agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4352 .



Asa cumva... formula unui joc
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ursan ]

2004-02-17  |     | 



AȘA CUMVA … FORMULA
UNUI JOC


... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman.

Apoi mi s-au descleștat rînd pe rînd gîndurile și au început să defileze sub forma unor tabele complicate. Niște forme balerine îmi aminteau cu nesimțire de filmul de aseară... tu nu te născuseși încă.

Mai dormeai ca și cum n-am fi avut între noi nici un fel de legătură. Începeam să urăsc partea asta a patului. Era altfel decît o concepusem io. Pierdusem confortul de a visa liber în partea asta vestică a sufletului tău. Între noi mai lîncezesc vorbe care acum nu mai merită spuse. (Dacă aș fi avut destul tupeu aseară…! Da’ las’ că am io timp să ți le zic pînă mor…că doar, ce naiba, sînt și io un mic mînz pe lumea asta).
Mă apuc să-ți scriu ceva. Nu tre’ să uiți niciodată povestea care a reușit să te adoarmă. E păcat de la Dumnezeu! Casc. Mă întind cît pot eu de mult, plescăi de plăcere și simt cum mă arde pofta de o țigară de mor…
Cafeaua și eterna-mi țîgară. Scriu o poezie pe ea. Răsucesc apoi cuvintele și le ard sadic la foc mic, inhalînd cu nesaț lenta moarte a literaturii.
Cafeaua și țigara. Printre buclele blonde ale poeziei-cometă-țigară văd poza mutilată a unei amintiri. Oglinda! Aaa, și ăla înseamnă că-s io…


Îl vedeam cum se dă jos din patul încă neînceput, care parcă se pătase cu somn și amintiri. Se răzbuna încet – încet pe fiecare particulă a corpului său punînd-o să bea din viața care nici lui nu-i mai era de ajuns. Ajunsese agonic la reînceputul ăsta de lume care trăgea să se nască, dimineața. Gata! O țigară aprinsă între degete bolborosește rotocoale indecent de identice cu cele de ieri, de mîine, dintotdeauna. „mi s-a interzis să mai pun mîna pe vreo mașină de scris, ăăăăăă....” scria pe o foaie așezată în ordine pe masa dezordonată sub care primele raze de lună căzuseră într-o pastișă exotică și caldă. Cafeaua.
Toată lumea bea cafea la fel ca ăsta la care mă uit în oglindă și căruia îi spun amical „salut”. Îmi place să jonglez cu destinul personajului din oglindă, să plonjez în profunzimile unui bestiariu și printre amfibieni să ascund partea scorțoasă din mine. “Eu” ăsta este primul meu personaj de roman. Este un tip cu probleme grave de identitate. Ar mai trebui cizelat și oarecum, estetizat, actualizat apoi remodelat…așa, după chipul și asemănarea mea…

În dimineața asta nu mai sînt la fel de autentic cum eram ieri. Încep să-mi pierd din autenticitatea primordială…Mă șifonez mai rău decît cocotele care mi-au umplut tinerețile de zîmbete și amintiri frivole… Mă gîndesc acum la ele și sînt iar printre ele, fericit că îmi acordă atenție… Ocazional facem și … nebunii, nu pot vorbi despre asta pentru că aș jigni onorata asistență etalînd numele soțiilor lor…

Nu cred că asta este formula ideală pentru romanul meu… Nu cred că persoana I este cea mai potrivită pentru personajul meu. El este un tip de o modestie rară, de o complexitate șocantă, este un geniu impresionant cufundat într-un soi ciudat de platitudine… Faptele lui nu sînt decît slabe replici la niște gesturi ritualice, fiecare mișcare îi este stereotipă, stîngaci de reală…
Săracul meu, ești atît de neautentic… încît îmi permiți, fără să vrei, evident, să mă joc cum vreau cu tine!
Ia să văd, îl prinde persoana a III-a…?

Ar fi adunat sub formă de sicriu un întreg noian de fișe de lectură pentru puncta incapacitatea memoriei de a înfrîna timpul. Oamenii, la fel de triști ca niște personaje dezarticulate de replicile seci ale scenariului, în filmul de aseară, stăteau la coadă în fața unei băi. Eram și io printre ei…
În permanent realitatea are un revers al ei. Viața se desfășoară în paralel pe două planuri: concretul ipotetic și respectiv ficțiunea simptomatică. Cei doi “eu” vor cocheta în paralel cu două sisteme de percepție a realității. Autorul și personajul, unități indistincte în același punct al existenței, dimineața, vor plonja în lumea nebună de sub Cerul cu Litere… Adevărul este că cele două entități sînt interșanjabile, complementare… nu-s decît variante contextuale ale unei personalități incerte… Ambii sînt scriitori, încep romane în aceeași manieră… gîndesc la fel, povestesc la fel, nu-s decît copiii nebuni ai unei lumi ludice alienante.

Scriu nerespectînd regulile gramaticale cu o încăpățînare habotnică. (Anticalofil mic, ce ești!) aseară, la o bere, în mijlocul terenului de fotbal în care mă îngropasem ca copil, am auzit o voce ascuțită (asta era înainte să surzesc!) spunînd că și-a scris niște gînduri... aberant. Imposibil! Io cred totuși că – n – cap stau mult mai confortabil decît pe o hîrtie care, ca vai de ea, va fi linsă de priviri hulpave și critice și într-un final va sfîrși alături de tronul din budă pe care mă așez în primul rînd de nevoie și n al doilea pentru că natura m-a blestemat să dau pe apa sîmbetei () tot ce-i mai bun în mine...
Apa curge în baia lu’ vecinu’ de deasupra. Ce bine e să știi că și alții trăiesc pe lîngă tine, aproape începi să realizezi că și tu faci la fel, bine, dup-aia îți vine mintea la loc și iar începi cu visele tale și uiți că-ncepi să chelești și .... Plapuma cade ca o nesimțită ordinară pe jos, iar ea rămîne goală ca o dulcinee care nu s-a familiarizat cu realitatea unei ficțiuni pseudo-biografice. Oare mai avem ceva din noi și azi? Sau ... cafeaua. Un cuțit neas-cuțit îi ține loc de ceas, breloc și linguriță. Niciodată să nu lași cuțitul din mînă, spuneau haiducii lui Șapte Cai. Io am luat cu mine tăișul cuțitului adînc ascuns într-o crestătură pe braț…

Mîine este o zi ideală pentru o moarte, după unii autori, dar azi... De ce mama mă-sii au băgat ăștia un azi în program? Îmi încurcă a dracului de tare socotelile! Este vorba de cu totul și cu totul altceva…
Am înțeles în sfîrșit bucla asta roșcată de pe fruntea ei. Este exact ca un copil mic și neajutorat spălat la funduleț de mama lui. Mă joc cu ea ca cu un text, căutînd să recuperez virgulele care
m-au învățat atîtea despre cum se scrie corect o poveste... sînt plin tot de greșeli de ortografie (d’aia iau antibiotice, tre’ să mă devirusez odată). Printre buclele tale îmbibate cu ninsoarea caldă a mătreții, găsesc povestea unui vis… poate o să scriu și despre el undeva… asta i-aș spune cînd s-o trezi…Ea, iubita mea – sau nu? – nici măcar
nu-mi mai dau seama dacă o iubesc. Pur și simplu stau cu ea.
M-am obișnuit cu toanele ei, cu dracii ei, am renunțat la tot ce îmi era apropiat pentru a fi așa cum sînt cu ea, adică lipsit de personalitate, transparent, uneori chiar invizibil… Mă schimb doar cînd rămîn singur cu mine… Atunci mă sinucid imaginar, îmi schimb radical viața, devin un alt eu, unul recompensator, răzbunător… și personajul meu trebuie să trăiască aceeași dramă, numa’ că el va reuși să facă ceva pentru a ieși din căcatul ăsta de monotonie…
De ce poveștile pe care ți le-am spus aseară mai sînt încă în cameră? Cafeaua + țigara, două bătrîne madlene proustiene, mă trag în jos înspre realitate…

Sînt iar singur. Este iar singur. Între ochi și nas se așază confortabil o poveste. Visează pentru cîteva secunde că nu este el, apoi, că nici măcar eu nu este, apoi se diluează orb în punctul negru de pe fundul ceștii de cafea și absentează cîteva secunde din cascada unei vieți pe care începea s-o împartă în felii egale cu vrăbiile. Vorbim fără să ne uităm că aceleași cuvinte vor însemna într-o altă zi altceva, iar ceața în care ne-a plăcut să ne bîlbîim drogați cu amintiri va fi aranjată altfel pe rafturile bibliotecii.
Cafea și țigară. Limitez aici existența. Un punct roșu pe tavanul din bucătărie îl trimite brusc în valurile pline de scame ale vremurilor în care lucra la ziar:
Fiecare noapte începea cu o cafea și o țigară (îmi aprind una, și acum și atunci). Să scrieți un necrolog frumos, așa patetic și plin de emoțiune scriitoricească la stingerea ei, părea că-i spun bulbucii de fum… A fost un vis aburitor, în care ..... copaci transparenți ca palma pe care mi-a așezat-o gîndul pe-o ceafă încercau să-mi atragă atenția. Visam.
Visai, adăpostită la căldura maternă a păturii, aveai cordonul ombilical netăiat, prins cu ghearele de vise. Chiar și el, personajul visa.

