Cercul poeților glofoni

Când se înfiripă o idee,
Ca un abur blând, albastru. . . .

Când și când, atunci când nu putea să mai suporte, atunci când simțea că trebuie să fie altundeva , se ducea în cămăruța aceea întunecată, - Emma Lia se strâmba dezgustată doar când pomenea de ea, la cercul poeților glofoni. Acolo se simțea bine, acolo era ViceAmiralul. Acolo putea să își mai clătească creierul dezgustat de Leunucă și Slăvescu, plictisit de prea multele fițe ale Emmei Lia, acolo, uneori era bine. Nu totdeauna. Uneori erau groaznic de enervanți, colegii lui glofoni , cu prostiile lor despre tot și toate, cu permanentul „sicto”, cu zâmbetele acelea de intelectuali sborșiți. . . ”tu, măi K ne-ai trădat pe toți. . . auzi tu, profesor universitar să intrii dârloagă la stat”, îl mai repezea când și când A, Amiralul , cel cu bucile tatuate cu „Totul pentru front!”
Fig. Majoritatea membrilor cercului
Visase într-o noapte turnurile genoveze blânde, cu strălucirea aceea albă pe ultramarinul mării.
A doua zi, K se lansase-și fusese ales în mod democratic ViceAMiral, după creația „Fața mi-e ca sula/sufletul ca spatula”. ”Tu ești ca sângele care inundă strada după o revoluție eșuată”-îi spuse odată Amiralul. ”Ești la fel de inevitabil”
Din creațiile lui inspirate se mai numărau și celebrele „Badea-n-deal și eu în șesu/, Căcălie, Căcălesu/Dureros rage alesu’” precum și „O mamă, dulce mamă, Vandamu’i de aramă”.
„Un poet glofon e în primul rând un poet patriot, ancorat în lupta perpetuă a țerișoarei noastr’cătră un ideal mai bun, care-o fi ăla”, perora A atunci când era în toate apele, „un poet glofon trebuie să răspundă veșnic Prezent! La toate ispitele cu care țara îl îmbie, poetul glofon n-are decât să tacă și să-nghită, chiar dacă după aia se șterge la gură”. ”Un poet glofon. . . pur și simplu este. . . și-și apără curu!”
Glofonii erau micile bestii în spatele inițiativei „Mareșalul de fier”, propusă de K și după multe poticneli adoptată de Ministerul Propagandei Magice ca una din marile idei ale războiului
„ . . . . să fim și noi alături de Mareșal, așa cum Mareșalul e față de țară. Facem o statuie de 20, 30 de metri-că lemn avem, slava domnului, și sculptori avem, a Mareșalului într-o poză marțială și cine dă un bănuț pentru front poate bate un cui în statuie. . . ”
-În Mareșal ? întrebă imediat NF Slăvescu.
-A bate un cui în Mareșal înseamnă a-l întări „Poporul sprijină Mareșalul așa cum Mareșalul e însuși țara, pământul acesta, munții , apele și cerul. Mareșalul e doina ce-o cântă ciobanul , mareșalul e scrisoarea venită pe-nserat de pe front, mareșalul e marea vara. . . . Și cum putem noi, furnici netrebnice , să-l sprijinim pe Mareșal ? Orice donație, oricât de mică, pentru băieții de pe front, pentru zdrobirea hidrei vice reprezintă un sprijin pentru Mareșal. La orice donație, veți primi câte un cui de fier, un cui făcut de industria noastră națională, cu fierul nostru și tehnologia noastră. Câte donații faceți, atâtea cuie primiți. Apoi, cu dragoste, cu stimă, cu umilă plecăciune veți bate aceste cuie în statuia mărețului nostru conducător. . . ”-inițiativa, cunoscută în popor și sub numele de „cuie în sicriu” îi adusese vremelnic lui K subșefia biroului „Impetuozitate” din Acvariu, spre marea furie a micilor săi colegi.
„Un poet glofon ascultă glasul țării. Un poet glofon vede plictiseala de pe fața șării ș’atunci nu se omoară să facă tone de versuri, kilo de ode și lirism . . . un poet glofo e contempo și nu scrie mai mult de patru versuri !Dar alea domnule, e geniale!”.
A își câștigase detașat titlul cu „La steaua care-a răsărit/Bolșevicii se-nchină/A mama mamei lor/Că e făcuți din tină”
„UN poet glofo e răspectuos față de înaintași. Și ce respect poate fi mai mare decât să le folosești minunatele lor versuri în poezia glofonă, radiofonă, minibonă ?”
