Motto
"Așa... "

Se visase contesa Walewska, așa cum o văzuse pe Garbo, misterioasă, voalată, gata să se sacrifice pentru el, pentru marea ei iubire. Se visase dorită, adulată, îl visase pe Boyer făcând nebunii pentru ea, renunțând la imperiu și retrâgându-se undeva, doar ei doi. Dar unde să se retragă, unde să găsească o lume care s-o iubească, care s-o iubească cu adevărat ? Dar care dumnezeu era aceea ? Avea nevoie de atât de puțină iubire, doar de atât de puțină iubire. Gata cu visurile, se lumina. Ura ziua. Își ura biroul, așa mic și drăgălaș cu tot ce-l împodobiseră. Îl ura pe G , același G, neschimbat. Ura faptul că trăiește, că n-a dispărut pur și simplu, dintr-o dată, noaptea. Ura prima oră din zi și gândul că mai avea opt ore până la sfârșitul programului. Simțea că se apropie urâtul și mohoreala și plictisul . O nouă zi mizerabilă, o nouă zi de chin. De ce trebuia, Dumnezeule, de ce trebuia să îndure atâta ? Zilele cele frumoase, măruntele ei clipe de fericire erau duse... duse. Nu mai rămăsese decât pîcla aceea nedefinită a fiecărei zile, pîclă care se transforma încet, încet în sîcîieli, tracasări, plictis. . . și sticla de vodcă.
I se vedea umbra pe peretele zugrăvit cu trudă. Sticla. Era acolo. Rece. Misterioasă, plină de mister. Fiecare sticlă, fiecare strop-era altceva. Doar cei care n-au băut niciodată, doar cei uscați nu înțeleg, nu știu, disperarea aceasta , tentația, trădarea care stă într-o sticlă plină. Și mai ales ispita. "Eu îți vreau binele, eu vreau să-ți fac viața mai ușoară... eu sunt aici... mulții bărbați din viața ta te-au mințit, te-au părăsit dar eu, eu sunt aici , pe mine mă găsești totdeauna așa cum m-ai lăsat, jumate plină... sau jumate goală"
Mă voi putea opri , se întrebă Emma Lia, voi putea , vreodată, să întâmpin o nouă zi fără acest mic amănunt, acest neînsemnat amănunt, această virgulă ?
-E intactă, e sigilată, e pe datorie, sporovăia G. Până la salariu. Pentru că eu am luat-o, plătești tu.
Scoate-mă, scoate-mă de aici, scoate-mă din posomoreala asta, scoate-mă din nebunia asta de a trăi, de a retrăi mereu, ca un robot, ca un muncitor la bandă, care nu poate să viseze decât prin piulițele și suruburile pe care le strânge, mereu și mereu. . . scoate-mă, salvează-mă, dă-mi altă viață și poate, cândva, inima mea de piatră. . . asta ar fi vrut și de la K, dar prostul nu s-a prins... acum însă o găsise pe ea. . . un deget de vodcă și trei de cola.
Băutura, băutura aceea magică, incoloră, inodoră îi făcea cu ochiul, îi zâmbea din sticla ascunsă de dimineață de G în punga maronie , parcă n-ar ști, parcă n-ar ști, parcă ar mai crede cineva pretextele lor idioate, parcă ar fi cineva înșelat de aerele lor de mari neînțeleși, parcă n-ar ști, suflă greu Emma Lia, parcă n-ar bârfi pe la colțuri, parcă n-ar roade, parcă n-ar infecta atmosfera cu mii de stropi de răutate, cu mii de stropi de invidie. De ce, de ce nu puteau să-i lase în pace, așa cum erau, așa cum trebuiau să fie lăsați în pace. De ce ? De ce se uitau așa mustrător, de ce nu-i lăsau în pace ? De ce ? De ce zâmbeau pe la colțuri atunci când trecea împreună cu G frecând zidurile Institutului de Iuțeală și Viteză ? De ce mustăceau văzând-o ?
Voi cei care n-ați băut niciodată, voi care n-aveți nevoie, care nu simțiți acea dorință teribilă, irezistibilă, nestăvilită, aproape ca și dorința de a face sex, voi care nu simțiți că toată lumea vă urăște, că toată lumea vă vrea răul, voi cei care sunteți acolo, undeva, și vă uitați de sus, vă uitați disprețuitor. Voi nu dați cu piatra pentru că nu știți, nu puteți ști , niciodată când veți ceda ispitei... Voi să nu judecați!
