agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 14560 .



Ruinele circulare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Jorge_Luis_Borges ]

2004-02-22  |     |  Înscris în bibliotecă de Nume



And if he left off dreaming about you ...
Through the Looking-Glass, VI

Nimeni nu l-a vazut debarcind in noaptea aceea desavirsita, nimeni n-a vazut luntrea usoara, de bambus, scufundindu-se in noroiul sacru, dar in citeva zile nimeni nu ignora faptul ca omul taciturn venise din Sud si ca de loc era dintr-unul din acele tinuturi fara de sfirsit din susul apelor, infipte in flancul abrupt al muntelui, acolo unde limba zenda n-a fost contaminata de greaca, iar lepra este ceva putin obisnuit. Adevarul e ca omul cenusiu a sarutat noroiul, a inceput sa urce tarmul pieptis, fara sa indeparteze arsurile (probabil fara sa simta) care-i macinau carnea si s-a tirit, ametit si insingurat, pina la incinta circulara pe care o stapineste un tigru sau un cal de piatra, care mai de mult avea culoarea focului, iar acum pe cea a cenusei. Aceasta arena a fost un templu devorat de incendiile antice si profanat de padurea paludica, al carei zeu nu primeste ofranda din partea oamenilor. Strainul s-a intins jos, sub piedestal. L-a trezit soarele inalt. A observat fara uimire ca ranile se cicatrizasera; a inchis ochii palizi si a adormit din nou, nu datorita slabiciunii carnii, ci hotaririi vointei sale. Stia ca acest templu era locul care-si impunea invincibilul sau scop; stia ca arborii neobositi nu reusisera sa stranguleze, in josul riului, ruinele unui alt templu favorabil tot zeilor incendiati si morti; stia ca imediata sa obligatie era visul. Catre miezul noptii a fost trezit de strigatul neconsolat al unei pasari. Urme de picior descult, citeva smochine si un urcior i-au atras atentia ca oamenii din imprejurimi ii spionasera cu respect visul si-i cereau sprijinul sau se temeau de magia sa. L-au trecut fiori de frica si a cautat in zidul darapanat o nisa sepulcrala, unde s-a ascuns acoperindu-se cu frunze necunoscute.

Scopul care-l calauzea nu era imposibil, chiar daca era supranatural. Voia sa viseze un om; voia sa-l viseze in integritatea sa minutioasa si sa-l impuna realitatii. Acest proiect magic epuizase intregul spatiu al sufletului sau; daca cineva l-ar fi intrebat de propriul sau nume sau de oricare caracterisitici ale vietii sale anterioare, nu ar fi reusit sa raspunda. Ii placea templul nelocuit si darimat, pentru ca era un minim al lumii vizibile. Ii placeau, de asemenea, taranii din apropiere, pentru ca-i asigurau nevoile frugale. Orezul si fructele, ca tribut, erau hrana suficienta corpului sau, consacrat sigurei griji de a dormi si visa.

La inceput, visele erau haotice; putin dupa aceea au capatat o natura dialectica. Strainul se visa in centrul unui amfiteatru circular care, intr-un anume fel, era insusi templul incendiat: nori de invatacei taciturni ii oboseau treptele; fetele ultimilor atirnau la o distanta de multe secole si la o inaltime stelara, dar erau foarte clare. Omul le dadea lectii de anatomie, de cosmogonie, de magie; fetzele ascultau cu nesat si incercau sa raspunda cu intelegere, ca si cum ar fi ghicit importanta acelui examen care avea sa mintuiasca pe unul dintre ei de conditia lui de vana aparenta si sa-l interpoleze lumii reale. Omul, in timpul visului si in timpul veghei, evalua raspunsurile fantasmelor sale, nu se lasa sedus de impostori, banuind in anumite perplexitati o inteligenta in crestere. Cauta un suflet care sa merite sa faca parte din univers.

