Incep cu aceste minunate versuri care pot fi o alta viziune asupra conceptului de om. Permiteți-mi să râd, de început:

Femei, femei,
Lua-v-ar dracu de nebune
Cu cine v-a adus pe lume,
Să ne inșelați!

Bărbați, bărbați,
Ah! ce oameni minunați,
Cu cine v-a adus pe lume,
Să fiți inșelați!

(Din folclorul românesc - autor necunoscut, dar în cunoștință de cauză)

În acest text apar două probleme majore:
1. bărbați - oameni
2. bărbați - minunați - cu cine v-a adus pe lume

1 Din strofa a doua primele două versuri s-ar putea concluziona două lucruri:
- bărbații sunt oameni minunați, femeile nu;
- bărbații sunt oameni, femeile nu.
Prima problemă e simplă, nu înseamnă că dacă femeile sunt nebune nu pot fi minunate.
Problema a doua sau secunda primei probleme majore, este, folosind tot o expresie din bogatul și autenticul nostru folclor, mai cu cântec.
Există într-adevăr barbați care consideră că femeile nu sunt oameni (stupoare!). De unde această cocluzie? Din Bibilie: "Și Dumnezeu l-a creat pe Om", în ordine cronologică urmând "Și Dumnezeu a creat femeia". Nu scrie nicăieri "Și Dumnezeu a mai creat un om de sex opus". Ad literam este ușor de ajuns la o astfel de concluzie, din punctul altora de vedere complet nesănătoasă. Dar asta nu e o problemă. Problemă este când oamenii, omul și femeia, bărbatul și femeia (alegeți varianta care se potrivește propriilor dumneavoastră concepții) nu se înțeleg și nu observă, că, în afara unei structuri anatomice diferite, în unele puncte vizibil cu ochiul liber, se aseamană chiar prea mult. Sufletul este androgin, deci problema este rezolvată.
Aș mai adauga că, cele doua structuri anatomice sunt complementare, în primul rând față în față, restul fiind recombinări stilistice.

2. Partea a doua este, însâ, de o profunzime demnă de Miorița. Mamele, femei din toate punctele de vedere, devin și ele minunate și înșelate la rândul lor. Avem aici o multitudine de sensuri. Ceea ce pare o neconcordanță este de fapt un adevăr ciclic și temporal (poate chiar temporar). Atât femeile cât și bărbații pot face parte din prima și din a doua strofă, mai puțin bărbații din strofa 1 și 2, versul trei. In rest bărbații rămân totuși minunați din moment ce mai des vezi fete bătrâne și rigide, decât flăcăi bătrâni și virgini.

O diferență majoră este creșterea care se dă unui băiat, respectiv unei fete. Băiatul este învățat să gândească liber și incisiv, pe când fata este învățată să gândească profund și restrictiv. Din această cauză femei "don juan" sunt mai puține decât cele cunoscute sub denumiri aviatice: ușoare, parașute etc.

Femeile nu vor fi niciodată egale cu bărbații, decât în drepturi. Trebuie să recunoaștem că cel mai înalt om a fost un bărbat și că femeile nu vor avea niodată bicepși mai mari decât Arnold, doar dacă nu acumulează cumva 300 kg, lucru posibil de altfel și pentru bărbați. Dar și glezna cea mai subțire a fost a unei femei, iar gâtul cel mai fin la fel.

Femeia este asociată cu frumusețea, cu taina, cu miracolul (cu părere de rău trebuie să-i anunț pe unii, că din fund nu a ieșit niciodată ceva frumos, decât poate de la struțul din "Steaua Sudului" a lui Jules Verne, așa că încercările lor sunt zadarnice).

Bărbatul este asociat cu forța și agilitatea, cu cutezanța și cu protecția (femeii iubite de cele ma multe ori în literatura romantică, dar și ca elemente ale salvgardării trecutului sau paznici, sub diferite forme). E adevărat că de multe ori și cu: "Mai bem o bere?!?".

De ce nu merg bine lucrurile? Pentru că, și aici trebuie să dau dreptate multor reviste, care de altfel multe sunt proaste (observați personificarea revistei: revista este proastă nu editotii, editorii sunt idioți sau idioți sunt cei ce o cumpară, deși totul poate fi privit ca relaxare și bani pentru așa ceva), există o majoră lipsă de comunicare:
- Ce ai, iubitule?
- Grr (interjecția de rigoare, care exultă din pieptul oricărui bărbat, onomatopee polilingvistică și polisemantică, care poate însemna totul de la "te vreau" până la "ești ca măta" -cer scuze pentru prescurtarea vulgară a mamei-, cu variante: "de proastă" sau "de urâtă" ), nimic (sec și cuprinzător).

- Ce ai, iubito?
- Hmm (onomatopee polilingvistică și polisemantică, care poate însemna totul de la 'te vreau' până la 'de ce nu lucra și soțul meu în mina care s-a surpat', cu două variante aici: "scăpam și eu" sau "uite ce de bani primesc familiile lor"), nimic.

Nimic. Și cât de mare si oripilant este nimicul.Câte trăiri poate ascunde, câte dorințe, câte gânduri sau, de ce nu, câtă prostie. Din nimic s-a creat un univers (e adevărat că și cuvântul are marea lui parte de vină).

E greu oare, să spui "Mi-e frică" sau "Nu te supără, dar nu pot acum pentru că..."? E adevărat că și frica unei reacții de genul "HAHA" sau "Mă duc la alta" e un baraj excelent.

Dacă am reuși să nu facem ochii cât două cepe degerate (folclorul, ah! folclorul) și să ne simțim frustați de impotența noastra (a nu râde prezenta cititoare pentru că la fel cum impotența nu este imperativ legată de mijloc, sau mai jos cu o palmă, la fel și frigiditatea nu ține de cald, în fond ea ține de creier) de a accepta că la un moment dat suntem incapabili (nu accept comentarii de genul "incapabil ești tu", pentru că nu ar demonstra decât incapacitatea temporară -nu temporală și nici atemporală, la acest moment- de a înțelege prezentul paragraf sau incapacitatea temerară de a recunoaște posibilitatea unei proprii inabilități cognitive sau motorii la un moment dat; nu toată lumea are darul sau disfuncționalitatea de a se plimba prin somn) de a renuța la propriul orgoliu.
De aceea unii pupă magma și trăiesc pe sub pământ (referirea nu se face la mineri, ci la folclorul creștin, desigur sensurile sunt un pic mai largi, dar, din nou, fără mineri!).
Orgoliul, hm (cu un singur "m" ca n-am timp să contemplu), are multe forme, dar din păcate se confundă cu demnitatea.
Așadar, cele de mai sus fiind spuse, ajungem la o nouă parodie folclorică cu surdul și hâtrul:
-Mneața bună!
-Ia, bat paru'! (a se citi urlat; nu paru' să-l citiți urlat, ci toată propoziția!)
-Mânca-o-ai un rahat?
-Așa m-am gânit șî io, până n-a-ngeța.

Așa că totul se reduce la tăcere și la priviri nătânge sau goale.
"Iți place? hîhî" "Cum nu (ca la câine lanțul - și din nou trebuie să mulțumim folclorului)".

Iubirea e mai mult decât "eu te...", "și eu la fel...", "sunt singur acasă", "ai adus ceva bani"... E puterea de a simți unul în loc de doi. E destul de greu să zici "ce-i al meu e și al tău" (de fapt n se spus e greu, și aici apelăm din nou la folclor - ce-i al tău e și al meu, ce-i al meu e numa-l meu).
Și... mă opresc aici, pentru că iubirea nu înseamnă așa multe cuvinte.