-Hai, făcu G, tu ești doamna, începe tu.
Un păhărel, doar un păhărel... mascat pe jumătate de Cola, luat sub auspiciul celor mai bune intenții. Se simțea așa de îndreptățită, se simțea așa de îndreptățită... era dreptul ei, numai și numai dreptul ei, un păhărel. Parcă simțea pe buze licoarea binecuvântată, simțea udul atingându-i buzele roșii, făcându-le și mai roșii, simțea catifelarea băuturii făcând-o veselă, vorbăreață, bine dispusă, rupând-o de urâtul cotidian, rupând-o de tot ce însemna pîcla și mohoreala unei noi zile, doar un păhărel. .
-Hai odată, făcu G, s-ar putea să treacă cineva.
Nici nu era mult, de fapt, nu era nimic, nici nu era acolo, nu se putea pune, degetarul ăsta de vodcă pe care îl lua, mai mult ca o doctorie, nu, în fiecare dimineață, "așa, ca să ne fie ziua mai frumoasă, "cum spunea Fane pe vremuri.
Și, toată lumea știe, băutura nu face rău, nuu . Oamenii fac rău, oamenii lași, care nu înțeleg. Cuvintele fac rău, cuvintele dor... băutura nu. Poate, doar îți dă un pic de curaj să înfrunți o nouă zi la fel de mohorâtă... poate doar îți pune un pic de roșu în obraji... poate doar îți dă un strop de încredere în tine.
Ea bețivă ? Nu, sigur că nu era bețivă, doar că acesta era un vechi obicei "militar", un vechi obicei de prietenie, de masă, dacă vreți, așa ca pe vremuri, când se adunau cu toții, când nu dispăruse așa de misterios și Dandu Flondor Dan și apărea și nefericitul Fane și mulți, mulți alții. "În sticla aceasta se află elixirul vieții, esența vieții, alfa și omega, în sticla aceasta se află prietenia noastră și tot ceea ce ne deosebește de ceilalți și ne face tari. . . " . Atunci era frumos, atunci era bine, se simțea femeia lui Dandu Flondor Dan, se simțea iubită, îi simțea pe toți prieteni când o îndemnau să bea, când îi spuneau "Hai, Emma Lia, lasă fasoanele, nu-i o rușine " și Dandu Flondor Dan se juca cu ea și cu Anna, se alergau pe scări și nimerea în brațele lui, roșie și fericită, bucuroasă că e acolo, că el e acolo.
-Noi, făcu G, noi trebuie să plătim pentru alții.
Deschise sticla și trase o dușcă fără să o toarne în ceașcă, așa, direct, militărește, noi suntem turma cea mică, cei aleși, noi trebuie să plătim totdeauna pentru alții, uită, de pildă, prietenul tău K.
-Să n-aud de el, făcu Emma Lia dură.
-Ai trăit și cu Fane ? întrebă brusc G
-Nu, ce-ți veni ?
-Așa că tu... de câte ori îți bagă cineva sub nas unul, doi copii frumoși și te minte cu povești despre neveste rele. . . cazi pe spate
-Hai sictir.
-Nu serios, tu ești mama tuturor răniților, mama tuturor dobitocilor foști și actuali din Institut. Și mai iei și din afară.
-Tu nu mă cunoști deloc. Nu știi nimic despre mine. Și nici despre ceilalți. Ai fost primit printre noi pentru că erai bărbat și atâta tot.
-Fostul tău a meritat tot ce a obținut?. Nooo... a avut baftă, baftă porcească, în timp ce noi, noi care suntem mult, mult mai buni, noi care suntem deosebiți... noi, elita... așa suntem noi, n-avem noroc, dumnezeu dă cui nu trebuie. . .
-Lasă-l. .
-Nuu, idiotul dracului. . . ce se crede ? Domnul Dumnezeu ? De unde își arogă el puterea să decidă ? Cine e el să decidă ? Ce ești tu ? Dacă cineva are vre-un drept asupra ta, atunci noi suntem. Noi, vechea gașcă și doar noi. El nu e decât un căcat mărunt.