„Iubirea mea-i cu curu’n sus/I-am tras-o iute și m-am dus”, creația lui K dintr-o zi de luni fu îndelung disecată de cenaclu.
-Ce-ai vrut să spui „cu curu’n sus” ? îl întrebă critic R, decanul lor de vârstă. Te referi la poziția similară cu neamu’n acest moment ?
-Nu știi nimic, aia-i capră!, îl întrerupse A. Dar chiar, cum e iubirea ta cu curu-n sus ?
-Adică supărată, indispusă, grijulie pentru ziua de mâine, precum neamul nostru mândru.
-Ei capitano mio, vado giu, îl completă R. Și adică cum i-ai tras-o ? Așa te-am învățat noi ? Uite, așa e mai bine „ne-am cuplat iute și m-am dus. . . ” sau „m-am descărcat iute și ne-am dus”.
-Nu , că s-ar înțelege rău la cenzură. De ce să mă descarc, sunt încărcat ? Știți ce zice Mareșalul „acest popor pașnic, calm, nemișcat precum munții. . . ” dacă eu trebuie să mă descarc vor spune că-s. . .
„jidan, jidan și fante musulman. . . ” cântară toți cupletul la modă.
Erau organizați în curii, centurii și decurii, fiecare comandată evident de un curion. R era curion la curiul de Verde. Mai erau și curiul de Albastru, Roșu și Rogvaiv și fiecare de cum intra, când se așeza pe un scaun de o anumită culoare, își alegea curiul din ședința aceea. Micuța Þ era curioana de Albastru, O era curionul de Roșu iar curionul de Rogvaiv se alegea de fiecare dată prin vot deschis. ”Centuriile se formează prin distilare iar decuriile prin amalgamare. . . cine aduce băutură e distilat, cel cu muzica e amalgamat”
„Te-a lovit vreodat’pișarea/într-o caldă zi de vară/când la cur te mai și scarpini/tot privind o rumeioară/nevestică sfâșiată/de pofta nemăsurată ?”

Iar Emma Lia, departe de prostiile lui, departe de obsesiile lui…. Pentru ca. . . să înceapă o nouă zi binedispusă, fără dureri de cap, proaspătă, „fresh ”, așa cum era termenul la modă
Pentru ca. . . pentru ca să-i dispară părerile acelea de rău. . . acele regrete. . . acel sentiment că totdeauna mai avea ceva de făcut, mai era ceva de terminat…că se lăfăie și nu și-a îndeplinit misiunea. . . și să dispară acel gol și acel sentiment neliniștitor de lipsa, nu a cuiva sau a ceva anume, o lipsă nedeslușită, nedefinită. . . o lipsă îngrijorătoare. . . și avocatul contelui Satana care se strecura, se furișa pe lângă zidurile camerei ei, se prelingea pe pereți, pe lângă pozele bunicilor, spre întreruptorul . . . avocatul contelui Satana, tinerel, frumușel. . . așa trebuie, e bine ce faci. . . de ce nu ești mulțumită, de ce nu te cufunzi și tu în această mocirlă imensă, de ce nu ești și tu ca tot ce te înconjoară, șters și fără nici un interes…căuta să descopere mereu ceva nou, ceva interesant. . . căuta noi oameni, noi prietenii. . . căuta , așa cum spunea avocatul contelui Satana. . . „să pară, măcar, că nu-și cară moartea în plasă”.
Așa cum era și cu soții Rashnott, una din descoperirile ei. În plin război, în cei mai întunecați ani de război, soții Rashnott traversaseră oceanul sub lozinca „Prin gimnastică spre pace!”. Erau tineri și suplii, ea avea picioare lungi și niște incredibili ochi albaștrii
Tom și Sandra Brenda Rashnott erau drăguți, erau naivi. Erau americani. Erau peceniști, așa cum spunea mârâind Leunucă „noi aici avem un război de purtat și peceniștii aceia. . . ”, peceniști de la „Pace și nihilism”-doctrina care va omorî toate războaiele, nu-i așa darling, cum o întreba Tom grațios pe Brenda. . . ”sigur darling, sigur”.
Ca și cum. . . ca și cum ar fi dorit-o. . . și ca și cum i-ar fi păsat vreodată de ea și nu numai de orgoliul lui prostesc, de dorința lui de a avea ultimul cuvânt. Ca și cum. . . ca și cum toate acestea ar fi avut vre-o importanță și zâmbetul drăguț și cam prostesc al soțiilor Rashnott nu s-ar fi topit în aer lăsând să se vadă oasele. . . . era zodia avocatului . . . apoi avea să vină și Satana însuși. . . . . .
