Am încercat să-i șoptesc ceva. Sau ea mie…? Nu știu dacă m-a înțeles; nu știu dacă m-a auzit: “Te iubesc… și eu nu îmi înfig ghearele în umerii tăi albi, și acum, calzi…”
Stau aici, goală și udă. Îmi duc existența de vierme undeva, la capătul lumii.
“Mamă… mă doare…” .
Mă scufund în mizerie. Cad.
“Mamă… mă doare…”.
Respir. Ce? Nu mai am ce să respir. Totul e gol și pustiit în jurul meu. Am ucis tot. Sunt atât de aproape de… nimic. Atât de aproape de… vid.
“Și, mamă… zău că nu mai doare…”.
Încerc să scriu ceva, dar gândurile se sparg de foile împrăștiate în jurul meu. Încerc să spun ceva, dar cuvântul mi se zdrobește de buzele moarte. Încerc să mișc ceva în mine… și nu am ce. Am doar un gol mare, sau un mort intrat deja în putrefacție, sau… nici măcar atât.
“Aș vrea să te simt, din nou, dar tu… tu nu mă auzi. Ești departe, și totuși în mine.” În mine?? Atunci…
Stau aici, goală și udă. Uite, parcă toată apa asta s-a transformat în lacrimi! Nu sunt lacrimi însă. Eu nu mai știu nici măcar să plâng.
Când m-am trezit, legată de pat, întinsă, imobilizată, cu ace în vene și încheieturile mâinilor bandajate, am crezut că simt… un ușor tremur în mine. Am încercat să mă ridic, dar n-am avut putere. Am vrut măcar să tremur… dar mi-am dat seama că nici măcar asta nu am voie să fac.
Nu mă durea nimic. Nu știam nimic. Nu-mi mai aminteam nimic. Nu mai simțeam nimic.
Curând însă, cineva mi-a atins fața. Am deschis ochii. Era o femeie. Semăna cu un înger.
Legăturile începuseră să doară. Durere… da, asta nu mai simțisem de multă vreme… Am privit-o în ochi mult timp. Nu știam nimic despre ea. Nu știam nimic despre nimic. Aș fi vrut s-o întreb ceva, dar cuvintele îmi erau frânte…
Nu știam ce e cu mine acolo. Nu înțelegeam de ce stau așa, legată, cu ace în vene, incapabilă să mă mișc, să vorbesc, să-mi amintesc ceva… Orice… Am încercat ceva. Nu mai țin minte ce. Brusc, am înțeles: nu-mi păsa. Nu voiam nici să mor, nici să trăiesc. În mine, totul era un imens gol. Pierdusem contactul… Mă prăbușeam. Și nici măcar nu-mi păsa. Nu conta dacă eram… sau dacă nu.
Din când în când, mă vizitau oameni ciudați pe care cu timpul începusem să-i recunosc. La început, veneau plângând și se așezau lângă mine, încercând să mă mângâie. Când se apropiau de mine, femeia cu chip de înger cădea. De multe ori, ei au călcat-o în picioare. De multe ori au trecut peste trupul ei firav, zdrobind-o. Oare ei au văzut-o vreodată?
Am stat în patul acela, legată, mult timp. În fiecare zi venea cineva care-mi mai turna otravă în ace. Oamenii care la început mă vizitau regulat, acum veneau tot mai rar. Doar femeia-înger îmi stătea alături mereu. Nu spunea nimic; doar mă privea și uneori adormea peste mine.
Într-o zi, m-am trezit singură.
Am așteptat-o un timp, înfrigurată. Începusem sa simt iar. Aveam nevoie de ea.
