agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3518 .



Mesagerul
proză [ ]
- Partea a III-a si ultima -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [veronicadd ]

2004-01-20  |     | 



Partea întâi se poate citi aici

Partea a doua se poate citi aici


Se gândi tot drumul cum să facă. Cum să afle mai multe, fără să le zică fetelor că vrea să fie mesager? Lucrarea, viitoarea sa lucrare, de care era atât de mândru în sinea sa, risca să devină vulgară pusă în cuvinte, și cu atât mai mult în fața unui public aproape străin.
Din fericire, rezolvarea veni de la sine - în birou era numai Doina. Sala de spectacole era, deci, goală pe jumătate. Îi lăsă scrisoarea pentru Mona și, profitând de răgazul oferit de primitorul scaun gri, trecu fără ocolișuri la subiectul care îl interesa. Îi ceru să îi arate din nou pagina cu telegramele și, ca și când ar fi făcut o nebunie, îi mărturisi că scrisese la firmă, numai așa, din curiozitate, dar că nu primise nici un răspuns. Firește, pentru că trimisese scrisoarea la o adresă de internet, încercă să îi explice Doina. Îi spuse în cuvinte simple că internetul este o rețea uriașă, în care se poate intra numai de pe calculator, și se oferi să scrie ea mesajul în locul lui. Chiar atunci și acolo, pe loc, numai să îi spună ce vrea să le scrie americanilor. Craioveanu nu prea înțelegea ce e cu rețeaua asta, dar, încântat că fata se oferea să scrie pentru el, nu avu încotro și îi mărturisi că vrea să devină mesager. Nu, nu era bolnav, dar la ce să te mai aștepți la 90 de ani? Deja beneficia de bonus, glumi bătrânul, fericit că își poate rezolva problema cu destulă discreție. Și o rugă să păstreze secretul său.
Deși nu-i era chiar ușor să acționeze rapid, îi dictă fetei câteva rânduri, prin care cerea să devină mesager. Solicită și mai multe detalii despre viitoarea sarcină. Stânjeneala de la început dispăru repede, fiindcă Doina îl ajuta, cu abilitatea sa în ale scrisului, îmbunătățind scrisoarea instantaneu, în timp ce o traducea în engleză, accentuând ceea ce trebuia evidențiat și scurtând mesajul, astfel încât să fie incitant și la obiect. Jurnalistic!
Într-un sfert de oră, e-mail-ul era deja trimis către firmă, deși bătrânul tot nu înțelegea cum pot comunica două calculatoare între ele, la astfel de distanțe. Cum acceptase însă fără prea multe explicații și apariția faxului și a telefonului celular, o crezu pe cuvânt pe salvatoarea sa și plecă plin de speranță, după ce fata îl felicită că a făcut cunoștință cu cel mai modern și rapid mijloc de comunicare și îi promise că îl va suna imediat ce va primi răspuns, pentru ca el să nu facă drumul până la redacție degeaba. Iar vestea bună era că răspunsul putea veni chiar și în aceeași zi.

