agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2047 .



Un caz de uzucapiune
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Eugen ]

2004-01-30  |     | 



Un caz de uzucapiune
de Eugen Gălățeanu

Vine o vârstă, vine o vreme. . . . atunci când nu mai ai chef de nimic, atunci când toate ți se par inutile. Atunci când, ai vrea să trăiești prin cineva, să profiți de cineva, să te folosești de cineva. . . . atunci când tu ai vrea să nu mai faci nimic iar toate izbânzile ți se par venite prea târziu și cu mult prea multă muncă. Este o vreme când nu te mai uiți cu ce ieși îmbrăcat din casă, atunci când petele de sos de pe lavalieră nu te mai deranjează, atunci când, o plimbare cu trăsura la șosea nu-ți mai spune nimic. Este o vreme linsă de un soare tomnatic, de un soare la care-ți face plăcere să te încălzești, un soare ce te îndeamnă la nebunii.
Emma Lia ajunsese să-l obsedeze. Făcea prostii din cauza ei, o înnebunea cu bilețele prin comisionar, cu telefoanele, o urmărea de departe, tresărea la vederea unei siluete cât de cât asemănătoare. Ca să nu se mai chinuie atât își interzise să mai iasă din acvariu atacând cu un entuziasm prefăcut o groază de dosare . Nu putea însă s-o uite. O dorea mai mult decât hrana, mai mult decât binecuvântarea zeilor tutori ai Ministerului Propagandei Magice. Holurile învălite în catifea întunecată, mobilierul greoi, toate îi aminteau de ea. Se surprindea, în mijlocul unor trebi cu totul și cu totul prozaice ică-i vine în minte zâmbetul ei, o mișcare a capului făcută cândva sau pur și simplu modul în care se strâmba când razele soarelui îi deranjau ochii. Rămânea pierdut, cu ochii goi, în amintirea clipelor petrecute împreună pe culoar, în amintirea unei mușcături de măr, a părului dat pe spate cu grație inocentă. Ea era însă într-una din acele perioade sau poate că ajunsese probabil la saturație pentru că îl evita, ba chiar îi interzise să o mai viziteze la ea, la Institutul de Iuțeală și Viteză deși, la ultimele sale vizite el se comportase civilizat și nu încercase s-o prindă-n brațe sau să muște din ea ca dintr-o rodie. Ziua se rupea în două și el intra în ceasul prânzului cu dorința lui pentru Emma Lia indefinită dar cu atât mai chinuitoare, nu-l chinuia atât necesitatea posesiei fizice -avea picioare grose iar gleznele îi erau de servitoare-cât dorința posesiei absolute, de a fi în fiecare moment cu dânsa, de a împărtăși fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare clipă.
-Ești un luminor, spuse într-o zi mai vârstnicul și seriosul coleg Dascălu. Acest Dascălu era șters, anost, pierdut, nu-ți aduceai aminte de el decât când vroiai să te împrumuți până la următoarea chenzină. Dascălu avea totuși ceva rău și vicios în priviri, avea ceva nespus în privire, ceva care amintea de Leunucă. Părea a fi o copie îmblânzită a lui Leunucă, un eventual Leunucă greșit la montaj. Îl bănuia pe Dascălu de a fi un spion trimis de Leunucă la acvariu special pentru el, pentru ca, aidoma dorinței lui pentru Emma Lia să-i raporteze lui Leunucă fiecare gest al său.
-Un laminor, poate vrei să spui.
-Nu, un luminor, o chestie din aia care radiază ca proasta atunci când e îndrăgostită.
-Eu îndrăgostit ?Fi domnule, serios.
-Haide colega, ți se vede nu numai pe față ci și pe lavalieră. Ești nebun după ființa aceea cu figură rece și dură. . . așa sunteți voi tinerii, mereu îndrăgostiți.
-Și cie-ți pasă dumitale ?