Toți l-au citit pe Gauguin,
Cu dali a fost un pic mai greu pentru că toată lumea se uita în gol. Așa că la fiecare membrană sonoră a sufletului au amplasat un diapazon pentru a înregistra cît de frumos visează lumea cînd se uită în golul metafizic. Apoi a început încă un film despre apocalips și noi am început să ne rugăm moartea înaintea celorlalți nefericiți.
Cel mai lung drum trebuie măsurat în cuvinte pestrițe, cu volănașe școlărești și tabieturi ciudate. Poate că pe cărare o să găsim iepuri curioși care ne vor întreba dacă avem la noi programe tv… ce-o să le spunem? Hehe, băieții lu’ Iancu Jianu, ia mai mînați, măi!
A fost o dată… cumva sună cunoscut această replică… e un déjà vu în luna asta se vînează cocorii… noi sîntem doi cocori vînători…?

Și s-a trezit… sau m-am trezit. Lumea începe cu o ghicitoare. Nici el nici io nu am ghicit răspunsul. Trebuie să o luăm de la capăt…

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua.

Așa se întîmpla în fiecare zi.

Apoi au început zilele în care avioane de hîrtie legau suflete cu o așa eficacitate încît au fost amplasate între blocuri unități
anti-aeriene. Dar fără prea multe rezultate, pentru că noii îndrăgostiți livrești ai noii lumi noi au descoperit un alt sistem de a se lega între ei. Pentru asta au folosit simple cuvinte rostite silabisit ca o prefață la un basm, pe care le desigilau de învelișul metaforic în care fuseseră învelite secole de-a rîndul în fața clientului timpan. Toată lumea începe să citească ceea ce posturile locale de radio comunică a fi cît de cît interesant, se citește pe rupte pentru că lumea a-nceput să nu se mai înțeleagă... Simpla referire la o pagină a romanului universal citit însemna o declarație de amor, război, simpatie sau antipatie, invitație etc. Întreg mapamondul lectura aceeași carte pentru a putea exista. Dictatorial, textul impregna sufletele de noi și noi semnificații, literele desigilau universuri onirice, sentimentele se metamorfozau rapid devenind încet – încet sublime… Lumea evolua sub noua dictatură a literei.
Extratereștrii care au venit în excursie au rămas profund marcați de limbajul numeric al pămîntenilor... 375 azi putea însemna discuția dintre Quijote și bătrînul Sancho sau răzbunarea lui Hamlet. Lumea evolua în mica baracă a lecturii ajungînd să consume atît de puțin aer că păsările (de departe cele mai vorbărețe de pe Terra) și-au dezvoltat în așa hal sistemul respirator încît a fost necesară scrierea unui nou roman în care cuvîntul muzică a fost înlocuit cu pasăre, apoi a urmat resemantizarea, firească în context evolutiv, a cuvîntului, devenit inutil, “eu” înlocuit cu sintagma “eu azi”....
În cimitire clopotele recitau pasaje biblice. Cerșetorii spuneau povestea noastră din dimineața aceea în fața unor trecători care ne citiseră și ne reciclaseră în conformitate cu manualul de instrucțiuni afișat în fiecare intersecție.
Þin minte că pe vremea aia îmi era frică să mai visez lumi noi, de teamă că ele se vor substitui realității… Ne drogam cu o sete nebună pentru ca visele noastre să rămînă incoerente, dezarticulate, inexplicabile… Muream pe capete și ni se spuneau la căpătîi cifre universal cunoscute pe post de binecuvîntări…
Pe vremea aia toată lumea citise Biblia…
Nou-născuții erau botezați simplu, după indicele de la bibliotecă, pagina și paragraful în care apărea numele dorit de părinți…
Lumea ajunsese la o angoasantă saturație… Literatura trebuia să moară! Atunci ori niciodată…

Ciudat vis! Este normal să visezi urît cînd nu ești decît un personaj… io visez altfel…

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman.

Cafeaua și țigara. Ce urît am visat! Coșmar de căcat!, își spuse… Cu două degete leagă lumea de pe fundul ceștii de lumea plină de visuri din interiorul trupului. Ea, iubita, se uită la el de parcă ar fi fost trează.
Cum poate dormi așa? Zice femeia care a venit cu lumina. Dumneavoastră treaz de aproape două zeci și de ani și dînsa... aaaașșa ceva!
(îi place cum gîndește tanti cu lumina, nu-i place că îi cere bani, îi place să-i arate că de data asta are ce să-i dea, nu-i place să se despartă de o importantă parte din bani, îi place să-i numere pe îndelete....). Se uită la mogîldeața din fața sa. O femeie la vreo cincizeci de ani, era genul de individ care nu avusese în viața lui vreo revelație și o ducea bine, era sigură pe inferioritatea ei și … garantat venea de la biserică. Voia să-și salveze sufletul, pe care bănuia că-l ascunde în sutien (așa o învățaseră părinții) și se ruga la tablouri, cruci, răsărituri de soare etc. Era un om fără istorie…
femeia pleacă. Singur cu ce a mai rămas din singurătatea lui (așa începea un text scris în fragedă pruncie și păstrat cu sfințenie de părinții lui) încearcă să reconstituie firul narativ al vieții lui. Apoi: cafeaua și țigara.

Așteaptă în MORRISON HOTEL poezia îmbibată cu mult suflet de poet; cititorul care nu va veni niciodată singur și niciodată nu o va citi, fiind prea preocupat de capătul ăsta de țigară, atît cît a mai rămas din viața asta fumegîndă… Dezvață-te de pornirile astea violente, nu mai căuta povești pe fruntea iubitei, poate într-o zi va cheli din cauza ta… și atunci ce te vei face cu o iubită cheală? Cum o vei mai minți că este frumoasă? Va trebui să razi în cap întreg Pămîntul pentru a o face să fie mîndră de smocul rămas în creștet… Îți dai seama ce calamitate? Cît păr va fi pe străzi? - cred că e rău cînd ajungi să vorbești de unul singur... Ah, și ea doarme... mă oftică liniștea asta a ei. Se știe iubită și doarme ca o scroafă în timp ce eu delirez…
Nu te iubes… Căcat! Nici măcar atîta bărbăție nu mai am în mine să-i spun că o prefer adormită. Cred că dacă ar dormi tot timpul aș lua-o și de nevastă. E convenabilă o femeie care tace tot timpul. Îți face copii dormind, se hrănește intravenos, trăiește în liniște pe lîngă casa omului… etc.
(evident aceste vorbe sînt spuse și gîndite de personajul meu, care, după cum spuneam, este un tip cu foarte multă personalitate… poate o să-l las pe el să scrie o mare parte din romanul meu… nu de alta, dar îmi place să văd cît de rău va ajunge din cauza relei sale credințe).
Poate că un duș va rezolva dilema și emoția în care plonjez în fiecare clipă de trezire. Întotdeauna singur cu mine, atît de nesigur de mine, zice ca pentru punctul acela invizibil în care iar i s-au împotmolit cuvintele și privirea… Acu ar putea încerca să scrie ceva. N-are chef. O lene divină îl cuprinde pe nesimțite și începe
să-i fie silă treptat și să mai respire, efortul făcut de bătăile inimii îl epuizează. Ce este moartea dacă nu o imensă stare de plictiseală de viață, o lene existențială, un refuz comod în fața jocului.
Piua! Fain concept, acu simt că sînt în afara oricărei complicații din viața mea. Stop pe verde natural! cà nu mai trăiesc în rînd cu voi aceleași secunde, minute, vremuri; vă dau un avans, luați-o înainte poate o să vă ajung din urmă. E plăcut să fii pe stand by: nici mort, da’ nici viu… E fain să fii omul-piua, omul care așteaptă clipa aia pentru care vrea să trăiască, omul ăla care refuză să digere secundele astea trimise de voința divină tuturor… nu se contopește cu vulgul pentru că timpul său nu a sosit. Nu-l mai căutați, nu mai plătește întreținerea pentru că el a încetat să mai consume.