*

Căci moartea nu trebuie să te prindă cu treburile terminate. Trebuie să îți rămână datoare, luându-te când nu ești gata. Sau poate că e posibil chiar să fie întârziată, dacă o păcălești că ai mereu de lucru. Dar dacă mai ai și o misiune pentru după? Nu înseamnă că ai reușit, cumva, să o înșeli? Fiindcă dacă moartea înseamnă sfârșitul tuturor acțiunilor noastre, ce lovitură mai mare să îi dai decât aceea de a fi implicat într-o acțiune cu dedicație specială după-moarte? Să te ia cu ea fără să vadă că ai în bocceluță, printre păreri de rău și, poate, amintiri, dosarul secret al unui proiect.
Scrisorile trecură pe planul al doilea, care abia se mai zărea, departe, după pădurea de gânduri din prim-plan. Focus pe misiunea de mesager! Prin microscopul conștiinței și imaginației sale, Craioveanu încerca să se privească pe sine dincolo de moarte, ducând mesajul unui destinatar încă necunoscut. Iar lupa îi arăta crudă, ba chiar tot mai dușmănoasă, detaliile misiunii sale, mărite până la distorsionare, așa cum puful de pe mână poate părea pădure, iar puricele extraterestru. Întrebările nu îi mai dădeau pace, zi și noapte. Va fi un văzduh însuflețit, ducând cu el cuvinte memorate cu grijă în lumea din urmă? Dar dacă nu există cuvinte dincolo? Dacă nu există memorie? Dacă ne pierdem voința și dorința? Sau dacă, descătușat de toate, într-o eliberare supremă, nu își va putea îndeplini misiunea pământeană, cu mijloacele nepământene? Nu va fi atunci un mare impostor, în fața beneficiarilor, a destinatarului, a firmei care îl va fi plătit post-mortem și a sa însuși?
Diseca așa cum putea viitorul, în zeci de posibilități, iar ceea ce îl apăsa cel mai tare nu era avalanșa de întrebări, ci alăturarea imaginii lumii de dincolo cu ideea de afacere. Spiritul său lucrând pentru firma din America începu curând să i se pară o enormitate. Își imagină chiar și ștatul de plată pentru morți. Moarte cu plată.
Și astfel, în următoarele zile, importanța misiunii sale păli treptat, iar bătrânul fu iar cuprins de disperare. De pe fundul oceanului pe care îl scufundase depresia, singura salvare părea să fie un răspuns rapid de la cei care concepuseră întregul plan. Un răspuns cu argumente, care să îi desființeze temerile și să îi dea curajul pe care îl avusese la început, când tot hățișul de probleme nu răsărise încă. Iar acesta sosi peste patru zile, când Doina îl sună și îi spuse că are mesaj „din State”. Luă doză dublă de pastile pentru inimă, își puse cât putu de repede hainele de oraș și porni spre redacție.

*

Un mesaj pentru un câine! Ca și când pe taraba cu bunătăți nu mai rămăsese nimic, iar vânzătorul, impresionat de ultimul client care a stat la coadă cu limba scoasă, s-a ițit de sub tejghea cu un pachet slinos, cu resturi. Îl vrei, bine, nu-l vrei, mergi sănătos!
Patronul însuși îi răspunsese. Pentru că nu avea un certificat de „terminally ill” - din care să reiasă că nu mai are de trăit decât cel mult un an - și, în plus, mai era și din România, lui Craioveanu nu i se putea acorda un mesaj clasic. Nu prezenta suficientă garanție, ca mesager. Totuși, exista o telegramă mai neobișnuită, pe care alții nu o luaseră, iar firma considera că mesajul și mesagerul ar fi compatibili; fiecare cu neajunsurile lui, ar fi trebuit să dea o soluție convenabilă. Destinatar, ciobănescul german al familiei Nicholson, din New Jersey, o femelă sfârtecată de roțile unui autobuz, la vârsta de 8 ani. Stăpânii acceptaseră varianta românului de 90 de ani, știind că mesajul nu va avea un termen limită de predare, dar bănuind că momentul nu va fi totuși prea îndepărtat.
Patronul, Paul W. susținea că, atât cât se pot intui mijloacele de comunicare din lumea de dincolo, multe dintre problemele care apar în cazul telegramelor către oameni dispar în cazul unui câine. De exemplu, nici nu mai contează dacă mesagerul îi va vorbi în engleză sau nu. Atât cât animalul putea să înțeleagă pe pământ, avea să înțeleagă și acolo. Poate un gest, o privire sau numai o mângâiere vor fi de ajuns pentru ca telegrama să își fi atins scopul. Paul îi explica și lui Craioveanu, așa cum spunea că o făcuse și pentru Nicholsoni, că pot apărea probleme în transmiterea telegramelor dincolo de viață. Detalii și sugestii erau într-un document atașat răspunsului. Doina îl tradusese deja, la repezeală, și îl tipărise, nu atât de dragul bătrânului, cât mai ales pentru ca acesta să nu îi stea pe cap trei ceasuri, cerând explicații. În plus, avea să îi folosească la articolul pe care încă nu îl scrisese. Era un document standard, pe două pagini, pentru clienții de ambele părți. Craioveanu îl parcursese superficial și văzuse cu satisfacție că erau tratate mult mai multe probleme chiar decât își pusese el. Dacă avea să accepte, ar fi primit mesajul scris, l-ar fi memorat, urmând să fie testat telefonic o dată pe lună.
„Da, accept!”, a strigat cu vocea subțiată, îndreptându-se de șale, într-o ținută solemnă, de parcă tocmai fusese de acord să candideze pentru președinția României. Avea să citească acasă cu atenție detaliile din document. Deocamdată, să afle repede americanii că e dispus să o facă și să îi aloce lui mesajul. Iar Doina fu cât se poate de bucuroasă. Deja știa titlul articolului pe care avea să îl scrie, cu puțin noroc, în câteva zile: „Un sibian, mesager în lumea de dincolo – Dumitru Craioveanu se angajează să transmită o telegramă unui câine mort”.

