Nu pot,
nu simt,
nu vreau,
nu gandesc,
nu doresc,
nu cant,
nu dorm,
nu visez.
Strig, urlu in propria-mi fiinta.
Nu vad,
nu astept,
ma doare,
ma sfasie,
nu stiu.
E calm,
e tacere, agonie…
Negru,
alb,
liniste,
relaxare.
De ce? Nu conteaza.
Curge,
se prelinge,
se duce,
se pierde,
se simte,
se inalta.
E tacere, agonie...
Nu vine,
nu pleaca,
nu se vede,
nu dispare.
E placut.
Ma cuprinde,
ma-nconjoara,
ma patrunde,
ma strabate,
ma-nfioara,
m-atinge,
ma dezbraca,
ma admira,
ma uraste,
ma iubeste.
E tulbure, agonie...
Se arata,
se ascunde,
vine,
pleaca,
arde,
mocneste,
nu poate,
nu vrea.
Cine? Cum?
Nu vreau,
nu pot,
nu simt,
NU.
E haos, e agonie…
Este. Sau poate NU.
Ma arunc,
alunec,
zbor,
plutesc
ma inalt, cad,
ma ridic.
Acolo sunt, aici exist.
Acolo esti, aici dispari.
E negura,
e ceata,
ploua,
e furtuna,
fulgera,
se lumineaza si pamantul dispare.
Cerul se deschide si te inghite.
Te las,
te pierd,
te-nteleg.
Te creez,
te distrug.
E haos..., e agonie...
Nu merg,
nu stau,
te mint,
ma minti,
eu sunt, tu nu existi.
E liniste… in agonie.