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman.

Nu înțelegeți jocul? Nu-i nimic, încercați să vă imaginați absenți și poate veți reuși să ieșiți din rîndul ăsta ordonat intitulat generic istorie a umanității…

Acum tre’ să scrie. Cafeaua și țigara, un bun început de roman…

Poate că va găsi niște cuvinte faine jos, la coadă la telemea sau la pită... sau poate va mai trece o zi și iar va adormi seara încercînd să-și amintească de el, omul pe care l-am îngropat în litere... sau poate nu-i om. Nu știe cum să mă numească... seamănă cu mine... și lucrul ăsta-l sperie. Nu are identitate? Se va defini pe sine însuși ca altcineva decît El? Ciudat să te vezi pe tine ca pe altcineva decît ăla care te-a creat… Psihologia personajului de carton este un labirint sinuos, aflat într-o perpetuă metamorfoză… Imagini haotice se bulucesc amețitor într-un carusel ciudat de familiar și totodată necunoscut în adevărata-i ipostază…
Ãsta albastru și plin de litere de deasupra mea este cerul? Oare cerul lui cum este? Probabil că-și are și el, autorul meu, autorul lui, iar autorul lui pe al său și așa mai departe…
De ce am senzația că lucrurile astea s-au mai spus? Le-oi fi citit pe undeva sau … le-a citit el… sau… trebuie să le scriu? Simt că încep să mă încarc de noi energii. Sînt real? Evident. Atunci el? Și el este, poate, dar nu așa de real ca mine, din perspectiva mea… poate o să scriu o carte despre el, autorul meu… sau personajul meu… și atunci ne vom roti ca tîmpiții în același carusel nebun al literelor pînă ne vom lovi ca proștii de vreuna din coperte…

Subiect de bîrfă între cocotele de la bar. Poate că voi ieși azi în oraș doar cu jumătate de gură. Vînzătorul de cărți gesticula alarmat.... Tipul își ascunsese sufletul în spatele unui rictus grotesc și încerca să pară cît mai uman… Coada asta de bursuc îl mai trăda cînd se întorcea către rafturile din spate.

Personajul meu este un individ ciudat. Pentru el imaginația este universul în care evadează, în care se izolează complet de existență. Pentru el textul nu este decît imaginea concretă a lumii în care fuge de lume. Acolo își bea cafeaua în fiecare dimineață, fumează, trăiește începuturi simetrice, acolo instaurează staza asta atît de confortabilă. Nu îi prea place să vorbească despre el, atîta timp cît măștile pe care realitatea i le impune nu îi aparțin deloc, nu ar putea să vorbească despre un eu care nu este al lui.
În mica lui Oniria, are timp să se privească în oglinzi, să se atingă cu obrazul de cerul rugos al inexistenței sau să-și planifice morți și nașteri.
Cînd este singur, ascunde imaginar în fiecare dulap din casă un personaj pentru a-l suspecta că este amantul iubitei. Caută pretutindeni. Îl găsește. Îi găsește pe toți. De fiecare dată sînt acolo unde știe el. Îi simte de la o poștă. Îi scoate pe rînd din dulap. Îi omoară în chinuri groaznice. Îi taie în bucăți și îi aruncă la gunoi. Se spală de sînge, un sînge transparent ca și povestea crimei. Apoi duce calm gunoiul.
Așteaptă liniștit, cu cafeaua și țigara în față, poliția. Nu-l va prinde nimeni. Este prea inteligent. Este criminalul perfect. Singurul punct nevralgic al său vor fi poate memoriile deconspirative pe care le va publica post mortem. Nu l-au prins pînă acum și a omorît peste o sută de pretendenți. Garantat nu-l vor prinde nici de data asta....

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman.


Cîteodată este frumos. Are doi ochi simetrici, o gură tăiată cu atenție de creatorul modelului în cauză, o față suptă și simpatică... o privire tristă extrem de absentă în fața oglinzii. Cîteodată pare chiar uman. Ființa livrescă aduce extrem de mult cu un portret humanoid în variantă alb-negru. Tristețea este cea care îi dă un aer misterios și reușește să-l facă ocazional chiar atrăgător în ochii femeilor. Dar el îi este fidel Adormitei. Mai degrabă ar muri decît să o înșele… și asta pentru că ea l-a rugat atît de frumos să nu o facă… chiar dacă este curtat de o groază de femei, el rămîne ferm pe poziții. Nu e fidel pentru că o simte, ci pentru că ea i-o cere, iar el, ascultător, se supune cuvintelor ei ca un erou romantic în fața destinului.
Poate de aceea este atît de tăcut. Poate de-aia moare și se naște singur de atîtea ori înconjurat de alte și alte femei… slabe alternative ale aceleiași figuri adormite. Poate o iubește… dar cum dracu’ poți iubi cînd tu ca obiect iubitor nu prea ești un Tu bine definit? Cum poți iubi cînd nu ești cu adevărat decît un eu băutor de cafea și pipangiu?

Deja plictisit. Cafeaua-i pe gătate. Þigările creaseră plantații de tutun în plămînii lui. Pachetul de țigări cu filtru, medicinale, era și el pe terminate.

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman.


Personajul aproape că era în pragul unei crize surde în fața creatorului său. Voia să iasă din poveste pentru a merge pînă jos să-și ia țigări… Nu dragul meu, locul tău este aici, în sufletul meu. Povestea asta ne aparține amîndurora în mod egal. Va evolua în așa fel încît să ne mulțumească pe amîndoi. Te înțeleg. Și io-s fumător.
Îl las. Coboară. Jos, se va îndrăgosti ca nebunu’ de noua vînzătoare de la chioșc. Tipa are vene¬ra¬bi¬la vîrstă de 25 de ani de cînd și-a îngropat prima căsnicie. (nu pot să-i fac asta, chiar dacă m-a enervat cu accesul ăsta de personalitate). Așa că tipa are 25 de ani și în realitate și în buletin. E frumoasă, atrăgătoare rău… Sînii ei sînt niște mingi de foc, mari și rotunzi ca ai unei brumhilde mitice…Este cu adevărat frumoasă. Sufletul ei mare (cam 35 de centimetri pe scara Richter) va răspunde cu aceeași monedă la valurile de pasiune cu care el îl va copleși.
Incredibil de real este și faptul că povestea lor de iubire va întări eterna idee că dragostea are o formă rotundă, senzuală, sexi. Vor face dragoste printre rînduri, în timp ce nisipul plin de italice le va tachina ușor porii dilatați de atîta pasiune. Fericirea asta nu este un lucru povestibil, este cel mai neverosimil aspect al ficțiunii, de aceea voi face un sumar și voi trece peste…
Oricum ne grăbim să … murim iar. Iar cum timpul nu poate fi oprit decît prin simplul PIUA vom spune: piua și …

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman.


Chiar dacă se simte liber, el nu știe că moartea îl așteaptă ca o hienă ascunsă sub scutece de bebeluș într-o cadă pe jumătate plină cu nămol.
Își va aminti de dimineața asta cînd va veni clipa trezirii Ei? O va iubi și atunci?
Pe scări începe să compună mental poezii. Nu-i ies decît cîteva litere pentru ca mai apoi să constate șocat că..... :

Orașul fictiv

În care stau
Veșnice
Guri de tun
Se deschide ca un flutur peste o coală
Compostată cu teamă de ochi
Cu susu-n jos
În timpul
în care nu știu de ce
Eu
Est
Un autre.

Își ia un pachet nou. Scoate o țigară, scrie pe ea poezia de mai sus și o întinde fericit femeii care îl făcuse s-o iubească prin simplul fapt că exista... era acolo singură în chioșcul acela de tablă, singură ca și el în chioșcul lui de carne. Ea lucra la un patron porcos și obsedat sexual, el la un autor. Destinul le-a fost favorabil pînă cînd autorul a hotărît să provoace în roman cutremurul, chiar dacă timpul distopic al scriiturii impunea o altă logică și un alt sistem evenimențial.
Trebuie să acceptat faptul că tragismul potențează plăcerea lecturii, teama de moarte atrage mai mult decît plăcerea de a trăi…

Norocul lor a fost că pînă să se-ntîmple acest ghinion controlat livresc ei au apucat să se căsătorească, să aibă copii, să fie fericiți pînă la adînci bătrîneți, să scrie și cîteva cărți. Pentru că în ficțiune totul este posibil…
Pe chioșc un șmecheraș de cartier scrisese: Nu te băga în vreun joc dacă nu știi cum să-l termini singur! Și alături era o cruce. Pe cruce scria mare Literatura.
Faină tipă, își spusese personajul în clipa în care citi numele vecinei sale de la apartamentul 12, (el chiar nu știe că în afara textului este vorba de altceva… acolo, înăuntru asta este semnificația: Tipă faină!). Ce-or fi avut cu ea golanii ăștia? Săraca! Și e o femeie cu probleme, pensia nu i-a mai venit de nu știu cînd…Amărîta!