Pentru că nu mai avea. . . da, nu mai avea absolut nimic pentru el. . . ci doar o încruntare a frunții și o durere surdă de câte ori îi era pomenit numele, așa ca ceva stânjenitor, ca un țânțar care ți se așează pe braț. . . . o durea. . . groaznic o durea. . . vroia să fie iubită, să fie iubită prin toți porii. . . dar nu așa cum o iubeau ei. . . se gândea să dispară, să se urâțească, să devină hâdă, o piele umblătoare. . . se gândea să renunțe, să cedeze, să lase odată steagul acela naibii jos. . . ”pentru cine să mă mai aranjez, pentru cine dracu să mă mai aranjez” o întrebase ea pe Maura Laura odată. . . se gândea să călătorească, să plece, să ia trenuri, ah, cât și-ar fi dorit să atingă cât mai repede alama de la trenuri, alama aceea rece din care erau făcute barele de susținere și coșurile de gunoi și butoanele acelea formidabile. . . să călătorească într-un vagon îmbrăcat în pluș albastru. . . noaptea, femeie misterioasă cu voaletă. . . să străpungă aerul rece al nopții șuierul locomotivei, să vadă aburii aceia calzi despicând cerul. . . să ia vaporul. . . evident, o cursă Cunard cu trei coșuri, să cunoască un tânăr aristocrat pe punte. . . .
Pentru că nu mai avea. . . da. . . nu mai avea nimic pentru ea. . . dragostea trecuse și fusese înlocuită la început de o imensă milă, apoi de o pașnică curiozitate. . . ”ce mai face Emma Lia ?” și apoi de o imensă indiferență, o durere pentru timpul pierdut, pentru iluziile spulberate, pentru dracul știe ce. . . durerea pentru viața lui stricată după o iluzie, după un nor, Don Quichote, „destroyer of evil am I”. . . și „virtue shall triumf at last. . . ”
Și dacă ar fi fost doar Rashnoții. . . Fata Morarului îi dădea târcoale. . . .
Iar Emma Lia, cu lipsa aceea, cu amănuntul insesizabil, care nu vroia să fie sesizat, care-l înebunea pe maestrul Șocariciu, cel care se chinuia de trei luni să-i facă portretul—îmbrăcată distins, cu o despicătură îndrăzneață la fustă, picior peste picior, cu mâinile în poală, poziția ei clasică. . . și totuși Șocariciu era groaznic de nervos pentru că simțea că îi scapă ceva de fiecare dată. . . era ceva, un amănunt minor, evident, portretul începea să se contureze, semăna foarte bine cu ea, atât de bine încât K încercase chiar să-l fure. . . mult prea bine și totuși nu era Emma Lia și de aceea Șocariciu scăpa cele mai crunte injurii printre dinți în timp ce Emma Lia se străduia să fie blândă și bravă. . . era plecată însă departe. . . supraviețuia unui adio. . . supraviețuia unui soare stins. . . și ca o adevărată supraviețuitoare ce era știa să se stăpânească. . .

Pacea și nihilismul îl enervau. . . și Emma Lia începea să-l enerveze-încercase să scape de ea cum vrei să scapi de o muscă scârboasă-și o vreme reușise. Dar se ivea din neant, în fărâmiturile minții lui. . . se ivea ca o vacă cu ochi plânși, dusă la abator, se ivea ca un câine vagabond, rănit, se ivea cu părerile lui de rău, cu vinile adevărate sau închipuite, cu suferințele lui pentru că nimic nu-i ieșea ca lumea. . . se ivea și nimic n-o putea îndepărta definitiv. . . . era dorința de suferință a tuturor bărbaților, era prostia de a iubi ce îți face rău-așa cum glontele intră ușor în carne, așa cum baioneta sârtecă pântecul, așa cum viermii ies la suprafață, așa îl chinuia și Emma Lia tocmai când credea că scăpase de ea. . . glofonii încercaseră să-l ajute, Þ se oferise să se culce cu el, A îl îmbătase crunt, borâse pe stradă, la un colț de biserică, se simțea ca un cur, era noapte și el bora pentru că băuse ca un porc, spurca sfânta biserică-îl mai apucase și pișarea după aceea-dacă l-ar fi prins o patrulă sigur și-ar fi făcut noaptea la arest, parcă și mirosea păturile nespălate, sigur că erau niște pături albastre, mizerabile. , . și un majur tâmpit, care ar fi făcut orice să-l umilească, să-l bată poate. . . un majur cu nume stupid, Fătălaru sau cam așa ceva. . . . ”raportează plutonierul Fătălaru, astăzi în jurul orei 23. 30 pe când îmi făceam rondul-l-am zărit pe dl. K la colțul bisericii Doamna Bondrea, făcând gesturi obscene și lipsite de respect pentru cei din jur. . . tocmai își scutura mătărânga. . . pe peretele bisericii, o dâră de pișat iluminată cu lanterna-poza nr. 1 și o grămăjoară de vomă dovedeau flagrantul. . . drept pentru care s-a încheiat acest proces verbal în 2 exemplare. . . ” din fericire nu trecea nici un fel de patrulă pe acolo . . .