-Suferi și se vede. Nici o femeie nu merită. Încalecă și f. . . . , descalecă și du-te, asta e cea mai bună deviză. Știu, o să-mi spui că ea e altfel, că sunt un mitocan. . . nu merită. În plus, așa radiant cum ești nici nu se mai poate lucra cu dumneata în acest birou, încălzești totul. . . . și nici nu cadrează cu instituția. . . noi trebuiie să-i facem pe alții să sufere. . . uite, de exemplu, Anibal Flochiță, prietenul dumitale. . . . ceea ce vezi în mâna mea este un ordin de încorporare și de trimitere al dumnealui la mama dracului, undeva la Kali Bezmertnâie, în Turkmenistan, acolo unde vajnicele noastre divizii sunt decimate într-un ritm cu totul și cu totul drăcesc de cine oare ?. . . pentru că, după propaganda noastră, bolșevicii nu mai există. Acest ordin, jucat cu dibăcie. . . . știu, o să-mi spui că e monstruos, că este un șantaj ordinar. . . . tinere, nu suntem într-o piesă bulevardieră;dacă nu profiți în acest moment pierzi clipa, pierzi fericirea. Chiar nu te chinuie deloc s-o cunoști de dșoara Lia cît de cît și în sens biblic ?
-Domnule Dascălu, domnule Dascălu. . . îți voi fi sclav, îți voi fi supus. . . . vreau acest ordin. . . .
-Pentru dumneata l-am și făcut. . . .
-E valabil ?
-Ca orice lucru făcut în ministerul nostru. . . . sper să-ți folosească la ceva. . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Oare s-ar putea duce golurile din piept și din stomac, senzația că -și pierde cunoștiința, cu ideea că o trădezi? Cum s-ar putea duce durerea că nu ne întâlnim azi, poate mâine, în principiu, și apoi nici mâine, poate săptămâna viitoare, ști, am treabă. . . . și secretele ei stupide, cu grija de mama și de tata și de nepoțel. . . . i se spunea vânt rău și acum înțelegea de ce. . . pentru că nu era în stare să lase nimic solid, nimic bun în urma ei. . . pentru că, adierea ei înșelătoare ducea caravelele la pierzanie, pe colțuri ascuțite de stâncă. . . . pentru că aducea furtuna, musonul și nimic nu era ca înainte, după ce ea trecuse pe-acolo. . . i se spunea vânt rău. . . o spuneau colegii din celelalte secții ale Institutului de Iuțeală și viteză pe la colțuri. . . o spunea și șefu ei, tâmpitul de Anibal care nu știa nici pe ce lume este. . . îi spuneau așa portăresele din marea clădire, fostul responsabil al bufetului, Marea tragediană. . . toată lumea o știa de vânt rău, chiar și Pangalici, idiotul lăsat să cerșească la colț. . . . iar el, dobitocul dobitocilor, bun doar să o escorteze, s-o ducă cu caleașca până acasă, după ce trecuseră întâi pe la enșpe magazine de panglici și zorzoane. . . . ar fi vrut-o așa cum o făcuse mă-sa, nudă, fără nici o rochie, nici un taior, fără nimic pe ea, în stare primordială. . . . ar fi vrut-o fără familie, fără generalul Hașdeu cu aerul său impresionant și tâmp l fără prietenii și prietenele ei, goală și pură, gata să înceapă totul de la apa primordială, de la soarele ce se ridica în Estul roșu. . . ar fi vrut-o fără prostiile din capul ei, fără ideile despre egalitate, libertate, dominația bărbatului. . . ar fi vrut-o ziua și noaptea, i-ar fi sărutat tălpile de fetiță obosită. . . . ar fi urcat apoi spre genunchii mereu ascunși, spre coapse, spre matricea feminității ei. . . ca să termine pe părul rar și niciodată bine vopsit. . . . . . atunci când se gândea la ea îl lovea o mare oboseală, o mare sfială și o mare rușine. . . rușinea de a nu avea curajul s-o atingă, s-o pipăie, s-o posede. . . ești bărbat, ce dracu. . . . îi spusese de-atâtea ori Leunucă. Ar fi ascuns-o de lume, de toate grijile și mizeriile zilnice, ar fi păstrat doar clipele acelea, puține și pure în care s-au simțit amândoi fericiți.