În aceeași dimineață în care se produsese cutremurul, multă lume a fost ucisă, fie de blocurile care cădeau într-o avalanșă de răcnete și pocnituri, fie de personaje ingrate care ucideau imaginar bărbați suspectați de a fi amanții unei anumite iubite imaginare........ Autorii ucideau pe capete personaje pentru a ipostazia textual structuri incipiente de personalitate… Pentru a împiedica textul să se dezvolte singur, pentru a opri orice iluzie a temporalității, pentru a împiedica alterarea progresivă a personajelor… Totul putea acum să renască! După micul haos artificial va veni o eră a liniștii, a tăcerii și:

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman.
Apoi i s-au descleștat rînd pe rînd gîndurile și au început să defileze sub forma unor tabele complicate. Niște forme balerine săpate în zaț îi aminteau cu nesimțire de filmul de aseară...
tu nu te născuseși încă.

… Și încă nu se crăpase de ziuă. Un ciorchine inestetic de stele se agățase de un teanc de bancnote de 500.000 de visuri sau lei... depinde de rata de schimb a lunii în timpul solstițiului de primăvară.
Papucii încă impregnați de mirosuri aminteau de existența în încăpere a unor semne ce l-ar fi putut ajuta să se regăsească mai repede. Totuși nu-i adulmecă. Nu-i ardea de nici o cafea la ora asta. Poate o țigară ar merge… Îl durea o ureche. Patul se purta cu el de parcă ar fi sforăit toată noaptea. Îl gonea departe într-o lume de care se temea din ce în ce mai tare. Și ea era tot acolo ca în fiecare dimineață. Tot adormită, tot iubita lui, chiar dacă în dimineața asta avea altă față, alt trup. Începea să se simtă vinovat de somnul de azi-noapte, totul se schimbase în timpul nopții. Ce-o fi făcut rău în vis de s-a-ntîmplat așa ceva… Ș-apoi ce... mama mă-sii! Face ce vrea în timpul somnului, dacă vrea el poate trage și un mic deces și asta doar așa să arate cine e mai tare…
Se apucă să-și studieze iubita asta nouă… Îi desfăcu nasturii de la pijama, descoperi doi sîni mari și fermi, cu sfîrcuri rozalii care sub atingerile lui se întăreau… Pielea ei mătăsoasă păstra încă urmele partidei de sex de aseară, dîre de pasiune pătaseră pentru totdeauna misterul acestei noi iubite. Părul ei blond zăcea nerușinat pe pernă. Era într-adevăr frumoasă… O iubea? Normal că o iubește… E iubita lui de atîta timp. S-a obișnuit cu toanele ei, dracii ei, reproșurile ei…
Ce bine ar fi dacă ar dormi tot timpul! Îi este fidel pentru că ea îl rugase atît de frumos să nu o înșele cu alta încît nu a putut-o refuza. Ea îi știe problemele, îi distruge atît de frumos momentele de beatitudine așezîndu-i peste ochi un văl impregnat de problemele ei. E un vis frumos! Îi povestește frumos, cu lacrimi în ochi despre ea, despre el, făcîndu-l iar să se simtă personaj… asta pînă cînd va rămîne iar singur (așa de rar rămîne singur cu singurătatea lui…).
În mîinile ei, el nu este decît un ghemotoc transparent de plastelină…
Trebuie să bea o cafea și… să-și amintească iar cum:

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile.
Cafeaua. Un bun început de roman.

O țigară pe terminate. Scrumiera privește ostil printre valurile de scrum și chiștoace sepulcrale. Oglinda încadrează un chip străin. Ãsta este el! Cîți ani am? Cine sînt azi?, zise și își căută buletinul.
Măcar un nume puteam avea în dimineața asta, gîndi revoltat. Voi scrie și eu o poveste despre… un personaj care probabil va semăna cu mine… o să-l omor cu ciudă de fiecare dată cînd crede că îi merge bine… nu pot scrie despre fericire… Io vorbesc despre realitate.

Trenurile făceau un zgomot infernal, își va pune termopan pe timpan, cînd va avea bani. Amintiri de navetiști chinuiți de dum-dum-uri ceferiste se ascundeau printre ghiveciurile de pe balcon. Ea doarme enervant de senină. O urăște. Sau nu…
Se urăște că nu a știut să citească întîi cuprinsul și prefața cărții în care i s-a propus să fie personaj. De la vecinul de deasupra se aud acordurile triste ale lui Leonard Cohen, în blocul de vizavi un puști explică întregului cartier ce înseamnă noul val în muzică: Oooooooo, viața meaaa!
Acum totul este clar. Chiar este un personaj. O senzație nașpa îl făcu să-și mai aprindă o țigară. Sînt personajul, deci vasalul unui autor și al unei iubite… A acceptat orbește pentru că avea nevoie de bani, s-a băgat slugă la un autor, avînd încredințarea că va fi o personalitate înstărită a lumii virtuale. Cu iubita a fost altceva, din cîte-și amintește.
S-au întîlnit la începutul unui roman. Era o dimineață superbă... Era un pic mahmur… Trezirea fusese prea bruscă, iar visul rămăsese neterminat… Și atunci a apărut ea, cu părul blond împrăștiat pe pernă, prin mintea lui și prins adînc în viscerele sufletului său… O iubea… Da, a fost iubire la prima vedere. Erau acolo în patul nupțial de o bună bucată de veșnicie. Amintirile despre ea însă demonstrau un soi de saturație. Se cam plictisise să o tot sufoce cu iubirea lui, în timp ce ea … dormea. Și cînd era trează ea tot dormea. El nu trebuia decît să o asculte, să facă ceea ce ea îi poruncea și totul ar fi putut fi în ordine... Asta dacă nu se trezea cu fața la cearceaf și totul degenera într-un scandal ordinar...
Totul era frumos de ireal…

Acum ce-o fi o fi... Trebuie să asculte de autor…

Va face cuminte tot ce i se va cere însă nu va scrie niciodată versuri, pentru că nu are suflet pentru așa ceva. Un chibrit pe jos. Iar singur. Singur ca în clipele în care simte cum fiecare picătură de ploaie seamănă cu un text simpatic și insolit.
Era un peisaj solemn partea asta a palmei sale. Începea să fie sigur de el cînd…. Și unul din ceasuri se opri într-o secundă viu silabisită, sinusoidală…
Fiecare scriitoraș începe viața literară cu un Ãăăăăăăăăăă… ca și cum lumea în care se ascunde ficțiunea are nevoie de o incantație magică, pentru a deschide larg poarta culisantă a imaginației.
Păcat că trebuia să se dilueze și să devină treptat imaginea fidelă a amintirilor autorului său.

Retrospectiv și un pic retrograd în nostalgia de tip manierist, scriitorul decupa poezia dadaistă aranjînd-o pe niveluri, articole, structurînd importanța de netăgăduit a virgulei cu trei capete de redare…

Ea nu se mai putea trezi. Plapuma sub care își ghemuise pentru prima dată lacrimile calde și tulburi se scofîlcise sub forma unui balaur de înghețată.
Aș fredona Aida de Verdi, dar nu mai am urechea muzicală de altă dată.
Și povestea cu furtul de hoți, cu importul de violatori, cu creșterea cotei pe piața valorii pe pumn de bătăuș mă face să mă gîndesc cum aș putea spune treaba asta în limba franceză, de exemplu… sau cum ar fi dacă la traducere aș ieși eu autor și el personaj. Oare nu există vreo limbă în lume care să confunde autorul cu personajul? Despre asta trebuie să scriu o dată…
Mîine poate o voi întîlni pe Cealaltă. Senzația pe care mi-o lasă visul ăsta frumos și sincer, cu sutien dantelat și voaluri nebuloase este una profundă. Simt că aș fi putut să iubesc neștiința ei atunci cînd zice că facem amor, aș fi putut să cred în inefabilul poveștii ei dacă nu ar fi avut alunița aceea pe sînul mincinos al relației noastre… Aș fi putut să-I spun că pentru mine toată povestea nu este decît o jonglerie frumoasă cu sentimentele… mei ale ei…
Poimîine va fi o Alta… viața mea începe întotdeauna ca o poveste, am un harem impresionant…

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile.
Cafeaua. Un bun început de roman.