Era senzația timpului furat, era senzația că trăiește pe timpul altuia, altora, era senzația că trăiește mii de vieți nefinisate, fără noimă, auzea voci, dacă stingea lumina și închidea ochii auzea voci . . . tot felul de prostii, tot felul de dureri. . . asta nu era viața lui. . . nu era existența lui. . . se visa toamna pe margine de mare. . . dar era într-un deșert, traversa un deșert , era un scarabeu neânsemnat și știa că trebuie să străbată acest deșert pe cele șase piciorușe caraghioase în timp ce mehariștii cântau Marseilieza și căpitanul lor dădea onorul, cămilele cele repezi îl escortau și el, sarabeul prințului Ra trebuia să străbată deșertul pentru ca Ra să se înalțe cu barca deasupra lotușilor, pentru ca să răsară soarele și mâine. . . era un timp incert și știa că dacă nu va fi ajutat, dacă nu va fi sprijinit nu va putea ajunge, piciorușele lui mici de scarabeu ratat nu vor putea străbate cumplitul deșert. . . dar cine să-l ajute ? Emma Lia-pe zi ce trece mai plecată, mai absentă. . . Leunucă. . . poate că Leunucă l-ar fi ajutat numai ca să aibă încă o modalitate de a-l tortura, de a-l înnebuni. . . Leunucă nu accepta aceste rătăciri , nu accepta aceste „deviații, sunt doar niște călcări alături de drumul drept. . . chiar dacă acest drum este gloduros, depinde doar de noi să-l facem autostradă. . . chiar dacă acestdrum este bătut de soare, numai de noi depinde să fie drumul spre Paradis . . . . dar. . . calea spre mântuire nu cu fapte bune ci cu pasul cadențat al miilor de ostași, cu miile de opinci ce se ridică voioase, spre front, tot mai departe, tot mai departe, urmărind dușmanul. . . nu e cale de întoarcere-cine crede așa ceva e un trădător și merită să piară-nu e decât un drum, plin de privațiuni și de greutăți pentru toată lumea-căci voi credeți oare că noi nu suferim, că nouă nu ni se rupe inima ? este un singur drum și copii și șoțul judecătoarei Ciucă , căzuți la Alma Ata, nepotul senatorului Gheorghiu , mort la Krasnoiarsk, și câți și mai câți. . . ”. . .

Fig. Mareșalul de fier
„de aceea”, făcu Leunucă „și numai de aceea, i-am trimis pe toți pe front. Să vadă ce bine e să faci mișto cu mațele fluturând. . . ”
„de aceea trebuie să înțeleagă toți, dar absolut toți”, făcu Leunucă bătând cu pumnul în masă, „că nu există alte țări, alte năluciri, că trăim în acest căcat și suntem în el până la gât. . . dar în nici un caz nu ne permitem. . . nu ne putem permite. . . să facem mișto de țărișoara noastră-și în nici un caz cum au făcut ei . . . aici e o chestie de bun simț, de respect. . . cum să facem artefacte istorice, cum să ne dezvoltăm, să ne îmbunătățim istoria-cum să devenim mai încrezători în noi atunci când acești. . . . acești. . . și dacă facem mișto, mai devreme sau mai târziu. . . crăpăm în mișto-ul nostru-crăpăm ca niște nenorociți, ca niște proști ce suntem-și țeara rămâne căci eu sunt țara!. ”, Leunucă nu era la primele spume la gură, ”acești nimeni iau țerișoara la mișto. . . da-sunt mândru că m-am născut aici și că zi de zi iau o gură din căcatul acestei patrii-și sunt plin de căcat în jurul gurii dar nu mi-l șterg în mod discret-fără să se vadă pe mâneca cămășii urme de căcat. . . . trebuie să punem odată ordine aici-nu ne putem permite ca niște copilași, niște puștani-să-și bată joc de ceea ce avem mai bun. . . ” . ”De ce, făcu Leunucă într-un mod patetic, de ce ?Cu ce e mai bun Fixx D. Maxențiu , preparandist la Colegiul de Institutori decât Cedar L. Mihai, soldat ce luptă pe front, țăran, fiu de țăran, nepot de țăran ? Cu ce se crede el mai bun ? Doar pentru că se spală o dată pe zi și nu odată pe săptămână ? Doar pentru că știe să scrie ? Doar pentru că nu-și regulează sora ? „