*

Mozart. Concertul pentru vioară nr. 2 în D major. Placa lucioasă reproducea încă destul de fidel salturile vesele, inundând camera cu armonii cunoscute. Cu ceaiul de sunătoare pe colțul biroului și cu picioarele afundate în papucii maro cu pătrățele, din păr de cămilă, Craioveanu citea documentul.
Fu bucuros să vadă, din primele rânduri, că firma nu le promitea clienților transmiterea telegramei, ci numai încercarea de a o transmite. Vedea această subliniere ca pe un artificiu stilistic, care îmbrăca, de fapt, o chestiune etică. Admirabil. Se liniștise. Avea să încerce, pentru asta urma să fie plătit. Pentru încercare. Astfel, unele dintre întrebările care îi provocaseră insomnii puteau fi tăiate de pe listă. Mai departe. Firma, prin glasul patronului, îi avertiza pe viitorii mesageri că nimeni nu îi poate învăța cum să livreze mesajul, odată ajunși acolo. Pentru că nimeni nu poate ști cum arată lumea de dincolo. Tot ce li se pune la dispoziție sunt niște sfaturi, care pot sau nu să își păstreze valabilitatea. „Cât de repede posibil, luați hârtie și creion și notați mesajul, cât încă îl mai țineți minte” – așa suna primul sfat. Abia formulat, el era însă șubrezit de previziunea că, așa cum e posibil ca dincolo să ne pierdem memoria, este și mai probabil să nu existe hârtie și creion. Îngeri ținând conștiincioși jurnale în caiete cu coperți de mătase sau ciugulind tastaturile computerelor – iată un tablou puțin credibil. Totuși, nu ar fi exclus să existe ceva echivalent, cu care să poți înregistra o informație, își încuraja patronul mesagerii.
Al doilea sfat - „Stabiliți un contact cu prima ființă inteligentă care vă iese în cale și întrebați-o cum puteți să vă duceți la bună îndeplinire misiunea”. Din nou veneau adăugirile pentru o adaptare cât mai probabilă la lumea de dincolo. Poate ființa inteligentă nu va fi om, ci înger, ori vreo entitate necunoscută. Animalele pot fi foarte utile – câinii, delfinii, maimuțele, pisicile, ori chiar fiarele sălbatice; cu atât mai mult cu cât mesajul său este destinat unui câine. Craioveanu se imagina deja căutând entitatea care să îl îndrume în găsirea destinatarului telegramei. Va fi cu siguranță extrem de greu să găsești un mort în mulțimea infinită a morților. Căci dacă pe pământ e greu să găsești un anume om, chiar și în aceeași țară, cum va fi să fie în imensa lume de dincolo, unde se varsă zilnic sute și mii de suflete, de sute și mii de ani, poate în compartimente bine delimitate, dar poate de-a valma?… Dar e posibil ca acolo fiecărui spirit să i se acorde un Ajutor pentru adaptare. Atunci poate că Ajutorul, cu experiența sa, ar încerca să livreze chiar el telegrama. „Dacă se va întâmpla așa, verificați mai târziu personal dacă mesajul a ajuns!”, atrăgea atenția patronul. Pe de altă parte, e posibil ca trauma morții să ducă la pierderea imediată a memoriei; în acest caz, mesagerul avea să încerce să transmită cât de mult poate din telegramă. Oricum ar fi, mesagerul trebuie să se străduiască, cu toate puterile, să livreze mesajul. „Fiți inventivi și, dacă e cazul, chiar agresivi!”, își încheia Paul W. lista.
