.....
-Gabi, de ce sintem asha si nu altfel? intrebă Dya brusc
-Asa cum, bebitza lui Zafiu?
-Asa..."bebitza lui Zafiu", de exemplu!
-Hm! Incă te miră chestia asta..Si noi incă sintem zburatori! Sunt momente in viatză, mai scurte sau mai lungi când merităm sa fim fericitzi, când fericirea ne-o oferă poate chiar oamenii de la care nu ne asteptam! medită Gabi păshind agale pe una din aleile Herăstraului
-Mi-e teamă de neprevazut si de momente ireversibile...Mi-e teamă ca shi tu ai putea sa fugi in clipa asta de linga mine si sa nu mai revii niciodată! Sa pleci luând cu tine sansa mea shi-a multor altora de a avea in preajmă un om ca tine! spuse shi Dya privind coroanele multicolore ale copacilor, umplându-si trupul cu aerul acela rece de toamnă si visând la clipele ce se nasc si mor fără a fi fost trăite
-Vezi tu -luă Gabi o frunză rosiatică - noi suntem ca frunzele astea... Degeaba ne dorim sa rămânem copii, sa tzinem timpul in loc, sa pastram un vis frumos devenit realitate...La un moment dat totul se termină...Toate frunzele cad toamna...Fiecare lucru are toamna lui...Noi, oamenii, poate suntem singurii ce trăim mai multe toamne! In sufletele noastre e toamnă dupa fiecare deceptzie, dupa fiecare esec...Pentru unii e toamnă in fiecare amurg si dimineatza e din nou toamnă! incheie el zâmbind ciudat, rotind in mână frunza roshiatică si atzintindu-si ochii (de un verde ciudat in clipele acelea) undeva departe...prea departe pentru a se putea sti vreodata unde
-Gabi, de ce cad frunzele? intrebă Dya oprindu-se alături de elpe malul lacului cenusiu si rece. Ma doare sâ le văd căzând...Am senzatia ca sunt niste ingeri respinsi de oameni si alungatzi din ceruri..
-Si pe frunze le doare...Le doare toamna insăsi! Toamna de pe chipurile noastre, ale oamenilor, in general....Poate chiar sunt ingeri, poate căzând se sacrifica pentru noi! Priveshte-le cum plutesc prin aer, parca incercând sa ne atingâ, sa ne mângaie cu ultimele lor puteri, sa ne aline cumva...sa ne acopere inimile, cum spunea cineva...
-Azi se petrece ceva ciudat cu tine! il privi Dya Si cu ochii tăi! adăugă
-Hm, da, cred ca si-n ochii mei se vede toamna; am si eu toamna mea pe care o port in suflet...Poate pentru ca eu nu shtiu sa iubesc! Inima mea e asemeni lacului ăsta: limpede, neâncarcată cu vreun sentiment...Poate va fi cândva! sopti aruncând frunza pe oglinda lacului si privind-o cum se leagănă usor
-Cred ca e nevoie de mai mult decât o frunza ca sa-tzi ascunzi sau acoperi singurătatea! zise si Dya cuprinzând in bratze o grămadă de frunze si lasându-le sa cadă-n apa lângă frunza lui Asa e mai bine! zâmbi ea... Ce reci sunt frunzele astea! constată apoi
-Cred ca daca ar fi dupa tine ai aduna toate frunzele si le-ai strânge-n bratze sa nu le fie frig! incepu Gabi sa râdă
-S-ar putea sa ai dreptate...Oare bratzele oamenilor sunt cele mai puternice fortze din Univers?
-Mmnu stiu..De ce ma intrebi asta? fu Boots nedumerit
-Pentru ca simtzim nevoia sa strângem in bratze tot ce iubim...Pentru ca avem senzatzia ca atunci când imbrătzisăm cu disperare mută - NIMIC nu poate smulge din bratzele noastre ceea ce iubim...
-E DOAR o senzatzie! TOTUL ni se poate lua mai devreme sau mai târziu...Dacă nu toamna asta, viitoarea in mod sigur va purta departe tot ce ai incercat sa strângi si sa păstrezi lânga suflet doar cu două bratze...
-De-asta toamna suntem nostalgici si melancolici?
-Poate ca dansul frunzelor căzând e un ritual menit sa ne transmită suferintele altora, regretele lor pentru o vară rebelă strecurată intre o toamnă si alta...Toamna a existat intotdeauna; ea a fost aici, presărând frunze pe drumul vietzii noastre incă dininte de a ne naste noi si va fi aici si-n clipa in care va lăsa frunze sa cadă si pe mormintele noastre..
O vreme fu liniste... Se auzeau doar pasii incetzi ai celor doi sau fosnetul in care isi afundau la răstimpuri bocancii
-Si totusi, de ce toamna simtzim nevoia sa iubim mai mult decât in celelalte anotimpuri? fu Dya curioasă din nou
-Nu exista alte anotimpuri! Exista doar vise in care frunzele nu cad, iar cerul nu e acoperit de nori! Iubim...vrem sa iubim toamna..pentru că...vazând cum totul moare - simtzim nevoia sa dăm ceva din noi, cea mai fierbinte parte din noi..pentru a primi in schimb o părticică din acel tot pe cale de-a muri...sperăm sa mai rămâna vie macar o alta inimă fierbinte pentru a nu ne lăsa acoperiti de frunze, pentru a nu intra singuri in iarnă...pentru a nu inghetza pentru totdeauna sub zăpadă, sub frunze, sub ghiocei, sub pământ...