Și bănuielile acelea absurde, unde umblă, cu cine umblă, cu cine este, de ce nu e la patru acasă. . . . ce-i trebuia servici, ce-i trebuia Institutul de Iuțeală și Viteză atunci când locul unei adevărate patrioate e acasă, nu la cratiță sau la copii ci, așa cum spunea unchiul ei Gioni, "să fie o bijuterie cu care să te poți mândri de două ori-prima, că-i așa de frumoasă și deșteaptă-a doua-că-i posesia ta exclusivă", n-avea nici un drept, îi spuse de nu știu câte ori același lucru. . . . "n-ai nici un drept asupra mea. . . nu-ți sunt mamă, nu-ți sunt soție, nici măcar nu poți să spui că avem o relație". . . . vânt rău, suflându-i câinește și dușmănos în față, când se înfuria era ca o nebună. . . . vânt rău. . . . o dorea cu dorința sinucigașului pentru glonț. . . cu dorința cățelei nuntită de haită, ar fi fost în stare să facă orice pentru a o obține. . . ceea ce-i propuse Dascălu i se părea un mizilic. . . . pe de altă parte se temea grozav s-o piardă, nu cumva vântul rău s-o sufle, ca pe o păpădie. . . . Vânt rău, care înnebunește marinarii, făcându-i să comită prostii-era poate cea mai mare prostie din viața sa, nu făcuse rău nici unui câine, niciodată, desele lui minciuni erau menite să facă bine și nu rău. Pe de altă parte, ce avea de pierdut ?Viața lui cea ratată, "bună ziua , dle X, la revedere dle X, ne-a părut bine dle . X" ?Ajunsese la o vreme să nu mai trăiască decât prin ea și pentru ea, toate dar absolut toate, o dimineață frumoasă, un vis bun, toate se legau de numele și chipul ei. . . . de aceea gestul înspăimântător pe care se gândea să-l facă depășea, în mintea lui orice fel de morală. "Morala suntem noi" îi spuse Leunucă odată. Ceea ce el avea să facă va deveni moral, era moral, trebuia să fie moral, n-avea nici o cale să dea înapoi, "biruință sau moarte pentru cei ce nu pot da 'napoi. . . "
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O vedea prin geamul răsfrânt așa cum rareori o văzuse. Era radioasă, parcă vibra.
Se uita încântată la cel mic de parcă ar fi fost toată esența vieții sale ratate. Știa că nu vroia copii, o auzise de mii de ori spunând acest lucru. . . . . . "Dacă îi vroiam îi făceam la vremea lor. . . . ". N-o văzuse niciodată înnebunită ca alte muieri după vre-un țânc pe stradă. Cu copilul ăsta era ceva ciudat, modul în care se purta cu el . Îl mângâie pe puful din creștet cu gesturi ușor absente, ca și o mamă. Apoi, convinsă că n-o vede nimeni îl ridică la înălțimea pieptului și-și descheie bluza. O auzi mormăind "Ce-o să-i dea bun lu' băiețelu. . . . ". Se uita uluit, nu-i venea să creadă. Avea probleme cu desfăcutul sutienului, nu vroia să-l desfacă de tot în schimb chestia ieșea greu din cupă. . . . și-atunci el îi văzu pentru prima dată sânul mic și virginal, de parcă ar fi fost doar un băiat ceva mai dezvoltat, îl apropie pe bebe de sân dar bebele era prost sau poate sânul nu mirosea la fel ca sânul original, trebui să-i apropie plină de curiozitate capul, buzele până când acestea luară contact cu sfârcul iar bebele începu să-și amintească și să morfolească fericit. . . . o fericire mult mai mare îi lumina ei chipul și el își luă privirea de pe sânul dezgolit de parcă ar fi fost ceva necuvincios și interzis. . . . ținea bebele la sân, de parcă ar fi fost mama lui bună, de parcă asta ar fi fost îndatorirea ei veșnică, o mamă eternă, o vacă imensă, pașnică, numai bună de supt. . . dar bebele nu dădea de lapte și începu să se agite neliniștit, îi lăsă sfârcul și începu să plângă. . . . o altă ratare. . . îl puse înapoi în cărucior cu un aer demn și ofensat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
-Tu, aici?Ce tupeu! Ce vrei ?
-Deocamdată, să vezi asta. . .
-Nu se poate. . . era așa de uimită, de șocată, de parcă ar fi aflat de moartea tatălui ei, ba chiar mai rău. . . . de ce ?
-Trebuie să-și îndeplinească datoria față de țară. . . .
-Dar e o mârșăvie. . . Anibal e o somitate, cum au putut să-i facă așa ceva ?Apoi se deșteptă și se repezi la el cu pumnii ei mici. . . tu, sigur, tu vrei să-mi faci rău, tu ești în spatele acestei manipulații. . . . te urăsc. . . , te detest, . . . . apoi, dintr-o dată, ochii ei se făcură mari, ca niște păsări moarte pe plajă. . . . ca niște pietre funerare. . . . Ce vrei ?
Iar el, vorbărețul, pentru prima oară tăcu. Se uită la el și înțelese și atunci el îi văzu în ochi semnele unei imense deznădejdi, imaginea unei apropiate prăbușiri, într-un hău groaznic. . . .
-Bine. . . o să-ți dau. . . .