Dar ea nu era. A fost momentul în care un cuvânt s-a spart de buzele mele moarte: “Engie…”
Zilele următoare, n-a mai intrat nimeni în camera mea. Stăteam, goală și udă, imobilizată în pat. Și mi se făcuse dor de Engie…
Apoi, într-o altă zi, au început iar să vină la mine oameni ciudați. Aceiași? Alții? Nu mai știam. Acum nu mai era Engie care să se zbată sub ei…
Aveam câteva foi împrăștiate în jurul meu. Câteva pastile și o lamă. Ușa de la baie era închisă. Stăteam în cadă, tremurând pentru ultima dată. Goală și udă… rece…
Am simțit cum prima tăietură îmi rupe o venă. Am simțit-o și pe a doua. “Mamă, zău că nu mă mai doare…”. Pe a treia doar am văzut-o. A patra… Curând…
Nu mă durea nimic. Nu știam nimic. Nu-mi mai aminteam nimic. Nu mai simțeam nimic.
Curând însă, cineva îmi șopti: “Engie…”. Vocea părea a unui înger…
Am încercat să mă ridic, să o privesc pe aceea care mă strigase. Era numele meu? Nu mai știu. Legăturile începuseră să doară. Durerea…
Eram legată de pat, imobilizată. Nu înțelegeam ce e cu mine acolo.
Vocea se auzi din nou - plângea. Ce frumos… Eu nu mai știu nici măcar să plâng… Aș fi vrut să o văd, aș fi vrut să știu cine poate plânge atât de frumos… ca un înger…
Cu timpul, m-am obișnuit cu ea. Începusem să depind de ea. Mă trezeam noaptea și o ascultam fermecată respirând lângă mine sau strigându-mi același cuvânt: “Engie”.
Deși nu puteam să o văd, și nici ea pe mine, înțelegeam amândouă că aveam nevoie una de cealaltă. Aș fi vrut să mă ridic… să-i vorbesc… să o iau în brațe… dar eram atât de strâns legată de patul acela, și totul era atât de absurd, iar încheieturile mâinilor dureau…
În fiecare zi venea cineva la noi, și ne turna venin în vene…
Stăteam, goală și udă, imobilizată în acel pat. Mi se făcuse dor de Engie…
Într-o zi, cineva intră în camera mea. Deschise fereastra. Am putut simți un vânt călduț mângâindu-mi obrajii. Se făcuse primăvară…? Apoi am simțit o înțepătură mică în venă.
Când am deschis iar ochii, era noapte. Și… nu mai eram singură. Simțeam prezența cuiva lângă mine… Avea o răsuflare oarecum moartă…
N-am văzut-o niciodată pe femeia de lângă mine. Îi auzeam răsuflarea, grea, bolnavă, îi știam trupul greu, gol și ud, sângerând, câteodată o auzeam zbătându-se în strânsoarea legăturilor.
Când am cutezat prima dată să-i strig numele, am crezut că va rupe legăturile… și că va veni, mă va lua de mână… Dar n-a reușit. Strânsoarea era prea puternică, iar ea prea bolnavă, prea slăbită…
Stăteam, goală și udă, imobilizată în acel pat. Oare eu eram Engie? Și atunci… ea cine era? De câteva ori, am încercat să-i vorbesc. Nu puteam însă. Nu puteam nici să plâng. Nu mai puteam nimic.
Și într-o noapte, n-am mai auzit-o. M-am trezit într-o durere groaznică. Simțeam cum mi se rup venele. A fost momentul în care un cuvânt s-a spart pe buzele mele moarte: “Engie…”. Dar ea nu era.
Mai târziu, în altă noapte, m-am trezit iar în cadă. Cu foile acelea aruncate peste tot, cu pastilele lângă mine, cu lama în mână. Eram goală și udă…
Prima tăietură mi-a rupt o venă. Și a doua…
Și apoi… camera întunecată. Sânge. Lacrimi. Gol. Îmi amintesc că eram în brațele ei. Ale lui Engie. Eram goală și nu simțeam nici o durere. Eram plină de sânge. Ea mă ținea în brațe.
Am luat-o pe Engie în brațe. Lacrimile ei mă făceau fericită… “Mamă, a început iar să doară…”
Am încercat să-i șoptesc ceva. Sau ea mie…? Nu știu dacă m-a înțeles; nu știu dacă m-a auzit…
Mă încălzea. Trupul ei, alb, gol, ud, cald.
Mă încălzea. Trupul ei, alb, gol, ud, cald.


Kamma
Ianuarie, 5, 2004