Chiar dacă fiecare sfat în parte avea darul de a deschide o portiță nouă a posibilităților, felul în care o anumită situație era disecată, presărată cu „dacă” și virată în cele din urmă spre un nou sens, și mai ales cel în care de la un sfat la altul straturile de ipoteze abia clădite se dărâmau, lăsând loc altora, pentru ca și acestea în final să se prăbușească, îi crescu îngrijorător pulsul bătrânului. Trebui să se oprească și să mai ia o serie de tablete. Nevasta dormea deja în dormitor. O privi, dulce cornuleț în plapuma bej. Închise ușa, să nu îi deranjeze somnul. Revenit la biroul din sufragerie, puse acul pick-up-ului în furcă. De ce îi suna atât de macabru Mozart, care dintotdeauna avusese darul de a-l liniști?
Documentul continua cu motive pentru care livrarea mesajului ar fi putut deveni imposibilă sau fără sens. Reîncarnarea putea fi o piedică serioasă. Poate destinatarul era deja pe Pământ, în altă piele! Sau poate chiar mesagerul avea să revină, aruncat înapoi de o mână nevăzută, înainte de a apuca să își facă datoria. Ori destinatarul ar fi putut să evolueze într-o stare superioară, devenind imposibil de identificat. Sau poate mesagerul ajunge în rai, iar destinatarul e în iad. Mai mult - dacă, omnipotent, destinatarul telegramei știe deja ceea ce rudele de pe pământ vor să îi spună? Atunci munca mesagerului ar fi zadarnică. Sau, cele mai cumplite ipoteze, poate nici nu există viață de apoi, ori mesagerul nu face parte dintre cei care pot accede la ea.
Acesta a fost ultimul rând de pe foaie și cel din urmă gând al bătrânului, înainte ca, ore mai târziu, acceptând cu greu să se închidă, pleoapele transparente să îl lase să se cufunde într-un somn vâscos. Se visă cu gura plină de o gumă de mestecat enormă, cu gust amar. Fălcile nu i se puteau mișca mai mult decât pentru a scoate sunete înfundate, iar hainele ude și grele îi limitau mișcările. Vâslea din ce în ce mai greu. Apa devenea tot mai învolburată, iar la orizont se sfârșea în flăcări arămii. Din barcă păși nesigur pe mal, săltat de un fulger, dar după primul pas se ivi Pragul, păzit de dansatori. Câini pe două picioare, care își foloseau coada pe post de baston, îi dădeau roată într-un dans bizar, șchiopătat, agitând în labele din față țitere sau furci. Îl lăsară cu greu să treacă. După scara strâmtă, în pod, fete despuiate șușoteau mângâindu-se, adolescenți plângeau prin colțuri, cu piepturile fragile zguduite, iar bărbați cu șiruri de păr pe spinare cântau la vioară, în ritmul vaietelor, țopăind pe coji de ouă roșii. Pe rând, câte un tânăr era înghițit de un tobogan deschis din senin sub trupul chircit, iar strigătul fiecăruia se auzea, în cădere, tot mai stins. Întrebările lui Craioveanu nu se puteau auzi. În Ostroavele Albe, Blajinii se bucurau de veșnica dimineață, iar fericirea lor se putea intui, ca un răsărit, chiar și din podul înnebunitor de înalt și de zgomotos. Avu sentimentul că a pierdut autobuzul. Pe furiș, privi prin ferestruică la Ostroavele Albe, plutind, la cele Negre, scufundându-se. Un dog german bălțat îi aduse, pe o tavă aurie, hârtie și stilou, zâmbind de după botnița prinsă cu un elastic pocnit, iar el își văzu cu groază mâinile, terminându-se boante, ca niște copite cărnoase.
Flori de gheață se întindeau, reci pânze de păianjen, pe geamurile sufrageriei, iar soția, mai blajină ca blajinii, mai palidă ca locuitorii din ostroavele cele albe, așezată pe scaunul tras lângă pat, le privi formându-se, târziu în noapte, în timp ce palma subțire încerca, mângâind, să absoarbă în ea tot răul neînțeles care, de la o vreme, îi bântuia bărbatul. Iarna venise devreme.

