petale uriașe, albe după ce dansau timp de câteva ore bune în jurul înmiresmatelor flori care au ramas neatinse de cataclisme și de trecerea timpului vreme de un secol. Totul mergea după bunul său plac și, credea el, mergea din ce în ce mai bine, miracolele începuseră să-și facă simțită prezența, iar Casa Domnului primea din ce în ce mai mulți oaspeți. Singura sa nemulțumire rămânea șatra de țigani ce se instalase la marginea satului și care prin obiceiurile și comportamentul său reprzenta o amenințare la adresa bunurilor moravuri, bunului simț și al bisericii atât de greu ridicate și implementate în mințile acelor oamenii simpli, care vedeau un mijloc de relaxare în fiecare duminică după slujbă în a privi acrobații și fachirii ce nu se înroșeau după ce flăcările acelor torțe mereu aprinse le lingea trupurile bine clădite, în a risipii și așa puținii bani care îi aveau în cortul așa-zisei vrăjitoare care pretindea că ar putea citi viitorul în acea sticlă murdară, iar cei tineri și necăsătoriți își petreceau clipe bune în brațele unor femeiuști nespălate, cu sânii dezgoliți și chipul transpirat, cu toții uitând pentru câteva ore de Stăpânul și Salvatorul lor. Îi ura din adâncul sufletului pe acești nomazi care oriunde și-ar fi instalat corturile împuțite ar fi adus boli și pieirea localnicilor, aceștia din urmă punându-și în pericol sufletul pentru câteva ore de distracție și plăcere alături de niște creaturi ce nu ar fi crezut niciodată în puterea bisericii și nu ar fi îmbrățișat niciodată lumina crucii ce atât de des o pomeneau printre blestemele și înjurăturile ce le aruncau în stânga și în dreapta. De multe ori își imagina în puterea nopții că el ar fi mâna ce aprinde focul divin ce ar fi înroșit pielea aceea neagră-creolă, fără o culoare bine definită, transformându-i pe toți într-un scrum negru, adormea cu aceste imagini în gând și se trezea mereu sub influența visului în care globul de sticlă se făcea țăndări din cedând și spărgându-se din cauza căldurii iar carnea curgea sfârâind de pe acele oase blestemate, simțind în nări un vag miros de trup prăjit în propriul sânge. Dar ce putea să facă de unul singur el, un biet preot de țară, când puterea divină nu vroia să facă nimic? Încerca să se resemneze și să închidă ochii deși în fiecare zi se ruga în fața altarului ca un fulger să lovească în căruțele cu paie uscate din centrul taberei făcându-i astfel dreptate. Răbdarea sa ajunse la capăt ddupă mulți ani și într-o duminică după-amiază, când rosti ultimul “Amin!” din slujbă își rugă enoriașii să mai rămână puțin, să îngenuncheze cu toții, să-și împreuneze mâinile și să murmure cu toții o rugăciune pentru mânturiea sufletelor păcătoase, în timp ce el, nevăzut de nimeni dădu drumul microfoanelor ce atârnau ca niște lilieci din tavanul unei case pustii și mări volumul boxelor la maxim, se așeză în fața altarului și începu să se roage în gând și din tot sufletul său de bun creștin pentru moartea țiganilor, moartea copiilor Diavolului. Tot satul s-a umplut atunci de vocile șoptite a două mii de oamenii. Vocile lor se auyeau pănâ la treisprezece kilometrii, răsunând în deșertul ce înconjura satul, făcând toate vietățile să-și abandoneze vânătoarea și atât de necesarele ritualuri de împerechere și să se refugieze în vizuinile lor căci un nor imens de praf stârnit de glasurile nevinovate creștea pe măsură ce se apropia de sat, sfârtecând totul în calea lui, zdrobind viile făcând mustul să curgă pe versanții munților, rupând corturile țiganilor și sfărâmând globul de cristal, amestecând sângele păgânilor ce stăteau și în această zi la masa cu propriul lor sange, dărâmând casele și omorând vitele celor ce erau în biserică, aruncând clopotul din turlă peste enoriașii din curte ce cu mâinile împreunate și ochii închiși murmurau în continuare, ocolind crinii și stolul lor de fluturi galbeni. Cu ochii pironiți la crucea ce se prăvălea peste el, cu degetele strânse printre care curgea rozariul spuse șoptit, senin și plin de recunoștință: “Îți mulțumesc Doamne pentru încă un miracol.” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate