agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2807 .



Speranța
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Eugen ]

2004-02-01  |     | 



SPERANÞA


Dacă Emma Lia n-ar fi avut figura aceea tragică. . . figură care părea să spună că totul se terminase. . . că avea s-o calce o mașină atunci când va ieși din blockhaus. . . sau că . . . oricum. . . viața ei era terminată. . . deci dacă Emma Lia n-ar fi avut acea figură . . . nu l-ar fi putut convinge niciodată cu o idee atât de prostească. . . nu l-ar fi putut trage niciodată spre chei, către nava cu prizonierii veniți la schimb. . . . încercase ce-i drept o minimă rezistență. . . ” tu te gândești ce va fi acolo ? . . . și-apoi, Pontiakowski e declarat trădător. . . . dacă s-ar întoarce îl mănâncă ocna. . . ”
-Mă duc singură. . . dar nici nu vreau să te mai văd vreodată. . . .
Așa că se înghesuia acum, pe căldura aceasta înăbușitoare, în imposibilul miros de pește, de rahat și putreziciune. . . era târât de-a dreptul târât. . . de această femeie disperată-de-această Furie, așa cum era acum Emma Lia, parcă mai avea puțin și striga, de ură, de ciudă, de teama că ar putea fi și n-o să fie frumosul Pontiakowski pe acel vis. . . prin care se schimbau prizonierii. . . . mai fusese acolo, mai fusese pe acel chei, cu Leunucă și ștăbimea de la MPM. . . . ”din punctul meu de vedere, accentuă Leunucă pe fiecare literă, din punctul meu de vedere i-aș lăsa să crape în Siberia aceasta e joacă de-a războiul, eu mă predau, tu-mi dai drumul acasă și mă prinzi iarăși peste vre-o trei luni. . . tare ar mai trebui să dăm un exemplu-dar din păcate poporul nostru dorește povești cu sfârșit fericit. . . ” își reamintea scheletele ce coborau puntea, fiind primite cu o strângere rece de mână a Secretarului de Stat pentru Prizonieri „acei nefericiți care s-a întâmplat să cadă în mâîni dușmane-cu care patria, efectiv, nu prea știe ce să facă-o dezonoare pentru armata noastră-iar pe de altă parte nu –i putem părăsi, sigur că nu-i putem părăsi. . . ”, doi jandari solizi, flăcăi de țară îi opreau să dea iama în bucatele aflate undeva în spate-„onor la dom’ministru, onor la dom’ministru” șopteau printre dinți, „onor la dom’ministru” dar flăcăii aceia cu greu se puteau stăpâni, văzu cum unul dintre ei fu snopit în bătaie pentru că nu mai avu răbdare să-și deschidă gura și turnă cana de lapte peste față, era un lapte mizerabil dar ceilalți erau să-l omoare „bine măi, nemurucule, așa te porți tu, în pojghița mătii de zlătat. . . ” își amintea acum, cu Emma Lia, chipul de câine bătut al tânărului lovit de ceilalți cu picioarele și gândul lui de-atunci că poate prizonieratul în propria-ți țară e cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla. . .
„Din prea mult patosul speranței/născu colivia golului/născu teroarea fricii. . . ”
-Hai odată, mototolule.
Înaintau greu, printre mirese părăsite, maici cu părul de lână și stăpâni de ucenici, printre factori poștali și agenți de vamă, printre aceia care nu mai așteptau nimic, printre aceia care erau deja morți, care nu știau ce caută aici, printre simplii curioși, printre trecut și trecut, și cu o clipă înainte, cu foarte puțin înainte, erau foarte mulți K acolo, „nu vrei să mergem s-o vedem pe balena Agricola, la delfinariu ?”. . . era plin de K fără inimă, de K despărțiți de speranță, de K cu inimă smulsă, K preșul planetei, pe locul unde K tocmai intra fusese domnul K din altă lume, de pe alt tărîm, și tocmai trecuse pe-acolo cu câteva clipe mai înainte domnul K, precedat bineânțeles de domnul K. . . tocmai trecuse pastorul K, în roba sa neagră și K comerciantul, micul K și domnul K cu pălăriuța aceea de Charlot și domnul K cu eghileți și domnul K vagmistrul cu sabie și K cu care nu se va întâlni niciodată, de care-l despărțeau doar câteva clipe, pentru care simțea o tandrețe formidabilă, o tandrețe ca pentru cineva pe care nu-l ști, pentru cineva care va reveni dar tocmai a șters cu cotul aerul pe care-l vei disloca dumneata domnule K peste câteva clipe, și multitudinea aceasta de mici K, aproape dar neîntîlnindu-se niciodată, zăriți vag, cu coada ochiului, atunci când îți rotești rapid capul și domnul K de ora 12. 14 apare vag în cadru și-ți spui că ai tensiunea mărită . . . . și domnul K de la 12. 12 tocmai a trecut, dacă veneați un pic mai devreme îl prindeați. . . era un popor etern de mici K separați de un miracol, de mai multe miracole. . . .erau frații mizeriei eterne, poporul de K ieșiți la disperare pe chei. . . . toți acei K întîlniți ca niște poze vechi, când, în loc să-l recunoști pe bunicul vezi un chip străin. . . .
„Cine ești tu ? Când ai chipul gol, când ești singur, cine ești tu ? „
Era mizerie pe chei, mirosea a plâns imediat, mirosea a durere, a țipete de animal, haine și păr smuls, multe adio-uri, foarte multe adio-uri și domnul K din această poveste știu că n-o să iasă bine.
Era prea multă mizerie, prea multă mizerie-în petele acelea de motorină, în marinarii murdari-în baloturile aruncate neglijent-era prea multă durere-era prea multă vină-în sabia vagmistrului ce menținea de obicei ordinea-acesta fuma Plugare, poporul etern, fratele mizeriei, locuind în Infern. . . .
N-avea cum să iasă bine fără Pontiakowski și nu avea de unde să i-l dea pe Pontiakowski. Avea să facă o scenă, avea să plângă, plânsul ei mic, de copil idiot, cu sughițuri, plânsul care o făcea urâtă și neinteresantă, o făcea comună. . . . azi poate sau poate mâine, într-o bună zi, când n-avea să mai plângă. . . când n-avea să mai spere. . . când avea să-l observe și pe el, acolo. . . .
Era rău-rău că spera, rău că-l credea pe acela încă în viață, rău că îl trata ca pe un nimic util, ca o stradă fără importanță. . .
Era rău-Pontiakowski nu era. I-ar fi plăcut să facă o minune, să-l scoată din joben, un Pontiakowski mic și impotent, nepericulos, un Pontiakowski bun de pus pe noptieră . . . dar nici măcar pe acel Pontiakowski nu-l avea, poate mâine avea și ea să-l vadă în sfârșit, să vadă. . . .
„Cine ești tu ? Când nu mai ai nici o speranță, când clipele dor, cine ești tu ?”
Pontiakowski nu avea, nu putea să aibă cum să fie pe acel vapor care făcea manevrele de acostare. Era un artist prea mare pentru acel vapor derizoriu, murise sigur, eroic dar sigur, călcat de tancurile de 50 de tone I. Stalin sau poate spulberat de o salvă de Katiușe, K știa sigur că Pontiakowski nu putea să fie pe acel vas dar bine, de ce să nu-i facem hatârul săracei fete. . .
„Anul acesta. . . . prin durerea mea. . . . prin faptul că nimic din ceea ce mi-am propus nu mi-a ieșit-anul acesta mi-am plătit toate datoriile către toți creditorii mei, către toți aceia care mă urau sau mă invidiau. . . ”
Era bine că era Pontiakowski, un vis, o părere, o fantomă. Era bine că era Pontiakowski și nu cineva concret, ca de exemplu nesuferitul de G pe care nici nu mai vroia să-l vadă. . . ”parcă e diavolul-îmi provoacă o greață colosală. . . ” la Emma Lia acest sentiment nu era chiar de râs. . . . ” e un gunoi. . . ”
Era bine că era Pontiakowski, că Pontiakowski nu mai era, hmm, mort în luptă. . . după ce maarile lui greșeli provocaseră, nu-i așa, dezastrul corpului de marsuini acolo, la mama dracului. . . era bine că Emma Lia preluase obiceiul de bon-ton de a tînji după un erou căzut, după cineva care, niciodată, nu-i așa. . .
Era rău că era Pontiakowski. După privirea de nebună a Emmei Lia. . . după ochii aceia pierduți, cenușii, după tenul alb, fără pic de roz înlăuntru. . . după mișcările ei de robot, de mort viu. . . era rău că era Pontiakowski și că nimic din ce făcea sau ar putea face nu i-ar putea reda Emmei Lia acea strălucire de măr . . . era de rău.
Fusese aruncată o parâmă. Vasul, neutru, parcă, „Grafin Emilia Lousa” dacă deslușea literele șterse. . . ”Geneva a angajat niște sicrie plutitoare să-i transporte pe băieții noștrii-dar nu avem ce face-asupra vaselor noastre s-ar trage imediat, așa cum și noi am trage asupra oricărui vas rusesc bănuind un desant camuflat. . . . ”.
Prizonierii ruși erau încă între baionete-era periculos să-i lași singuri până nu erau urcați pe vas-erau niște flăcăi mirați, preau mirați de tot în această zi mult prea călduroasă în care se blestemă că plecase cu haină pe el. . . agonia căldurii era și triumful lui față de toți Pontiakowski și față de toate Emele, era un . . . . adevărat. . . .
„Căsătorește-te, dragule, până nu e prea târziu. . . celibatarii până la urmă înnebunesc și explodează, buf!”. . . ”fă-ți valizele, spune-i bună seara Clarei, căsătorește-te până nu e prea târziu, lasă visurile nebune, ce crezi tu că e acolo nici măcar nu există. . . . libertatea ta e iluzorie, căsătorește-te-sigur se va găsi cineva să te ia; ai analizele la zi-sper că n-ai luat între timp o boală rușinoasă. . . ”dacă ar fi ascultat sfaturile vechii lui prietene, dacă ar fi putut să le asculte. . . .
Vasul lucea sinistru în căldură-părea că răspândește un aur rău, un aur crud în jurul său-părea că e o gâză uriașă, împrăștiind miresme otrăvitoare. . .
Părea că vasul s-a umflat, că i s-a scorojit vopseaua pe o parte și o bubă imensă, o bubă fierbinte e pe cale să se spargă. . . apăru un ofițer de marină, cu gesturi mecanice, era singur pe punte acel ofițer de marină, cu uniforma lui impecabilă , cu figura lui plictisită, cu sictirul lui imens, cu ceasul său elvețian pe care-l consultă , se strâmbă și făcu semnul acela. . . . atunci se văzu un pic de mișcare. Și începură să coboare. Cu fereală, de parcă li s-ar fi scos lanțurile de la picioare cu câteva clipe înainte, ținându-se de balustrada roasă a pasarelei începură să coboare. . . erau încă prizonieri, își stăpâneau încă țipătul. . . în liniștea de apocalipsă care se lăsase, în liniștea de sfârșit de toate coborau clătinându-se, stigmațizați , „ e o rușine ca un soldat să cadă prizonier. . . prizonieratul e mai rău decât Moartea. . . păstrați-vă ultimul cartuș pentru voi. . . ” le repetaseră șefii lor. . . și totuși mai trăiau. . . și strigătele acelea de animal hăituit ale ofițerilor lor, cei care știau că pentru ei nu există milă. . . ” nu vă predați, nu vă predați, să rezistăm băieți, pentru Patrie, pentru Leana, hai să rezistăm, încă puțin, încă puțin. . . ” și nu odată amatorii de sânge și foc se treziseră cu un glonte în spate, „era de neânchipuit presiunea aceea”, avea să povestească peste ani Vasile I Barvu, ordonanța generalului Tota, „era ceva infernal, dorința noastră, nebunia noastră să ridicăm brațele în sus, să ne smulgem din frică, să ne smulgem din tânjeala după ziua de mâine, iată, ziua de mâine venise, tot ce aveam de făcut era să ridicăm mâinile în sus, să ne deschidem sufletele, era așa de simplu, dar ei, cu centirioanele lor de piele, cu fețele acelea atinse deja de suflul morții treceau printre noi, cu pistoalele scoase, cu fețele acelea de morți vii și nici nu ne mai era rușine, baioneta în burtă era o izbăvire și pentru ei, știam că rușii îi aruncă de vii în cazanul locomotivelor. . . . ”.
„Tată Ceresc, sunt un prizonier/Nu te rușina privindu-mi crima/Crima că n-am vrut să mor/Nu te rușina privindu-mi durerea/și speranța că voi trăi încă puțin/nu te rușina văzându-mă cum arunc pușca. . . /Tată Ceresc sunt prizonier și doar în tine îmi e nădejdea”
Rușii începuseră să cânte. Cântau sfidători ce-aveau să le facă ? Cântau tare, curat, era un spațiu luminos , era o deschidere, o fereastră printre norii care păreau să indice o răpăială iminentă. Cântau toți.
„Tată Ceresc sunt prizonier/Nu te rușina vâzând cum îmi arunc uniforma cea frumoasă/Nu închide ochii când ridic mâinile/șapte poduri trebuie să trec/șapte ani cenușii să înfrunt/De șapte ori să mă prefac în cenușă/Pentru ca odată să învii. . . ”
Un gradat își ridică patul puștii-însă, cu totul neașteptat sergentul nu-l ăsă să-i lovească. . . ”sunt oameni și ei . . . ”
„Tată Ceresc , ascultă-mă/Nu-ți întoarce fața de la mine când mă vezi în lungul șir/Sunt prizonier și mă mândresc cu asta/mă mândresc că încă trăiesc. . . ”
Era bizar, straniu chiar. . . băieții noștrii erau . . . unul câte unul-iar rușii aceia nesupuși parcă se uniseră, parcă nu mai erau niște bieți prizonieri care sigur aveau să fie trimiși în Siberia, în locul alor noștri. . . dacă nu cumva aveau să deschidă liniile lungi de asalt murind cu strigătul „Pentru Stalin, pentru Patrie!” pe buze. . .
-Din păcate, domnule, nu mai deosebim astăzi ce este bine de ce-i rău, nu mai facem distincție între alb și negru. . . parcă avem o pâclă pe ochi. . . parcă de prea multă căldură vedem ondulat. . . spuse un domn cu o gambetă murdară.
-Poftim ? făcu K
-Din păcate, uităm de Maestru, uităm de Stăpânul Adevărului. . .
-Poftim ? făcu Emma Lia de această dată
-Finl Emil, tatăl recrutului Finl Iulian, se prezentă gambeta. Finl Emil.
-Credeți că fiul dumneavoastră poate fi pe vas ? întrebă cu speranță Emma Lia. Dacă el este. . . poate fi și o cunoștință de a mea. . .
-Nu este . Și nici cunoștința dumneavoastră.
-De unde știți ? și K trebui să o oprească să-i sară de gât acelei gambete antipatice.