Am visat culori nemaiîntîlnite într-o poveste mult anterioară nașterii mele în aceste coperte.
Învîrt țigara între degete. Mă joc cu ea, scot rotocoale senzuale de fum pe nări și simt că … jocul meu cu țigara îmi trimite autorul la o țigară… Cred că am reușit să-i fac poftă să fumeze și el… Savurez țigara și mă gîndesc că aș putea acum să inversez rolurile, să scriu o carte despre autorul meu, care acum fumează… Fain!
Uite-o pe ea. E frumoasă acum că recunosc ca fiind o alta…

Își citește singură în palmă. N-are noroc azi. Pe ieri treburile se reconfirmă și la o privire retrospectivă sumară. Nu mint liniile. Chiromanția își păstrează încă necunoscutele sub mormane sepulcrale de bătături, cicatrici și crăpături pline de eternul jeg al memoriei lucrurilor… să fac un duș. Se rușinează la gîndul că aparține atît de absolut unui singur sex.

Ascuns în note de subsol, defunctul personaj adulmecă urmele înmiresmate ale ei. Ea face duș. Printre copaci cu umbre și chiar cu crengi înfrunzite. În luminișul poveștii stă ascunsă ea ondina viselor lui. Se va vindeca vreodată de ea? Vrea să se vindece. Știe că drogul ăsta este unul mortal. Totuși o sărută în continuare, se umple iar de dorință și …

Ce-ar fi dacă… Într-o dimineață s-ar trezi ca o ea… N-ar mai fi el. N-ar mai avea trăsăturile unui mascul umanoid… ci…

Alo! Sună mobilul.
- Nu pot … hai mă, chiar acu? Dar … vrei tu? Sigur vor fi de acord ai tăi, că io…. Și ce inel îmi iei? Nu mă…. Da, îl vreau pe ăla fain pă care l-am văzut împreună … cum nu știi? Ah n-am fost cu tine? Scuză-mă, cred că am fost cu … o fată, sau… ce mai contează doar știi cît de mult te…… știi tu. Bine … pa….ăăăăăă…… la ce oră vineri? Care biserică? Aaaaaaa …. perfect.

Dar să-i lăsăm pe îndrăgostiți să meargă la zoo (doar asta reieșea din discuția pe care un student miop de la filo încerca să o analizeze din punctul de vedere restrictiv al pragmaticii).
Și totuși povestea cu inelul avea să aibă loc pe o terasă ornată exotic, dar cu alte personaje, într-o altă scriitură într-o altă epocă pentru alt cititor decît cel pe care îl creasem io… Oricum cred că s-a scris ceva literatură despre un astfel de subiect romantic și nu prea…
(începe să-mi placă tipul, are condei! Combate bine…îl las iar liber, mai slăbesc puțin lesa în care-l țin legat de text…)

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile.
Cafeaua. Un bun început de roman.

Brusc am crescut mare. Trabuc de foi ascuns printre rîndurile negre ale unei cafele. Eu nu. tu dormi de parcă nu ai ști că eu… nu. dar chiar deloc nu… poate că joi… e mai bine așa… evident că sînt de acord cu… colțurile astea ale paginii. Frontiera literaturii! Tu exiști. Io încep să cred că poza din oglindă este mai adevărată decît carnea asta care mă încorsetează în povești și amintiri hexagonale.
Io nu mai am o formă concretă, palpabilă…

Nu-i mai plac lalelele de cînd și-a amintit că, poate, învățătoarea, pe care o venerase timp de o viață pentru felul sublim cu care îl pălea de tabla neagră ca cafeaua, trebuie să fi murit…
Tabloul cu Ceaușescu lăsase o urmă adîncă în zugrăveală, memorie și în clasa care rezona încă veselă în triluri voioase de pionieri în poziție de drepți, cu capul plecat pînă la stomacul gol (menținut și întreținut astfel de secole pe post de cutie de rezonanță!). Urme de ode, versuri extrem de sonore și de înflăcărate, lacrimi de emoție și inimi încordate de copii se ascundeau rușinoase în pata aceea de deasupra tablei.

Pe vremea aia eram o fetiță foarte drăgălașă. Nu prea înțelegeam io diferența dintre băieței și fete, dar toate răspunsurile aveau să vină la rîndul lor.
Cîndva voi scrie toate astea, îmi ziceam plin de patos în timp ce eram călcată în picioare de băieții mai mari care se grăbeau să alerge pe teren și să pipăie inocenți fetele de la ei din clasă.
Noi ne jucam de-a personajele lui Cortazar din Sfîrșitul jocului care se jucau de-a măștile și statuile care se jucau de-a fetițele care renunțau pentru cîteva clipe să mai fie însuflețite și se abandonau plăcerii cathartice de se visa autoare de opere de artă… Așa jucarea jocului ne făcea să ne simțim noi înșine jucării. Era prima oară cînd încercam să ne jucăm cu noi înșine, renunțînd de tot la păpuși. Noi eram propriile noastre păpușile …

Împușcături și focuri pline de amintiri se aprindeau precum benzina de la Brazi, venise clipa în care îl citea pe Twain și Dunărea începea să semene un pic cu Mississippi. Chiar dacă un pic mai altfel pentru că refuza să-l oglindească pe Tom și mă prefera pe mine… îmi plăcea să visez că știu că sînt. Locurile pe unde am stat mă făceau să simt cît de reală sînt…
Că mi-am dorit să fiu trăitoare de vieți de personaje. Tîlhar de sentimente artificiale. Si-la - bi – sesc începuturi de mine. Cafeaua un lait –motiv ce croncăne aproape dialectal Nevermore. Natura este cea mai bună traducătoare a visurilor. Gramaticiană înnăscută.
Poate că o să scriu și versuri… dar numai pe scări în timp ce cobor să-mi iau țigări și mă gîndesc cum alții care vor citi ce fac eu vor fi uimiți că nu înțeleg de ce pe scări…

Vînzătorul își agita mîinile alarmat. Nu mă auzea. Timpanul spart și termopanul ce-nvelea sufletul chioșcului de tutun deveniseră granițe între două lumi…

Simți brusc un cuțit pătrunzîndu-i între coaste. Se întoarse urlînd ca prințul din filmul de aseară dar era … prea tîrziu. Luna rînjea ca o curvă profitoare și nori desculți învățau să plîngă pentru prima oară la modul gratuit (era un cadru ideal pentru murit, cineva trebuia să moară pentru a nu rata această clipă în care natura devenea sublimă pentru eternitate).
Sîngele s-a înlocuit acum cu bulbuci străvezii de șoapte. Cineva poate o va plînge înainte de a întreba cît costă să o îngroape (cît mai ieftin posibil). Povestea ei trebuia să se termine așa.
Distanțe tot mai mari împărțeau lumea de cer. Cineva spuse atunci o cifră (era numărul paginii biblice pe care era scris Tatăl nostru).
Pe scări două poezii. Neterminate. Erau scrise pe două țigări L&M Lights. Nici nu le atinsese. Þigările arătau de parcă scriseseră singure versuri pe propria piele. Aveau și ele viața lor.
Nimeni nu găsi a doua zi vreun cadavru în fața chioșcului de tutun. Pe jos două mucuri compostate și îmbăloșate de buze rujate în exces.
Cinci curve de 15 anișori și jumătate merg crăcănate spre reședința autorului. Poate mîine va avea grijă cineva la postul local de radio să ne anunțe că lectura obligatorie pe ziuă este din sudamericani.

Nu mai pot să scriu caligrafic. El, ea și chiar și cafeaua, întreg universul îl resimt ca pe un mini-apocalips virtual. Un joc pe calculator. Un mod de a face rost de personaje, autori, iluzii. Apoi, în fața unui pahar plin cu vin roșu de Bohotin voi renunța, asemeni unui erou de telenovelă, la literatura care mi-a pricinuit atîtea neplăceri. (săracul individ! E stereotip pînă la capăt…malgre lui).

Bate cu verigheta în cana plină ochi cu cafea. Poate că va reuși să scape din strînsoarea în care plonjase ca un năuc. Viața nu voia să-i mai dea drumul, cel puțin nu de bună voie.

