A venit la mine cea care mințea cu atîta drăgălășenie,cu cruzime,simplitate.Și m-am aplecat asupra ei ca asupra vîntului racoros al marii.
-Pentru ce minți?am intrebat-o.
Plîngea cufundată în lacrimile ei.Iar eu reflectam asupra lacrimilor.
Plînge îmi spuneam,căci nu e crezută atunci cînd minte.Fusese rău invatată in perfecțiunea stării sale și doream s-o eliberez.O auzeam văitandu-se.Prinsă în această noapte fără margini,evoca amintirea lămpii de seară,a camerei care ar fi adăpostit-o si a ușii care s-ar fi inchis in urma ei.Oferită universului întreg,care nu avea nici un chip,supusă pe acest platou pustiu,trecerii necunoscutului,in mijlocul necuprinsului neavînd nimic de ce sa se agațe.