Ãst timp, K, după dorința firească de-a-l strânge de gât pe Leunucă începu să se gândească la Fana Dumitrescu Mitrică, iubirea lui frumoasă și ușoară, colega lui de birou, sclava atitudinii lui de om superior, fetița care-i mărturisise după prima săptămână de lucru „domnule K vă iubesc, vă ador, aș face orice pentru dumneavoastră-sunteți Dumnezeul meu”-și K, deși înnebunit de Emma Lia , drăguțul nostru K nu era chiar un tâmpit-deși primul lor număr nu fu deloc satisfăcător, în veceul MPM, în picioare, gâfâind, repede, repede și tot așa veni și plăcerea, Fana roșie în obraji, bucuroasă de a fi posedată de idolul ei, n-o deranjă nici că acesta se împingea în ea bălind la gură, nici că termină în 3 secunde, oricum își aruncase sperma în ea, „și, dacă am noroc”, cugetă Fana ridicându-și chiloțeii din poale și coborându-și fusta, „dacă am noroc poate rămân grea. . . ”. Poate că K nu s-ar fi năpustit cu cornul burții înainte dacă nu i s-ar fi dat ocazia, manipulând cu greu copcile de la rochia Fanei, dezvelindu-i umărul rotund, năpustindu-se asupra ei cu grația unui tăvălug, unui compresor greu, fără nici un pic de grație și de delicatețe, „fut ca o cărămidă”, îi spuse Fanei atunci când termină de gâfâit, „fut ca o cărămidă, fut ca un război. . . astea-s timpurile, nici măcar nu mă amăgesc că ți-a plăcut, nici măcar nu mă amăgesc că m-ai simțit, eu mi-am făcut treaba, eu m-am simțit bine. . . să nu mă săruți, să nu mă săruți niciodată -să nu mă atingi. . . să nu te uiți la mine când o facem. . . ”
-Am înțeles, să trăiți, făcu Fana.
Era drăguță în felul ei, infinit mai proaspătă ca Emma Lia, și iar făcu comparația aceea între Emma Lia și un cârnat ușor stricat, ușor alterat, cu un gust pișcător, se simte putreziciunea iminentă a cărnii tocate dinlăuntru. . . dar tocmai de aceea place. . . Fana era prostuță, finuță, dărguță-și atât. . . Fana era o p. . . . ă, o mașină de plăcere, o bucurie sinceră și atât
„Tu te bucuri că ți-o trag, nu-i așa ?” o întrebase el disprețuitor
„Da stăpâne!”, era Fana și gata.
Fusese el un zeu ? Fusese el un rege barbar ? Avusese și el vreodată parte de fericirea pe care, cu atâta disperare și-o dorea ?
O făceau la ora prânzului, atunci când toți funcționarii picotesc. O făceau ca pe o îndestulare, ca o masă, ca un defecat. O făceau repede repede, la hoteluri ieftine, Marna, Rex, nici nu se mai obosea să tragă cuvertura, o trântea și o pătrundea de cum intra în cameră, pac, pac, țigara și înapoi la servici că munca nu stă-era bine pentru că plătea hotelul-era bine că era tânără, drăguță, simțea tinerețea atunci când o regula și simțea cum se apropie din ce în ce mai mult de statutul de fost-în toate.
„Fano, curând mă vei părăsi-n-o să îți mai aduci aminte cum îți mușcam țâțele, uite-așa, uite-așa. . . o să îți găsești ca proasta pe unul tânăr, eu măcar nu te bat, măi fată. . . ”
„Da stăpâne!”
Se duseră poeții glofoni și Fana nu-i putea compensa. ”Să nu ne uiți, să nu ne uiți”, strigaseră la el în dimineața aceea de octombrie, rece ca dracul, A era zgribulit, el nici nu muri de glonț ci de tuberculoză, „stupid dar într-un fel am senzația că mi-a scăpat”, făcu Leunucă, „trebuia să-i fie frică, să moară întâi de frică, nu într-un pat de lazaret. . . !”