Vorbeam de-o vesnicie fara sa fi deschis gura vreodata. Auzeam impuscaturi siroaie ce se
scurgeau pe ferestre.
Simteam mana mamei deasupra capului. Ma strangea puternic. Eram sub pat. In dormitor.
Parea dupa-amiaza, se auzeau impuscaturi. Toata lumea vorbea despre revolutie, toti erau
curprinsi de curaj si vitejie. Curajul nu inseamna absenta fricii si lucrul asta se vedea pe chipul
lor, pe chipul mamei liliachiu care zvacnea la fiecare impuscatura.
L-am auzit pe tata zicand:"Pe timp de revolutie faci ce vrei, poti sa faci dragoste cu oricine, esti
liber si asta e tot ce conteaza, poti sa mori sau sa faci dragoste."
Sub pat. Stau. Mi-e frica?

Vad pentru prima oara. Mai tarziu aveam sa spun Aici incepe constiinta mea. Nu il
vad pe tata. Unde esti ? Afara pocaniturile se aud ritmat, ca un clopot capcaun si sec.

Da sunt copil. Si acum in sfarsit toate celulele se sprijina de corpul meu, si in sfarsit
eu am o forma, pot la fel de bine sa fiu revolutia sau sa fiu un desen stramb pictat.
Nu stiu ce sunt, nu mi-a spus nimeni.

Cobor pe scara, cu mama de mana. Un nene urca cu un pistol in mana, pantofi luciosi
ca la o inmormantare de muste.
Nu stiam daca m-a auzit sau daca chiar am vorbit. "Asta e Ceausescu?"

Singurele zile cand eram fericiti, atunci cand Romania castiga la fotbal. Zilele erau
surde, viata era de plumb.

Oamenii erau rosii la fata, sau asa mi se parea. Nu reuseam sa le vad frica.
Nimeni nu marturisea ca ii este frica, poate din cauza asta erau rosii la fata
si gata sa plesneasca.
Imi e frica sa mor. Nu imi este frica.
Ingerii obisnuiau sa cante des in ultimele zile, le vedeam nasurile ca niste rochii
incercand sa imbrace oamenii, ii vedeam inchisi in pereti de sticla, batand in geam
si scriind poezii.
Dumnezeu trebuie sa fie un om important daca avem peste tot poza cu fiul lui. Si Ceausescu
trebuie sa fie la fel, dar mama ascunde poza lui cand ne culcam.

Nu stiu unde e tata, nu l-am vazut niciodata cu adevarat. Atunci cand a intrat in casa
si ne-a socs de sub pat cu o fata duhovniceasca si calma si fricoasa :"Trebuie sa plecam, sunt jos
cu pustile, suntem tineri hai sa fugim." Incercam si eu sa fug dar de cuvintele lui, stiam
ca nu ma vede.

Dar peste tot erau ingeri, si toti aveau fete ca de copii mancand sirop medicinal dulce.


Viata nu e niciodata intreaga. Ea este un moment, o clipa mai lunga.
O clipa, ce se scurge ca o picatura, se alungeste pana burta ei trage in jos si apoi
se desprinde de ramura sufletului tau.
Intotdeauna sufletul isi gaseste alta haina de schimb in cer. Ma indeamna mereu
sa-mi miros ochii.


Vreau sa tin minte tot. Nu.

E zi insorita. Mama ma tine iarasi de mana, tata...
Oameni in negru, si lucind in soare, pe piept au trei culor vesele si clare. Iti sar in ochi,
caci totul e negru, raman culorile steagului care se dizolva in soare si sunt prea stralucitoare. Nu pot
sa ma uit la ele, caci ma ustura ochii. Sunt oameni morti, cu mainile puse pe piept una peste alta.
Toti soptesc despre revolutie si Ceausescu. Unde am fost pana acum ? Da... trageau cu mitralierele
acum doua zile...cinci... unde am fost pana acum?

Incerc sa vad daca pot sa ajung cu nasul pana la morti sa-i miros. Simt numai
haine negre, e frig...

"Acum tara ta este Romania, de acum incolo... sa tii minte".
Romania mi se pare de plumb. O vad decojindu-se pe zi ce trece, fara ingeri si fara
Dumnezeu. Timpul e facut pentru a fi uitat.

Unde-i tata? Il aud soptind :"Curaj! Curaj! trebuie sa fugim. Mi-e frica!"
Poate ca Romania era o gheata rupta din cauza asta ii spuneau Cizmarul...
dar cum poate o tara sa fie o gheata?

Mortii miros ca frica de moarte...
Ochii mei miros a albastru, eu nu o sa fiu un mort... si nici intr-o gheata...