*

“We love you and miss you, Donna! You’ve been a wonderful friend. Hope you are in a better place now. Your puppies are just fine! Mina and Charlie” – “Te iubim, Donna, și ne e dor de tine! Ai fost un prieten minunat. Sperăm că ești într-un loc mai bun acum. Toți puii tăi sunt sănătoși. Mina și Charlie.” Asta se gândise familia Nicholson să-i transmită cățelușei care lăsase în urma sa patru pui de numai câteva luni și niște stăpâni îndurerați, dar mai ales cuprinși de remușcări, fiindcă nu mai știau dacă în ziua nefericitului accident închiseseră poarta sau nu. În engleză, anunțul avea douăzeci și opt de cuvinte, deci pentru atât avea să fie plătit Craioveanu. Varianta românească, în traducerea Doinei, ieșea puțin mai lungă, dar asta nu îi mai privea pe Nicholsoni și nici pe patronul firmei. Oricum, avea să transmită mesajul în română, iar asta era excelent. De pe scaunul gri, îi dictă Doinei ce să scrie în căsuțele formularului din monitor, trimis de Paul W. O trecu pe soție la persoana care ar fi urmat să încaseze banii, echivalentul a mai mult de șase pensii. Ziarista care îi fusese complice din prima zi, și datorită căreia aflase de altfel de telegrame, acceptă să fie persoană de contact. Nu o încânta în mod deosebit acest lucru, dar i se părea totuși interesant și intră în joc, mai ales că bătrânul își cheltuia iar, la fiecare vizită, zeci de mii de lei pe prăjituri. Așadar, ea avea să anunțe la firmă moartea bătrânului, iar suma de aproape trei sute de dolari avea să sosească pe adresa soției la câteva zile după nefericitul eveniment, fără nici o scrisoare explicativă. Mesagerul era dator să o informeze din timp sau să desemneze pe cineva să o facă, după trecerea sa. Alesese cea de-a doua variantă, cu sprijinul Doinei. Astfel, bătrâna va fi scutită de orice detalii legate de afacere, până după moartea lui, și nici atunci nu avea să fie deranjată cu nici un fel de formalități. Banii vor sosi prin poștă și vor putea fi ridicați fără nici o problemă, doar cu buletinul. Mai multă bătaie de cap urma să aibă Doina, care, ca să anunțe încetarea din viață, va avea nevoie de o copie a certificatului de deces. Craioveanu promitea să se ocupe de acest lucru, anunțându-și soția de pe acum ca, la momentul respectiv, să pună actul la dispoziția fetei, pe motiv că redacția i-ar fi dat de înțeles, într-un mod diplomat, că se acordă un modest ajutor familiilor celor ce au fost colaboratori fideli. O minciună nevinovată și necesară.

*

Ar trebui să moară într-un an. Pentru ca misiunea să fie dusă la îndeplinire cu seriozitate, ar trebui să se stingă, să treacă dincolo cu telegrama gravată în minte, până cel mai târziu în noiembrie viitor. Privea la pagina lucioasă a calendarului cu urși, iar fotoliul nu îl mai primea între brațele sale largi cu căldura unei mame obeze și bune, ci părea să îl alunge cu gesturi scurte, hai, hai, hai, ca în diminețile de demult, când, în graba spre serviciu, abia își sorbea cafeaua, cu noduri, de teamă să nu întârzie. În fața noii sale munci, de mesager, și mai ales a grabei de a muri - obligație pe care sarcina o genera printre rândurile contractului, deși i se spusese clar că este o excepție și că misiunea sa poate fi dusă la îndeplinire oricând, nu numai în decurs de un an - se trezi doborât de vinovăție. Fusese toată viața extrem de conștiincios. Iar acum nu era vorba de dorința de a muri cât mai grabnic, ci de aceea de a muri în termen, pentru a nu dezamăgi, pentru a nu compromite misiunea la care se angajase. Și totuși, a-ți dori să mori în termen – dorința asta nu conține oare un păcat cel puțin egal cu cel al sinuciderii? Nu este doar o insignifiantă diferență între miezurile celor două dorințe, nu au ele cumva exact aceeași consistență, se întreba bătrânul. Născut la începutul secolului trecut, nu putea să accepte sinuciderea, deși citise mult și considera că înțelesese teoriile multor filozofi. Iar păcatul care decurgea dintr-un astfel de gest, și, iată, din gândurile sale, era pentru el de neiertat. Și vinovăția sa nu se desfășura acum numai în fața soției - pe care ar fi trebuit să o părăsească grabnic în numele unei misiuni ce ar fi putut fi vulgar interpretată ca o mică afacere (de ale cărei beneficii, e drept, nu el s-ar fi bucurat) - dar se arăta crudă în fața lui Dumnezeu, căruia i se ruga privind în podea, în fiecare seară.
Amestecul acesta contradictoriu al dorinței de a se încadra în termen, pe de o parte, și vinovăția permanentă generată de însăși dorință, la care se adăuga o teamă în continuă creștere și, în ciuda tuturor acestora, destul de pregnanta mândrie a lucrării sale de dincolo de viață - amestecul acesta deveni insuportabil. Îi măcină trupul subțire, precum un acid picurând parșiv, strop cu strop, dintr-un robinet stricat, imposibil de închis, oricât și-ar fi frânt mâinile.