Căută pe policioara de deasupra patefonului, printre plăcile așezate cu ordine meticuloasă de Emma Lia. "Forgive and forget", Glenn Miller Band. . . învârti manivela patefonului la refuz , Emma Lia era tot acolo, sperase c-o să se dezbrace singură. . .
"Forgive and forget,
My tumultous love,
And never regret,
The things I done to you. . . . "
Se aplecă asupra ei și-și amestecă părul cu părul ei , îi simțea pentru prima dată părul, de mii de ori fusese îmboldit să-l atingă, să-l mângâie.
-Te speli tot cu Bebe Cadum ? întrebă prostește, neștiind ce să facă mai departe.
-Da.
Îi atinse sprânceana cu buza, ca un fel de glumă, de tatonare, avea sprâncene pensate după moda pariziană, nu crezuse că avea să simtă moliciunea sprâncenei.
O sărută ușor pe gât, era mai mult un fel de tatonare, Emma Lia nu dispăru dar nici nu reacționă în vre-un fel, pielea ei era rece și uscată la fel ca și buzele lui. . . din totdeauna vroia să îi simtă gâtul, îl excita pielea strânsă acolo în chip ciudat, ca și cum ar fi fost prea multă piele. . . . părea ca o dantelă veche, la atingere, o dantelă scoasă după mulți ani dintr-un cufăr iar el simți clipa, simți regretul, știu că în pofida a tot și toate va fi unica lui mare bucurie și tristețe eternă.
"Forgive and forget
Our last and tragic dance
And the unspokable things
The things I done to you. . . "
Buzele lui coborâră pe umăr forțându-i jerseul să se dea la o parte, umărul ei era așa cum și-l imaginase de mii de ori, dulce și rotund, își băgă și nasul s-o simtă, să-i simtă mirosul pielii, spre groaza sa pielea ei mirosea a vechi, a tuberoze și crini ofiliți, a moarte. . . . îi lăsă umărul dezgolit și buzele, ca niște exploratori curajoși porniră spre omoplat, îi văzuse de câteva ori omoplații, solnițele dezgolite de o poșetă prea grea pusă pe umăr, zăbovi mai mult acolo amușinând și ascunzându-și spaima și uimirea. . . era o Femeie, un animal complet necunoscut, își aminti de hărțile cu Hic sunt monstres. . . era Femeie. . . mirosea a colonia scumpă pe care i-o cumpărase, De ce ?-întrebase ea prefâcăndu-se mânioasă, un lucru așa de bun și de scump nu putea fi decât ilegal, nu putea veni decât prin contrabandă iar el răspunsese "Pentru că miroase bine pe tine", acum o mirosea pentru prima dată, își simțea mirosul său de nemernic nebun și înspăimântat combinat cu mirosul pielii ei, un pic de transpirație, un pic de frică, două măsuri de silă, se simți ca un melc uriaș care-și lăsa balele pe pielea ei albă. . . . avea pistrui. . . , ce era ea, decât un corp, un corp uriaș așteptând să fie posedat, în definitiv doar asta așteaptă toate femeile dar el se temea, îl cuprinse spaima, ar fi vrut să-l ia și să-l ocrotească, să fei bebele ei etern. . . orice dorință tipică de cucerire se duse. . . .
"Forgive and forget
My gestures to you
And try to understand
My true love for you"
Da, sigur, mergea spre sân, micul pisc pe care-l văzuse dezgolit mai înainte. Buzele întâlniră marginea de pânză aspră a sutienului, avea sutiene de călugăriță, dar mâinile lui dibace rezolvară ușor copca de pe spatele ei și se lipiră de acest spate pe care-l luară în posesie, acest spate cald care era parcă făcut pentru mâinile lui obosite. . . . sânul îl scoase din minți, era o jucărie nouă și mirosea altfel, a neânceput, a cadou de crăciun, a scorțișoară, da a scorțișoară, buzele făcură loc, cuminți nasului ce exploră, încercă elasticitatea , era elastic și reacționa plăcut la limba și nasul lui, revenind exact în aceeași poziție ba chiar întărindu-se un pic, și lăsă din nou buzele să înainteze, să ia în posesie, să lase o dâră ca de siaj de corabie pe pielea ei ca marea, să-și marcheze teritoriul spre sfârcul vinețiu. . . . simțea nevoia s-o mozolească exact la fel ca nepoțelul ei ba chiar mult mai mult și ceea ce era ciudat ei îi făcu plăcere, ieși ușor din starea de statuie iar mâinile ei îi cuprinseră capul și-l împinseră spre piept, lăsându-l să sugă, să molfăie, să lingă, sfârcul ei excitat de limba lui hămesită se întări și deveni un adevărat liman pentru buzele lui dornice, era în sfârșit MAMA iar fiul cel nestatornic revenise, după mii de ani la sânul ei, mâinile lui îi mângâiau spatele și simți, ciudat, cum ea începe să transpire. . . acest joc pe care-l visase de mii de ori nu se desfășura după regulile gândite, nu simțea decât o imensă milă, milă și tandrețe, dorința de posesiune îl părăsise aproape total, ar fi vrut să petreacă secole acolo, la sânul ei, mâinile ei mângâindu-i absente capul, mâinile lui pe spatele fierbinte, îi plăcea să se apropie cu arătătoarele de șanțul subțire al coloanei vertebrale, apoi , printr-o mișcare de du-te vino să reia în posesie restul spatelui, să poposească din nou pe omoplați și apoi pe umeri, nu era un masaj, era o luare în posesie adevărată.