Daca noua sau zece nopti si-a dat seama, cu o oarecare amaraciune, ca nu putea sa astepte nimic de la acesti ciraci care acceptau cu pasivitate doctrina sa, ci doar de la acei care riscau, uneori, o contradictie rezonabila. Cei dintai, chiar daca erau demni de iubire si afectiune, nu puteau sa urce pina la individ; ceilalti durau putin mai mult. Intr-o dupa-amiaza (de-acum si dupa-amiezile erau tributare visului, nemaiveghind decit doua ore, in zori) a dizolvat pentru totdeauna scoala vasta si iluzorie, raminind cu un singur invatacel. Era un baiat taciturn, melancolic, ursuz uneori, cu trasaturi aspre care aminteau pe cele ale visatorului sau. Nu l-a surprins prea mult brusca eliminare a celorlalti; in progresul sau, la capatul citorva lectii particulare, a reusit sa-l uimeasca pe maestru. Si totusi catastrofa n-a intirziat. Intr-o zi, omul s-a ridicat din vis ca dintr-un desert viscos, a privit zadarnica lumina a dupa-amiezii, pe care a confundat-o dintr-o data cu zorii si si-a dat seama ca nu visase. Toata noaptea si ziua urmatoare, intolerabila luciditate a insomniei s-a abatut asupra lui. A vrut sa cerceteze padurea, sa se extenueze; abia intre niste cucuta a prins citeva adieri de vis palid, sterse imediat de viziuni de tip rudimentar: inutilizabile. A vrut sa-si refaca scoala, dar abia de a reusit sa articuleze citeva scurte cuvinte de incurajare si acestea s-au deformat, s-au sters. In veghea sa aproape vesnica, ochii batrinului ii erau arsi de lacrimile miniei.

Si-a dat seama ca incapatinarea de a modela materia incoerenta si vertigioasa din care se compun visele este peste puterile unui barbat, chiar daca i-ar fi stapinit toate enigmele de ordin superior si inferior; cu mult mai dificila decit impletirea unei funii de nisip sau prefacerea in moneda a vintului fara chip. Si a inteles ca o infringere de inceput era inevitabila. S-a jurat sa uite enorma halucinatie care l-a facut sa se rataceasca prima data si a cautat o alta metoda de lucru. Inainte de a o incerca, o luna de zile, a inchinat-o refacerii fortelor distruse de delir. A abandonat orice intentie de vis si a izbutit sa doarma continuu o buna bucata de zi. Rarele dati in care a visat in acest interval nu le-a luat in seama. Pentru a-si reincepe munca a asteptat ca discul lunii sa ajunga in forma perfecta. Apoi, intr-o dupa-amiaza, s-a purificat in apele riului, a adorat zeii planetari, a pronuntat silabele permise ale unui nume puternic si s-a culcat. Aproape imediat a visat o inima care pulsa.

A visat-o vie, calda, tainica, de marimea unui pumn inchis si de culoare rosiatica in penumbra unui corp uman fara de chip si fara de sex; a visat-o cu dragoste amanuntita, timp de patrusprezece nopti incarcate de luciditate. In fiecare noapte o percepea cu mai multa claritate. N-o atingea: se multumea s-o vada, s-o observe, poate doar corectind-o cu privirea. O percepea, o traia, de la multe distante si din multe unghiuri. In cea de a patrusprezecea noapte a atins cu aratatorul artera pulmonara si apoi intreaga inima din afara inspre inauntru. Examenul l-a satisfacut. In mod deliberat, o noapte n-a mai visat: apoi a reluat inima, a invocat numele unui alt organ principal. Inainte de un an ajunsese la schelet, la pleoape. Parul, fara de numar, a fost, poate, sarcina cea mai grea. A visat un om intreg, un flacau, dar acesta nu se incorpora, nu vorbea si nu deschidea ochii. Noapte de noapte, omul il visa dormind.

In cosmologia gnostica, demiurgii plamadesc un Adam rosu care nu izbuteste sa se tina pe picioare; la fel de neindeminatic, de simplu si de elementar ca acest Adam de pulbere, era un Adam de vis fabricat de noptile magului. Intr-o dupa-amiaza, aproape ca si-a distrus opera, dar s-a cait. (Mai bine ar fi fost daca ar fi distrus-o.). Terminate ofrandele catre numenii 2) pamintului si riului, s-a prabusit la picioarele efigiei care, poate, era un tigru, poate un cal, implorindu-i necunoscutul sprijin. In crepuscului acela a visat statuia. A visat-o vie, tremuratoare: nu era un bastard atroce de tigru sau de cal, ci amindoua aceste creaturi la un loc si de asemeni un taur, un trandafir si o furtuna. Acest zeu multiplu i-a marturisit ca numele sau pamintean este Focul, ca in acest templu circular (si in altele asemenatoare) i s-au adus sacrificii, si ca in mod magic ii va anima fantasma visata, incit toate fiintele, mai putin Focul si visatorul, il vor considera ca un om din carne si oase. I-a poruncit ca indata ce-l va instrui in rituri, sa-l trimita la un alt templu darimat, ale carui piramide dainuie in josul apei, pentru ca o voce sa-l glorifice in edificiul pustiu. In visul pe care omul il visa, visatul s-a trezit.