-Pentru că speranța este cea mai mare porcărie, stimată domnișoară. În loc să acceptăm bărbătește realitatea și să ne punem ștreangul de gât. . . trăim în această mocirlă, purtăm această pereche de chiloți uzi denumită Speranță. Ce este Speranța, domnișoară ? Minciuna lumii, prostia mea-și a dumitale, prostia aceasta groaznică de a crede că nu s-a întâmplat nimic rău, de a crede că cei dragi vor fi cu noi încă mult timp. . . . lumea nu e un cântec de Charles Trenet, lumea nu e marea, nu-lumea e mâlul, e mocirla, e râsul gros și batjocoritor care ne face să roșim. . . nu există Speranță domnișoară, e cea mai mare minciună din toate câte au fost scornite. . . sunt sigur că la ora aceasta fiul meu își doarme somnul de veci sfârtecat de un obuz sau ars de aruncătoarele de flăcări în vre-o cazemată -sau poate o baionetă i-a scurtat agonia-sunt atâtea moduri minunate de a muri pentru patrie, nu-i așa ? Fiul meu nu poate fi aici, printre acești morți vii, printre acești triști. . . . nu, băiatul meu nu poate fi aici-iar în cer ? De ce l-ar ține Dumnezeu la el ? Pentru uniforma aceea gri șoarece ? Pentru faptul că a fost învățat să ucidă, să ucidă și iar să ucidă ? Pentru toată minciuna din el și din toți, din toți aceștia care știm foarte bine unde suntem, cum plutim în minciună, cum ne hrănim cu această minciună ? Există doar Frica, Frica care ne răscolește măruntaiele. Și certitudinea. . . certitudinea când se întâmplă . . .
-Nu-l ascultați, domnișoară, făcu o femeie mică, mică aflată lângă gambetă. Băiatul meu se va întoarce-sigur-la fel și prietenul dumneavoastră. . .
-De unde . . . ?
-Suntem semne obscure pe o mare foaie albă. . . . Dumnezeu scrie ceva dar nu stă în puterea noastră să-i deslușim scrisul. . . nu stă în puterea noastră să înțelegem, suntem pur și simplu înțelesul, suntem miezul-dar numai o fărâmă din acesta. . . Dumnezeu ne spune tot. . . dacă doar am putea să înțelegem o fârîmă din ce ne spune. . . dacă am avea timp. . . și osârdie. . . . dar vai, helas...

-Se vede după cât de emoționată sunteți. . . după cât sperați-nu-l ascultați, nu-i decât un bătrân nebun, totul va fi bine, cândva. . . spuse femeia mică cu un oftat imens și-și trase gambeta după ea spre grupul de prizonieri care încerca să se regrupeze. . .
Dădu cu nasul într-un afiș destul de ros de vreme, un afiș compus cu grijă, cu dragoste. . . Pontiakowski îi zâmbea din afiș. . . soldatul perfect, eroul perfect. . .

Dacă n-ar fi fost deja ireversibil îndrăgostit. . . sigur s-ar fi îndrăgostit atunci de ea-văzând-o cum învie-cum își caută puterile-ea și doar ea-parcă restul erau doar niște păpuși însuflețite de ea și de puterea ei care putea să oprească ploaia ce se întrezărea dacă și-ar fi folosit puterea dinlăuntru și lumina și căldura-parcă ar fi început să emită niște raze-făcându-i pe toți din jurul ei să capete viață, săltându-se pe vârful sandalelor scumpe și strigând „Michael Pontiakowski, Michael Kaziemierz Pontiakowski. . . ” era o steluță. . . era viață și îi prea rău că în câteva momente avea să se rupă și să apună poate pentru totdeauna. . . și atunci știu că o va iubi pentru vecie, că îi va fi câine credincios, preș. . . doar ea-și numai ea avea puterea înlăuntrul ei-atâta doar dacă ar fi crezut, putea să întoarcă fluxul, să-și folosească puterile interioare. . . putea face orice dacă vroia, dacă ar fi avut acea scânteie. . . . era ea, era Starlight Express. . . ea și numai ea. . . cu puterea ei lăuntrică cu care făcea ziua, cu care-l manipula pe el-un soldățel, un omuleț mic și brusc se înspăimântă de puterile Emmei Lia și-și dădu seama că va arde într-un iad mult mai puternic dacă nu o ascultă. . . .
-Mi-ar trebui o țigară. . .
-Dar Emma Lia, tu nu fumezi. . .
-Nu-i, rosti sec Emma Lia. Hai să mergem.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!