"Forgive and forget
You are my oldest dream
And never regret
The things I've dare to you"
Despre actul propriu-zis nu-și mai amintea decât ca o mare nevoie și durere, nu simțise nici un pic de plăcere ci doar o imperioasă și animalică nevoie s-o posede, să se descare în trupul ei. Și-o amintea după aceea pângărită, iar el jenat peste poate, retrasă într-un colț al patului, cu un dezgust aproape fizic pe față, cu picioarele ferecate sub ea, strânse atât de tare încât nu le-ar fi desfăcut nici un tanc, nu-și amintea nici când îi scoase fusta, foarte vag ceva despre pântec, coapsele și picioarele ei ca niște prăjituri, își amintea că o mușcase de coapsă și vag despre țipătul mic și stins atunci când intrase în ea. . .
-Rupi ordinul ? îl întrebase ea cu vocea aceea obosită și lipsită de orice ton.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Îl ura groaznic, pentru toate speranțele ei spulberate și răspulberate și spulberate încă o dată de el, de el pe care nu vruse niciodată să-l cunoască așa cum era, un om mic, de lut. Totdeauna și-l imaginase ca pe un cavaler, ca pe un erou demn de fata generalului Hașdeu, ieșea în oraș alături de eroul ei și se simțea ocrotită, nu conta că lumea nu vedea acest erou, pentru ea el era mereu aproape, eroul, nu el omulețul cel penibil și prost îmbrăcat. . . . ajunsese până acolo încât ocolea cunoscuții și rudele, nu-l adusese niciodată acasă ca să fie cu adevărat eroul ei și nu omulețul acela mic, de lut, care tocmai intrase și ieșise din ea . . .
Îi veniră atunci aminte câteva zile de vară demult, petrecute la Splendid, atunci când nu era nimic din toată mizeria de-acum, mizerie care-o năclăise pe coapse și picioare, un pic cam
prea la propriu, dacă asta era marea dragoste, să se simtă mânjită. . . . . . se întâlneau seara să meargă la cinema, era sala cea mai mare din oraș, el stătea la coadă într-un gang unde se dădeau bilete, casa de bilete era oarecum suspendată la înălțime, bărbații stăteau la coadă pe un singur rând, pe o pasarelă îngustă, prietenele se fâțâiau pe asfaltul luminat doar de un bec slab, dându-și importanță dacă alesul mai avea doar câteva persoane până la magicul bilet, ea îl vedea de jos așa , mic și vulnerabil, la niște cozi destul de mari și atunci când aveau noroc și prindeau bilete el cobora totdeauna așa de greu de pe scară și trebuiau să fugă ca să intre înainte să se stingă lumina, el totdeauna era așa de greoi și de neândemănatic, atunci când mergeau la Fialkowski să bea cafea ea trebuia să-i desfacă totdeauna cutiuța de smântână dulce pe care, altfel, și-ar fi vărsat-o pe el. . . adesea nu prindeau bilete, fie că veneau prea târziu, fie că nu se găseau în marea aceea de oameni veniți s-o vadă pe Heddi Lamar sau pe Theda Bara, odată se găsiseră mult după ce începuse spectacolul, el mozolit rău de tot de lupta de la coadă iar ea plângea de ciudă, așezată pe bordura trotuarului, atunci o ridicase, îi luase capul în mâini și o sărutase pe păr s-o potolească, fusese așa de uimită că că avusese curajul s-o atingă încât nici nu protestase. . . . găseau de obicei locuri la margine, în apropiere de perdele așa că n-aveau niciodată un întuneric perfect ca să privească filmul ci totdeauna un semiîntuneric, perdelele se trăgeau mereu fie suflate de vânt-era așa de cald afară că plasatoarele rabatau pereții -cinema-ul părând o carapace enormă sprijinită pe niște picioare fine, fine-fie erau întârziați care sfidau paza-această lumină, năvălind pe la colțuri, prin capătul perdelelor, strecurându-se pe treptele scărilor, pe balustrade, pe scaunele