Și, … revenind la povestea din fiecare dimineață a vieții mele, la eternul joc al analogiilor…:


... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa deodată în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile.
Cafeaua. Un bun început de roman.
Apoi i s-au descleștat rînd pe rînd gîndurile și au început să defileze sub forma unor tabele complicate. Niște forme balerine îi aminteau cu nesimțire de filmul de aseară...
tu nu te născuseși încă.
Mai dormeai ca și cum n-am fi avut între noi nici un fel de legătură de orice fel. Începeam să urăsc partea asta a patului. Era altfel... Tu erai iubita mea, dar totul părea că se petrece în alte timpuri. Trăiam parcă în amintiri, totul era un déjà vu amăgitor de real și de autentic… Ne defineam pe noi înșine ca fiind personaje în același joc fără reguli…
Tu erai iubita mea. Nu puteam scrie despre tine pentru că mă temeam de frumusețea ta sublimată textual. Dacă mă îndrăgosteam de un personaj… dacă te îndrăgosteai de vreun personaj…
Preferam să rămîn fidelul tău vasal pînă la moarte (deși o astfel de retorică apusese demult)…

Îl vedeam cum se dă jos din patul încă puțind ispititor a somn și amintiri. Se răzbuna încet încet pe fiecare particulă a corpului său punînd-o să bea din viața care nici lui nu-i mai era de ajuns.
Gata! O țigară aprinsă între degete începea să sughită rotocoale indecent de identice cu cele de ieri, de mîine, dintotdeauna. „mi s-a interzis să mai pun mîna pe vreo mașină de scris, ăăăăăă....” scria pe o foaie așezată în ordine pe masa dezordonată sub care primele raze de lună căzuseră într-o pastișă exotică.
Cafeaua.

Așa cumva a încercat să spargă gheața cu o ochire de maestru. Metafora a eșuat în fața catalizatorului extrem de rigid.
O lume de ț pagini subliniate.
Poate că… așa cumva… va fi și într-o altă parte a zborului meu, gîndi ea în timp ce-și scotea plin de sînge maro cuțitul din spate.
O să mă bărbieresc dacă scap, spuse vînzătorului care îi bandaja rana. Poate că… așa cumva… a fost să fie…
(aberantă replică, dar personajul nu-mi mai aparținea și doar așa a putut spune orice, chiar și o replică revolută…).

Un cutremur cîrlionțează scoarța terestră și întregii lumi puțin îi pasă că mîine îmi făcusem planuri să-mi beau cafeaua,
să-mi omor țigara și să mai visez că exist… așa din lipsă de altceva…


Cu toții stăm sub cerul ăsta desenat atît de migălos de Disney. Ne place să fim desene animate. Savurăm fiecare clipă de carton, respirația mea și a ta lovește frunze care se bălăngăne fără a simula măcar o schiță de umbră. Cineva zicea că te verifici de nemurire studiindu-ți umbra.
Aici ești pur și simplu. Idealul nostru este să devenim color. Să trăim noi senzații (cu toate că sunt stereotipe) în forma asta color. Am avea porii gălbejiți plini de amintiri și am tînji atunci nostalgici către epoca romantică a desenului animat, cînd eram mimi pentru că vorbele, ca și acum, erau complet inutile.
Aici cafeaua și țigara sînt povești fără gust. Aici ne spălăm în ape de un albastru arbitrar, altul decît cel al cerului sau al ochilor. Lumea are frumusețea unui puzzle, totul se separă, pentru a simula viața, în culori vii, în panglici subțiri și cuvinte asexuate.

Draga mea, încep această scrisoare prin ați trimite replica mea fictivă, eul personaj pe care l-ai dorit întotdeauna lîngă tine… Să știi că regret enorm fiecare clipă pe care nu mi-o petrec alături de tine… Cred că dorul meu este cea mai frumoasă poezie din cîte au fost scrise vreodată. Pot spune sincer că…
Aș vrea să fii cu mine și să-ți spun că: Te iubes…

Căcat! Poate personajul meu are mai mult curaj în a spune astfel de replici livrești…Sînt cuvinte mari, draga mea, iar eu nu pot rosti decît ce îmi așează în gură autorul meu… el este vinovat dacă nu te iubes…Căcat!
Tre’ să beau o cafea și să pip o țigară că deja m-am enervat. Nu știu exact ce simt… Nici pe mine nu mă simt prea bine în ultima vreme… S-ar putea ca întreaga poveste să se fi terminat, iar noi să… continuăm în neștire un joc sec și absurd care niciodată nu ne-a prea încîntat.
Niciodată nu am făcut dragoste cu tine, dar totuși îmi amintesc de parcă aș fi … să știi că și el simte la fel … pentru că…:

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început
să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile.
Cafeaua. Un bun început de roman.

O nouă dimineață. Soarele încearcă rușinat să împrăștie fumul de țigară. La marginea patului o scrumieră, singurul indiciu că amintirile țigărilor se pot îngropa liniștite în povești uscate…
Ziua începea ca o nesimțită cu o nouă poveste…
Lumea spusese piua cu o seară în urmă. Nimeni nu se trezi în dimineața aia. Literatura își ucisese toate personajele.
Jocul devenise mai serios ca niciodată.

Un copac. Nori de fum.

Atunci, cînd nu mai era nimic de zis, se trezi din senin cu un sms. Îl citi. Era de la ea. Îl părăsea pentru altul. Nu-l iubea nici pe ăsta, dar măcar ăsta avea cu ce să-i ofere mai multă siguranță. Că ce altceva caută femeile pe lumea asta dacă nu siguranță? Așa că vînzătorul de la chioșc se procopsi cu o bunătate de muză. Muza lui.
Era trist. Își aprinse o țigară. Învîrti cîteva rotocoale printre degete. Privea mai în gol ca niciodată. Privire de sinucigaș. Ura întreg universul. Se ura pe el. Începu să scrie la calculator. Povestea începea cu chiciură, bromoroacă, gunoaie și sînge…

Vînzătorul murea încet deasupra unei guri de canalizare. Sîngele lui se amesteca armonios cu valurile de căcat și pișat care veneau la nesfîrșit din blocuri. În ochii lui placizi era o ceață nenorocită. Dinții cariați drenau pîrîiașele de sînge ce-i umpleau bușonul. Un stîlp rebel îi era pe post de lumînare.
Știa că nu va muri de tot decît atunci cînd va putrezi. Cine moare atîta timp cît mai este plîns, cît mai are un corp care poate fi îmbrățișat, mîngîiat etc?
Iubita vînzătorului, fosta mea iubită, era ocupată cu probatul unui palton într-un magazin non-stop. Îi plăcea. Poate vînzătorul i-l va cumpăra o dată și-o dată… îl va convinge ea să i-l cumpere. Doar o iubește, nu? Să-i arate iubirea asta mare pe care o tot invocă. Cum altfel dacă nu cumpărîndu-i haine, cosmetice, încălțăminte, brizbrizuri, cioclîzuri și alte daraveri…
Nici o urmă nu a rămas din vînzător… Poliția nu-l va găsi pe criminal…
Eu voi sta liniștit la o țigară. Voi aștepta calm sosirea poliției. Care nu va veni niciodată, așa cum nu a venit nici cînd i-am omorît pe ceilalți amanți… Fumez. Rotocoale indecent de identice cu cele de ieri, cu cele de mîine și dintotdeauna mă fac să simt că trăiesc, că sînt liber să mor oricînd, că ea doarme pentru că pentru asta o venit pe lume, că cerul cu litere este mai înnorat azi ca niciodată, că am uitat să citesc romanul zilei…, că trebuie să duc gunoiul și
să-mi cumpăr un pachet de țigări…
Oare peste cine voi da la chioșc? Vînzătorul este mort. Homosexualu’ dracului! Anomaliile lui comportamentale mă fac să mă gîndesc urît… Poate că “soarta” îmi rezervă o mică surpriză… Poate că…
Azi nu a mai venit femeia cu lumina. O să mai vină vreodată? Azi nici nu mi-am văzut iubita… am dormit cu ea, aseară am făcut dragoste în toate pozițiile posibile și imposibile (d’aia mă dor acu șalele! Mamăăăă… ce mă mai ard boașele… cred că asta… ăăăăăă, iubita mea, a știut ce și cum să-mi facă! He he, ce bine a fost, mai ales atunci cînd mi-a băgat un deșt în cur, da’ nici io nu m-am lăsat mai prejos… I-am implementat… belea, și cum mai gemea… Și io… o fi luat aseară pastilele anti… d’alea, las’ c-o-ntreb cînd s-o trezi… Se va trezi vreodată? Și dacă mă procopsesc cu un pui de io ce mama dracu’ odată-s și io fecior la casa mamii… îmi permit
să-mi fac și un copil…). Îmi place cum mă îneacă fumul ăsta. N-am mai fumat Derby demult… Ce mi-o fi venit să… aaaaa, n-aveam bani…
Zicea ieri un bețiv de lîngă chioșc: Vecine, pentru atîta viață ai plătit, atîta trăiești… frumos, mi-am zis de atunci că voi scrie replica asta.
Lumea trebuie să învețe să nu mai doarmă clipele de viață ale altora care nu au cu cine trăi. Nu, dom’le să-și sforăie propriile lor momente de singurătate, cînd trebuie să fim toți treji, păi să fim toți…
O iau razna… Să…

Cafeaua. Zace lîngă ea un teanc de vise, chiștocuri, rotocoale de fum, umbre etc. Nu mai frige. Soarbe. Împinge fumul afară. Suflă puternic peste trupul ei cald și cafeaua căpătă viață. De acum va fi în permanență vînată de ispite. Nu se va spovedi niciodată. Nu va muri niciodată.
Suflă și peste țigară. Þigara începea să moară agonic cu fiecare suflare. Asta îi era soarta ei. Să înceapă să moară încă din prima clipă a nașterii ei. Mișto!