*

Luni dimineață, Doina primi din America o veste pe care nu o putea încadra pe loc la bune sau rele. Paul W. îi scria lui Craioveanu că se vede nevoit să îi aducă la cunoștință anularea misiunii sale. Cățeaua Nicholsonilor se întorsese acasă! Nu din morți, ci dintr-o rătăcire care durase mai bine de două luni. Se părea că animalul fusese furat din curte și abandonat. Și iată că acum găsise drumul spre casă. Nicholsonii erau în culmea fericirii și cereau anularea telegramei, cerându-și scuze, jenați. Cu siguranță, câinele pe care îl văzuseră sfărâmat de autobuz nu fusese al lor, pentru că Donna, iată, le apăruse la poartă ca prin minune! Firma însă își informa mesagerul că, pentru deranj, îi va trimite totuși imediat o treime din suma pe care ar fi primit-o soția sa, dacă el ar fi livrat telegrama. O sută de dolari va fi expediată deci pe numele lui, îndată ce el va confirma că este de acord cu soluția și va comunica adresa pe care dorește să primească banii.
Abia după ce își termină de scris știrile și corespondența, Doina sună acasă la Craioveanu. Un vecin îi răspunse și îi spuse în șoaptă că bătrânul se stinsese noaptea trecută. Fusese foarte liniștit în ultima vreme, nu îl mai necăjeau problemele locatarilor, era detașat de toate și a murit în pace, de bătrânețe, turuia vocea, răspunzând la întrebări puse deja de alții, înainte. Fata se scuză de deranj, transmise condoleanțe și închise. După câteva minute de derută, în care trecu în revistă complicațiile care s-ar fi putut naște dintr-o asemenea situație, făcu un calcul scurt. Firma nu avea cum să afle că bătrânul a pornit deja cu telegrama. Ea nu va mai răspunde la mesaje și cu siguranță banii nu vor fi trimiși. Astfel, soția nu va afla de mica afacere eșuată și, pe de altă parte, nu va putea face nici o legătură cu articolul pe care ea avea să-l scrie. Iar bătrânul, Dumnezeu să-l ierte! Chiar dacă ar exista o lume de apoi, cât de organizată și de limpede ar trebui să fie aceasta, încât bătrânul, presupunând că aleargă deja să livreze telegrama, să afle că misiunea i-a fost anulată? Zâmbi la gândul că, prin absurd, cineva, de exemplu nevasta, ar fi putut plăti din banii pe care i-ar fi primit, o altă telegramă, prin care să îi spună că mesajul pentru câine nu mai e valabil. Iată câte complicații inutile s-ar fi putut ivi. Mai bine să-l lase, să creadă că-și face treaba. Căci și dacă, plutind prin lumea de dincolo, va găsi un anume câine pe care să îl considere destinatar, ar putea el cumva să înțeleagă, în timp ce-i șoptește mesajul în urechea blănoasă, că nu este Donna? Nu, în ceea ce-l privește pe Craioveanu, sau ceea ce rămăsese din el, chiar nu erau probleme.
Intră pe internet, căută și după câteva minute alese fotografia unui moșneag sârb, din semiprofil. Abia i se zărea conturul feței. Cu câteva clicuri, decupă din fundal o biserică și dublă imaginea unui bloc foarte asemănător cu cele de la noi. Apoi mai salvă poza unui ciobănesc german, femelă, în timp ce alăpta tolănită cinci pui. Îl șterse pe cel din margine, și coloră în gri preșul roșu. Răsuci ambele poze, obținând imaginea lor în oglindă. Le compară cu originalele - diferențele erau suficiente. Se apucă de scris imediat. Ca niciodată, începu cu titlul: „Un sibian, mesager în lumea de dincolo – M.S. transmite o telegramă pentru un câine mort”.



(Povestire publicata in revista "Transilvania" 11/12- 2003)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!