-Ghioceii sunt primăvara! gândi Dya cu voce tare
-Ghioceii sunt in vis, sunt atunci când vrei tu...sunt in glasul tău, in ochii tăi...atunci cand te gândeshti la el, când te agătzi de el...când...si pe mine mă privesti cu ochii ashtia de copil, bebitza lui Zafiu! o ciufuli Gabi si o prinse de mână oprindu-se lângă un brad argintiu. Vezi, toamna poate fi si asa! rupse el o crengutză pe care o cercetă atent ca si cum nu si-ar fi putut explica de ce pe ea n-o afecteaza toamna
-Stii ce cred eu? ii spuse Dya Că toate frunzele sunt femei, iar acele brazilor sunt bărbatzi...
Gabi râse...
-De ce, pentru că bărbatzii sunt mai puternici?
-Nu, pentru că bărbatzii sunt asha cum spunei tu mai devreme: nepăsători! Au inima rece, neobosită d vreun sentiment ce ar fi trebuit sa existe in interiorul ei... Pe când ele, femeile-frunze(le)...iubesc cu toată fiintza lor, folosesc toată seva din copacul-mamă pentru a putea iubi o vară-ntreagă! O vară doar iubesc cu adevărat...Prima si ultima iubire inainte de-a muri in bratzele toamnei. Gabi, frunzele MOR! tzipă Dya ca si cum abia atunci ar fi realizat
-Stiu! răspunse el. Va veni o toamnă când si noi - eu, tu si eterul radioului - vom invătza sa murim la rândul nostru...
-Dar eu nu vreau sa schimb nimic din ce-am trăit in toamna asta...:((
-Nu tu schimbi, Dya! Poate vântul, poate ploaia sau poate păsările călătoare iau din noi tot ce mai avem sfânt...răpesc de lângă noi chiar ce ne e mai drag, ne lipsesc chiar de ce ne e vital...
-...De aceea oamenii obisnuiesc sa plângă toamna! completă Dya privind in gol
-Oamenii nu plâng, copile! Omenii sunt plânsi...De aceea toamna e asha de tristă, pentru ca ii plânge pe oameni... De obicei toamna ne nastem cu adevărat, toamna descoperim că nu mai suntem copii, c-am invătzat sa ucidem prea devreme răsăriturile si sa inchidem intunericul in noi...toamna murim! Din nou moarte; asta e tot ce sugerează toamna! Dar nu, nu moarte fizică..
-Boots, va mai veni din nou primăvara? intrebă Dya simtzind o pală de vânt rece si ghemuindu-se pe banca pe care se ashezaserâ de-o vreme
-De ce vrei tu sa vină primăvara?
-Să pot cânta! Tot ce-mi doresc e sa-mi pot inaltza ochii spre soare, sa simt ca zbor asemeni vulturilor, sus, tot mai sus si sa cânt de fericire ca trăiesc, ca pot atinge frunze VERZI, TINERE... Să cânt doar eu...să cânt fără vreun negativ, fără căsti, fără boxe, fără muzică, fără radiouri, fără VOI!
-Aha! făcu Gabi privind-o mirat. Atunci...primăvara va veni! Va veni cu sigurantză in clipa-n care vei părăsi muzeul ăsta prăfuit si plin de frunze moarte si de amintiri ce-au obosit sa fie rechemate fără rost... Iesirea e acolo! arătă el spre o alee deasupra căreia, in mod ciudat oarele strălucea neacoperit de nori
-Si dacă plec acum nu voi mai fi bebitza lui Zafiu? se fortză Dya sa rostească vorbele ce o inspăimântau câns si le auzea rostite in minte
-Nu! Poate nici n-ai fost vreodată...Dar poate vei fi cu adevărat atunci când fanteziile vor fi doar scenarii pentru filme, nu droguri pentru suflet slabe si rătăcite! Hai, du-te! o impinse Boots spre aleea insorită
-Sa plec singura? Nu pot sa te las aici! Nu pot sa renuntz la...
-Ba da, POTI! Nu mă lashi aici...Ma vei purta mereu cu tine, in tine...Ne vei păstra pe toti in tine! In inima ta e loc pentru toate radiourile din lume...Noi vom fi cu tine când te vei gândi la orice radio, când vei asculta orice melodie, când vei atinge fiecare vis al tău iar el va deveni realitate...Vom fi aproape in fiecare vară! VOM FI MEREU IN VIATA TA! Acum shtiu că mai presus decât aerul, decât cerul, decât toamna, decât insăsi viatza ta suntem NOI, zburătorii fără aripi in lipsa ta, a celor ca tine, a FRUNZELOR...NOI, vocile "zdrobite" de zidurile imaginare ale eterului...
-Gabi, vino cu mine! E atât de aproape primăvara!... Amândoi avem nevoie de incă o fantezie... Doar UNA -> s-alunge toamna asta!


30-31 octombrie 1997