-Am zis să-l lași, mârâi Emma Lia și G tăcu speriat simțind lupoaica. Lasă-l, lasă-l odată domnule, făcu Emma Lia exasperată. Hai să bem.
Turnă expertă în cele două pahare superbe, adevărate opere de artă, "eu nu pot să beau din orice... " îi spuse într-o zi lui K, așa ca să-l facă să se simtă mic, mărunt, mărunt, un gândăcel "eu nu pot să mânânc și să beau decât din lucruri foarte frumoase, din lucruri fine...n-o să mă vezi niciodată ca toți țăranii... ". Și atunci K îi luă aceste pahare pentru ca "să bea suc împreună cu Anna". După aceea, fără să se mai chinuie cu Cola, fără să se mai rușineze, pentru că, în definitiv și G era tot o mobilă duse sticla la gură și trase un gât, așteptând ca G să-și exprime admirația. Ceea ce nu întârzie să se întâmple.
-Ascultă sugativo, mai lasă-mi și mie. Și toarnă și Cola, cine știe cine mai trece pe aici.
"Acesta este pentru eroi, pentru cei care nu se odihnesc niciodată,
Acesta este pentru eroi, pentru cei ce zboară foarte sus,
Acesta este pentru eroi, pentru cei ce nu se cred înfrânți,
Acesta este pentru eroi, pentru cei mai buni. . .
Acesta e pentru eroi, pentru cei ce luminează arzând, căzând. . . "
-Să trăim, făcu G și Emmei Lia i se păru deodată foarte mic, foarte copilăros, mai ceva decât nepoțelul ei și se întrebă din nou, pentru prima oară în ziua aceea . . . de ce face ce face. . . doar din frondă, doar ca să demonstreze că are și ea o viață, o fericire. Viața ei, fericirea ei, așa cum o vedea, se afla în paharul cu băutura nedefinită, maronie, parcă era Cola și totuși nu era Cola, parcă era vodcă și totuși nu era vocă.
"Acesta e pentru eroi, pentru acei ce nu vor
Să se recunoască singuri, să se recunoască goi
Acesta e pentru eroi
Pentru cei ce se bat până la capăt, pentru noi. . .
Acesta e pentru eroi. . "
-Vezi tu, îi spuse ușor amuzată lui G, există și părți bune, există și părți rele și noi suntem un fel de echilibriști, un fel de bicicliști pe sârma subțire. . . și chiar dacă călcăm tot timpul în părțile rele și ne murdărim pantofii cu ele, totuși, undeva ne vor aștepta și părțile bune, frumoase, pentru că nu se poate, nu , nu se poate să n-avem și noi un pic de fericire. Altfel, mă piș pe lumea asta., pe eternul idiot, pe eternul absent, pe K acesta care n-a înțeles nimic, n-a înțeles dorința mea de a fi, de a fi pur și simplu, n-a înțeles dorința mea de a fi atinsă, posedată, de a-mi face un copil, care să semene eventual cu Dandu Flondor Dan și cu ceilalți 30-40 de bărbați care au trecut prin viața mea... și apoi să se retragă, să nici nu existe, să mă lase liberă, da liberă. . . așa cum vreau să mă pot supăra și să fiu mohorâtă pe ce vreau eu. . . există deci și părți bune și pot să îi dau dracului pe toți și să-mi cumpăr băutură din banii mei , și ție.
-Na că iar ai băut-o pe toată, constată trist G
Și atunci ea îi lăsă pe toți să cadă, pe toți acești bărbați care se prăbușeau ca niște mici gunoaie și ea, femeia fragilă se eliberă, se înălță spre cer, așa cum visase, în lumina aceea pură , curată, în timp ce în jurul ei, pe lângă ea, bărbații ei, fostele ei cunoștiințe, "simple cunoștiințe, doar simple cunoștiințe... " cum îi mârâise într-o zi lui K în timp ce era sîcîită. . . și ei cădeau ușor uimiți, cu niște zâmbete tâmpe, ușor surprinși că femeia aceasta fragilă, femeia pe care ei o consideraseră sigură, de-a gata, sclava lor pe vecie se înalță, capătă aripi, plutește în timp ce ei cad și cad și cad.
-Măi nebunilor, ascundeți sticla că Anibal e pe culoare, se auzi deodată o voce care o potoli.