libere le reamintea mereu de The End, Fin, Ende. . . . această lumină care nu le dădea pace și-i despărțea făcându-i să se vadă așa cum erau în realitate, bătrâni și consumați. . . . în pauze se pierdeau din nou, el se simțea cavaler și fugea la bufet să-i ia ceva, ea se îngrijora văzându-l că nu vine și pleca după el, se găseau din nou la marginea rândurilor, cu aceași tenacitate disperată care-i ținea împreună. . . . . . îi atingea măînile atunci când îi dădea paharul cu suc sau popcornul, adesea ea venea cu covrigii cumpărați de la nea Biciușcă și îl trata, generoasă și iar îi atingea mâna , ei îi plăcea să-l simtă acolo, aproape, el ar fi vrut (și uneori , rareori, reușea) să-i țină mâna până la sfârșit, nu se puteau despărți decât cu greu de fascinația dintre ei doi, acolo, în sala aceea imensă și semiîntunecată și de accea plecau printre ultimii, mai erau aprinse doar lămpile acelea mici de semnalizare iar plasatoarele se cruceau vâzându-i. . . . apoi ei nu-i mai plăcuse la film și refuzase cu îndârjire chiar și rarele filme americane cu Clark Gable și Dorothy Lamour. . . . . . Cinema-ul era un labirint cu multe galerii ascunse, se căutau prin acele galerii, momentele lor de fericire, împreună, în întunericul care-i ascudea și-i apropia unul de celălat erau rare, existau trei bufete, sau poate și mai multe și niciodată nu știai când e deschis un anumit bufet, rătăcea prin acele galerii acoperite cu oglinzi și cu pluș roșu sau verde, se împiedica de scuipătorile grele de alamă și auzea prea târziu șuierul soneriei ce vestea al doilea act. . . . își dezvoltase o șmecherie, cobora totdeauna în fosa pianistului, de-acolo vedea întreaga sală și o putea vedea și pe Emma, pierdută cu privirea pe pânză sau nefericită că nu e lângă ea, îi plăcea s-o admire așa, fără să fie observat, apoi își reâncepea traseul cu sucul sau floricele purtate în echilibru și răsturnate adesea în capul diverșilor, nu simțise niciodată c-o iubește mai mult decât atunci când o simțea aproape, împreună cu el în sala de la Splendid, când se putea uita la ea pur și simplu.
Îl simțea acolo, simțea că se uită la ea și asta îi făcea bine oarecum, îl simțea al ei, necondiționat, în sala aceea tâmpită, el nu pricepuse niciodată, ca toți bărbații, bineânțeles, ceea ce ea dorea la un anumit moment.
Acum când el, dacă se poate spune așa, îndeplinise un fel de posesie, ar fi vrut să-și închipuie acest moment acolo, la cinematograf, poate pe pânza aceea imensă, în deșert, în cortul lui, în rolurile principale Rudolf Valentino și Pola Negri, nu credea că i se întâmplase ei, așa de stupid și de neromantic, ar fi trebuit s-o umple de la cap până la picioare de trandafiri, sărutări sau mă rog, ce se practica în filmele lui Cecil B. de Mille iar actul propriu-zis să fie doar sugerat de buzele lui cuceritoare și de privirea pierdută din ochii partenerei, ar fi vrut să strige "Stop, Reluați, N-a ieșit bine, Citiți scenariul. . . . Motor. . . . " și acest lucru era valabil atât pentru el cât și pentru ea. . . .
Știa însă că acesta era sfârșitul unei frumoase prietenii și începutul vieții reale, hâdă urâtă și murdară. Știa că nu va mai fi niciodată fericită la fel ca la cinema Splendid, că pierduse tot ce însemna noroc și că, de acum, viața ei nu va însemna decât un lung și mizerabil șir de corvezi. Băgă prea târziu de seamă pistolul din mâna lui. . . . era prea obosită să-l oprească. . . . . . creierii lui împreună cu sângele ei virginal alcătuiau o pată interesantă de culoare pe cuvertura bejulie.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!