Oare ce poate visa o iubită – personaj de roman – preaiubită? Visează? Mai are timp să viseze în somnul ăsta atît de greu? Mi-ar plăcea să știu că mă visează în brațele ei… că o sărut, că o iubesc… că … Cred că o iau razna pe panta periculos de patetică și siropoasă, dar tot îmi vine să-i fac o declarație de iubire…:
mi-e un dor nebun de sufletul tău cald, adormit acum sub clipele de izbeliște prin care trece seara și cuprins de nostalgica epocă a lacrimogenei dimineți. Mi-e și mai dor cînd ești lîngă mine și nu îți dai seama că mîine mă voi trezi lîngă o altă femeie pe care o voi iubi la fel de mult ca pe tine.
Te iubesc și te urăsc totodată. Urăsc momentele pe care le dormi, prezentul ăsta monoton, somnolent, tărăgănat la nesfîrșit. Iubesc amintirile. Ești frumoasă doar la timpul trecut draga mea. Prezentul aruncă o plasă peste noi și ambiguizează întreg romantismul gesturilor tale. Niciodată nu cred că voi putea spune că iubesc acum. Nu cred că am făcut-o vreodată altfel decît la modul generic, spectaculos…
Îmi place să fac paradă cu suferința iubirii neîmplinite. Trebuie să o fac pentru a masca de fapt un suflet gol, de carton care îmi umple toracele ca un airbag imens. Ieri te-am iubit ca un nebun, probabil că și azi te iubesc, dar nu-mi voi da seama de asta decît mîine…
Îți spun toate astea pentru că … îmi place cum sună. Poate au mai fost spuse, dar nu asta e important, ce contează este finalul declarației:

Þigara. Somnul meu se scurge încet prin fumul rozaliu al condeiului. Scriu versuri fumegînde pe tavanul bucătăriei. Ecourile discuțiilor de ieri lenevesc pe hol. Liftul se oprește cu un bufnit sec. Cineva coboară la noi la etaj. Un vecin. O fi făcut și el cumpărăturile. Sau vine din beci…
Vecinul de deasupra face dragoste. Ca un nebun. Întreg blocul îl felicită cînd într-un final are și el orgasm. Cu toții sîntem fericiți că răcnetele încetează și omul își fericește nevasta. E o bucurie colectivă în timpul orgasmului lui. Cînd îl vedem la față în fața blocului îi vom spune: Bravo, vecine! De data asta numai o oră, cred, te-a durut măseaua…
E frumoasă viața la bloc. Þin minte că în primele zile de după ce ne-am mutat ne plăcea la nebunie să ținem ritmul cu furculițele în țevi pe simfonia urletelor copiilor de la parter. Bețivul de Ghiță îi bătea pe toți, așa, pe la ore tinere, de genu’ : 1 noaptea, două etc.
Fumez. Așa fumam și atunci cînd am primit invitația la nuntă. Erau doi tineri necunoscuți care trimiteau la întîmplare invitații prin oraș, în speranța că-l vor chema și pe cel care le-a unit destinele într-un început de roman… Nu m-am dus, probabil că nici cel căutat, mama lui de pehlivan…
Azi nu poate exista pentru că mîine este o zi ideală pentru a muri… Apocalipsul iubitei mele… Asta am fost în stare să citesc în zațul din ceașca de cafea. Mîine voi citi ziarul. Cică mai există oameni pe lume. Despre ei zice la gazetă.

Cafeaua. Un bun început de roman.
Dacă aș fi un vapor cu aburi mi-ar plăcea la nebunie să dezvirginez oglinda mării cu botul meu supărat, cu grohăitul elicei. Să văd cum în spatele meu marea se despică în două, se crăcănează timidă și sîngerează spumă. Nu o voi chinui. O să facem dragoste încet și romantic. Mă va accepta așa cum sînt și dacă mă va iubi cu adevărat mă va lăsa să-i cobor în profunzimile uterine într-o eternă ședere la limita dintre existențe.
Apele. Valuri negre de cafea. Și aburi. Fumul de la o țigară pe care am compus un strop de poezie. Nu pot înțelege metamorfoza cafelei. Ieri era mai neagră ca moartea, mai aburindă… Mîine va fi, probabil, și mai și…

Nu înțeleg rostul ridurilor ăstora…
Era mai singur ca niciodată. Nici măcar compania unui personaj fictiv nu o mai avea. Rămăsese mai singur ca niciodată, cu o iubită adormită și un eu auctorial nostalgic. Singurătatea părea că se ridică ușor din el, impregnată cu un iz veșnic de cafea măcinată. E o singurătate caldă, organică. Într-o pînză de păianjen intui un semn de viață. Nu era așa. Păianjenul, muștele și țînțarii, călăul și victimele muriseră.

Frumoasă moarte! După mine vor rămîne oasele, un mănunchi sec de albituri cariate. Din frumusețea asta de carne voi regăsi ecouri în torace. Amintirile se vor așeza confortabil în găurile imense ale globilor oculari. Știrb voi povesti… citiți – mi de pe dinți cuvintele… voi murmura la fel întotdeauna. Insectele astea se usucă, se mumifiază superb, sînt mai faine moarte decît vii. Pe mine nu va reuși nimeni să mă pună în vreun insectar, nu are ce…
Stau agățat de viață cu un ac. Mă bălăngăn senzual în ritmul bătăilor inimii. Poate că voi învăța vreodată să… nu mai fiu singur pe acul ăsta. Balansez între două realități.
Mîine o să merg la antrenamente! Rugbiul, un univers bărbătesc în care mă refugiez de ea, de iubita mea adormită, de viața asta de căcat, de mine… Îmi place să mă bășesc liniștit, să scuip, să rîgîi, să stau capră dacă am chef… Savurez cu o țigară în mînă povestea unui meci etern… sîntem toți, toată echipa, ne băgăm pula în ceilalți… Întotdeauna povestea. Nu știu cum e în fotbal, nici nu mă interesează, universul ăsta rugbistic este plin de ritualuri… Întotdeauna, la sfîrșit, povestea. Cu toții am intrat în teren pentru a nu mai ieși parcă niciodată. Balonul oval. Un placaj. Primul. Urlete mobilizatoare. Fluierul arbitrului. Undeva, dincolo de tribune, viața își continuă cursul monoton. Cinșpe frați își îngroapă sufletele în noroi. În spatele încrîncenării, zîmbete, fericire, o lume în care nu ești niciodată singur.
În universul nostru sportiv nu poți fi altfel decît sincer. Realitatea este un datum. Adevărul este adevărat. Nu poți fugi. Ești aici, pe teren și accepți viața așa cum este, în jurul iubitei de la piept… Gilbert, frumos nume de virgină… treizeci de golani se bat care să strîngă la piept o gagică ovală, pe Gilbert(a)?
Luzării simțeau că pierd și au început să dea cu pumnu’,
băga-mi-aș pula-n mama lor! L-ai văzut pă sacăru’ ăla din a doua, ăla negru ca moartea, cu freza aia de căcat? I-am futut una de s-a murat și el și vreo cinci neamuri pe lîngă el… futu-l în lampă. Băga-mi-aș pula!
Personaje de cabaret se desfășurau armonios pe drumul către casă… Stăm toți, întreaga echipă, cu ochii pierduți într-un etern meci al vieții, golani frumoși ai unei lumi de vis… ne simțim sufletele pline de sufletelor celorlalți… Sîntem noi, CFR Brașov…!

