Există un loc obscur în care ne torturam rațiunea și simțirea, ne divagăm adevărurile spre minciuni indispensabile si ne schițăm orizonturi din umbre abia deslușite. Acest loc este numit, uneori, suflet, alteori se asociaza, simplu, inimii, cel mai adesea este atribuit spiritului, însa, dincolo de orice, în acel loc trăim fiorul promotor al morții, al vulnerabilitații materiei care ne constituie. Astfel, spiritul seamană cu undele ce se propagă cicular, la suprafața apei, din locul in care s-a scufundat un obiect. Dupa scufundarea deplină – după moarte – o formă de mișcare proprie obiectului scufundat se menține un timp limitat in timp și spațiu, la suprafața apei. Ceva ne supraviețuiește, probabil, dincolo de moarte, prea puține clipe pentru a ne imaginea nemurirea. Sufletul este o prelungire a corpului nostru spre efectul imaterial ce ne urmeaza, spre existența de dincolo de moarte. Este o punte a cauzei care suntem spre efectul ce ne va urma. Cu alte cuvinte sufletul ne este total dispensabil, insa absolut caracteristic ! Fara el am fi ca piesele unui puzzle ce nu mai pot fi îmbinate intre ele, intrucat și-au nivelat marginile. Piesele ar căpăta identitatea lor proprie, insa ar deveni inutile si lipsite de orice însemnătate față de întreg. “Un om fara suflet” – daca imaginația ne-ar permite sa gandim o astfel de entitate - constituie mai mult decat oricare dintre noi, insa are tendința de a se întoarce la nepasarea stranie a materiei.
Materia reprezintă o vastă si complexă formă de cauzalitate anesteziată. Naște viață prin simpla ei necesitate de efect. Nu există loc în Univers ferit de acest sindrom, de acest virus al materiei care se numeste Viata. Timpul infectează, inevitabil, materia cu boala sufletului. Noi, ca forme de materie infectată nu ne vom insanatoși niciodată – caci noi însine suntem virusul - ci vom fi contaminați intr-o cu tot mai mare masură de spirit !...

Nota : Infecția vitală , 29 ianuarie 2004