După ce face dragoste cu iubita lui simte cum o urăște mai mult ca pe oricine. Nu o mai poate suporta lîngă el. Orice atingere împroașcă o senzație libidinoasă dezgustătoare. Îi vine să-i crape capul cînd încearcă să-l sărute, o strînge imaginar de gît atunci cînd ea îi șoptește vorbe dulci în timpanul spart.
Cine o fi învățat-o tîmpenia asta că mă excit dacă îmi bagă limba aia udă ca murătura în străfundurile capului, prin timpan. Faină senzație frumoasă îmi oferi atunci cînd nu ai ce face prin cameră și te hotărăști să-mi muști sfîrcurile, care ca vai de ele reacționează zburlindu-mi părul de pe piept. Atunci încep să gem… Crede-mă draga mea, gemetele alea pe care tu le crezi de plăcere și începi să-ți înfigi colții și mai tare, sînt țipete mute de durere… Cred că și vecinu’ de sus pățește ca mine, d-aia urlă săracu’… și noi, locatarii blocului ăsta facem mișto de martiru’ de la șapte… Să ne fie rușine! El se chinuie săracu’ pe altarul iubirii și noi… Noi ca noi, avem și neveste subțirele, faine, futabile, dar el … Vecine ești un înger! Nu ai avea cum, săracul de tine, să-ți satisfaci batoza fără niște vocalize vîrtoase.
Ce ți-e și cu iubirea asta! Mare problemă dom’le!
Ieri la chioșc l-am auzit pe unu’ zicîndu-i unei tipe la ureche că: Luăm vin roșu, dragă, știi că-mi face motănelu’ ca amfibia rusească! Ce zici de o Busuioacă? Ah ce-o să-și fac… etc. În clipa aia îmi veni în minte o vorbă celebră de-a unui prieten bun de-al meu, Colonelu’ : … și acum, fără număr de la îmblînzitorul de taburi!
Recunosc că dup-aia am început să mă uit cu admirație la gagiu, la gagică și să încerc să-mi imaginez cum făceau sex… Vedeam imaginar clăbuci de plăcere peste tot… Þîțele ei deveneau ventuze ale realității pentru ochii lui miopi; sexul ei nisipos îl strînge ca un calic și toată lumea începe să renască undeva între buricul și părul ei pubian. Transpirație. Iubirea vine întotdeauna după ce faci sex. Nu există în pat nici o urmă din sintagma a face dragoste. Gagii se fut ca iepurii… și le place latura asta animalică… E o nebunie să o vezi pe duduie cum grohăie de plăcere, cum tremură fiecare centimetru pătrat din ea, cum stihiile naturii se dezlănțuie pe cearșaf, cum înjurăturile cele mai porcoase devin metafore în gurile pline cu plăcere… Pozițiile cele mai grele sînt experimentate cu o eficacitate extraordinară. Gîfîieli.
Degeaba caut poezia, sensibilitatea, latura transcendentală din tabloul ăsta lubric. Pe ei îi doare oricum în cur de analizele mele estetice, recunosc că și pe mine m-ar durea cam în aceeași zonă dacă aș fi în locul lor.
Mi-au plăcut întotdeauna femeile futute de alții. Îmi plac gagicile care și-o pun pe șestache, prin bude, boscheți, beciuri, uscătorii etc și dup-aia vin să se întîlnească cu prietenii gagiului care le-a futut. Au ceva pervers și inocent în ele în momentele de după. Văzîndu-le ochii, după ce revin printre noi, ceilalți, descopăr în ai lui o satisfacție machoistă, iar în ai ei …povestea însăși a sexului abia încheiat. Recunosc că aș fute-o și io. Deja femeia aia seamănă cu o gonflabilă. Aș lua-o și io o tură, după cum … mă îmbie povestea din ochii ei.
De ce să fim modești: io aș satisface-o, nu ca ăla! Sînt conștient că antrenamentele astea cu diverse femei m-au făcut să le cunosc chichițele și să le pot face să leșine de plăcere… Cu modestie ăsta-s io!
Dar nimic din cele spuse mai sus … chiar nimic nu aș face dacă aș fi în acea postură pentru că sînt un tip fidel. Îmi iubesc iubita, nu o înșel. Nu o voi înșela vreodată.
Îmi aprind acum țigara de după? Sau e mai bine … după…?
Trebuie să citesc ceva. Vreau o cafea, draga mea! Da, sigur că nu vreau să mă trezesc din visul ăsta. E visul nostru. Visăm, așa, silabisit, pe crîmpeie: tu un pic, io restul, apoi iar tu, iar io etc. ne pasăm gînduri de pe o pernă pe alta… Începe să-mi placă să dorm cu tine. Dar cred că ar fi mai bine să ne trezim și dacă avem chef de ping – pong să folosim totuși o minge, că visele de obicei nu sar așa de bine… iar perna îi mai și amortizează țopăielile…
Te iubes… Căcat! – Draga mea…
Cafeaua. Singura mea femeie. Îmi plac negresele. Mă pierd aburii ăștia exotici ai sexului indecis al cafelei. Printre zulufii amorțiți de prea multă singurătate regăsesc eul ăla care aseară nu voia să se fută cu tine.
Þigara. Întotdeauna voi fuma în timp ce … beau cafea.

Cafeaua. Un bun început de roman.

Îmi fumez și ultimul strop de viață din suflarea asta atît de regulată. Din păcate ăsta este singurul semnal că trăiesc. Cînd eram un pui de adolescent îmi plăcea la nebunie să fut. Acu mi s-a cam acrit… Să fie poluarea de vină? Sau programele de la teve… Dracu’ știe! Războiul ăsta mă stresează și nu pot avea randament… nici măcar în pat. Și în pat se duc războaie…
În timp de război nu există decît iubire. E și normal. Doar nu din ură se omoară oamenii… Nu, vai! Oamenii se omoară din iubire, fie ea de patrie, de mamă, tată, zeu sau semizeu…
Omu’ nu o să omoare niciodată un alt om pentru că celălalt este și atît… Nu va avea nevoie de o idee care să ridice cuțitu’, să apese pe trăgaci, să împingă scaunul, să electrocuteze, să toarne otrava etc. omu’ care omoară din cauză că cică urăște e un dobitoc, un cretin cu mintea cît un teve portabil, care și cînd se pișă are nevoie de consilier… Să fac pipi în formă de acoladă? Sau să-mi țin puța cu stânga (evident cu â din a) sau cu dreapta? E bine sau nu să fac un picuț și în palmă?
Cînd zic om, mă refer la ăla care…

... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile.

Cafeaua. Un bun început de roman.

Nu o să termin niciodată de scris, își spuse. Și începu să-și perie carapacea de țestoasă.
Nu o să termin niciodată capătul ăsta de hîrtie igienică. Își spuse și din ochii îi cădeau urdori străine. Corpul lui nu mai răspundea decît la stimulii veniți din partea prietenilor.
Nu o să termin niciodată povestea asta. Spuse el și se aruncă de pe blocul cu un număr impar de etaje…

Nu voi termina niciodată… Niciodată…
Atunci realiză într-un final că între paragrafe se ascunde veșnicia… sau în punctele de suspensie s-a instalat niciodată… Nu va mai încerca să sară de pe blocuri cu un număr impar de etaje. Cică aduc ghinion. Nu e bine să intri cu stîngul pe partea ailaltă…

Cînd era copil îi plăcea la nebunie să-și bage capul sub fustele babelor care aveau grijă de el. Să le vadă chiloții imenși și ștampii sleioși și cîrpiți. Știa că dup-aia mama o să-l bată, dar nu-l interesa. Voia să vadă de ce femeile stau cu ditamai sacu’ ăla pe ele. Îi zic fustă așa, ca să ne fraierească pe noi copiii… Ce cred babetele astea că io-s prost? Mama poartă fustă, ele poartă saci. O fustă trebuie să aibă flori, sau modele. Tre’ să fie colorată, să se miște, să fie mătăsoasă. Să fie frumoasă.
Babele poartă saci pentru că au pățit ceva rău acolo, sub, saci și nu tre’ să vadă nimeni ce… De aia sacii ăștia seamănă cu niște armuri de cavaleri teutoni…
Sub fusta asta sac a unei babe am văzut moartea.
Era singură și supărată. Se săturase de atîta tînguială.
Atunci am înțeles: bătrînele încep să moară de sub fustă. Răul ăla care li se întîmplă stă acolo jos. De moartea aia neagră și rece care emană un frig groaznic pe sub fusta-sac trebuie să scap eu lumea.

Cînd m-am dus la mamaie, am rugat-o frumos să nu se mai îmbrace cu fustele alea. Să pună pe ea niște pantaloni sau să-i ceară mamei niște fuste din alea normale… Și mamaie m-a ascultat. A pus pe ea numai haine calde, cu culori care cîntau…

Bărbații sunt nemuritori. Ei poartă numai pantaloni. Nu știu cum e cu scoțienii. Nu am cunoscut niciodată unul, dar cred că și ei mor la fel ca bătrînele… Nu poți muri ca un bărbat, adică nemuritor, dacă porți saci dintr-ăia pe tine…

Nimeni nu mai spunea adevărul. O țigară.
… S-a trezit la marginea patului.

Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu știa de ce trebuie, totuși să se trezească, așa, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaște izuri pestilențiale peste începutul oricărei zile.
Cafeaua. Un bun început de roman.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!