Magul a indeplinit poruncile. Si-a consacrat un timp (care in cele din urma a cuprins doi ani) pentru a-l invata tainele universului si cultul focului. In intimitate, il durea despartirea de el. Sub pretext pedagogic, dilata in fiecare zi orele inchinate visului. De asemeni, i-a reconstruit umarul drept, aproape defect. Uneori il nelinistea impresia ca totul s-ar fi intimplat ... Zilele, in general, ii erau fericite; inchizind ochii se gindea: Acum voi fi cu fiul meu. Sau, mai rar: Copilul pe care l-am procreat ma asteapta si n-o sa existe daca eu plec. Treptat, l-a obisnuit cu realitatea. Odata i-a poruncit sa inalte un steag pe o colina indepartata. Ziua urmatoare, pe culme, a vazut steagul fluturind. A incercat alte experiente asemanatoare, de fiecare data mai indraznete. A inteles cu amaraciune ca fiul sau era pregatit pentru a se naste - poate nerabdator. In noaptea aceea, l-a sarutat pentru prima data si l-a trimis la celalalt templu, ale carui darimaturi albeau, in josul riului, la mai multe leghe de paduri de nepatruns si mlastini. Mai inainte (pentru a nu sti niciodata ca era o fantasma, pentru a se considera om ca toti oamenii) i-a imprimat uitarea totala a anilor sai de invatatura.

Victoria si pacea sa au ramas intunecate de oboseala. Sub crepusculul inserarilor si diminetilor se prosterna inaintea figurii din piatra, imaginindu-si ca fiul sau ireal indeplinea rituri identice in alte ruine circulare, in josul riului; noaptea nu visa, sau visa ca toti oamenii. Percepea cu o anumita slabiciune sunetele si formele universului: fiul absent se hranea din aceste slabiciuni ale sufletului sau. Scopul vietii sale fusese implinit; omul a continuat sa traiasca intr-un fel de extaz. La capatul unei perioade de timp pe care anumiti povestitori ai istoriei sale prefera sa-i calculeze in ani, iar altii in intervale de cite cinci ani, a fost trezit, la miezul noptii de doi vislasi: nu a putut sa le vada fetele, dar i-au vorbit de un om magic dintr-un templu din Nord, in stare sa calce pe foc fara sa se arda. Magul si-a amintit dintr-o data cuvintele zeului. Si-a amintit ca dintre toate fiintele care compun universul, focul era singurul care stia ca fiul sau este o fantasma. Acest lucru, neinsemnat la inceput, a sfirsit prin a-l inspaiminta. S-a temut ca fiul sau ar putea sa mediteze la acest privilegiu anormal si sa descopere conditia sa de simplu simulacru. Conditia de a nu fi om, ci proiectia de vis a unui alt om, ce umilinta de nedescris, ce virtej ! Pe oricare tata il preocupa copiii pe care i-a procreat (pe cei ce i-a ingaduit) dintr-o simpla confuzie sau fericire; era natural ca magul sa se teama pentru viitorul acelui fiu, gindit, bucata cu bucata si trasatura cu trasatura, intr-o mie si una de nopti secrete.

Sfirsitul cugetarilor sale a fost brusc, dar i-l prevestisera anumite semne. Mai intai (la capatul unei secete lungi), pe un virf de munte, un nor indepartat, usor ca o pasare; apoi, catre sud, cerul avea culoarea rosietica a gingiilor de leopard; dupa aceea, norii de fum care au facut sa rugineasca metalul noptilor; in sfirsit, fuga plina de panica a animalelor. Pentru ca s-a repetat tot ceea ce se intimplase cu multe secole mai inainte. Ruinele sanctuarului inchinate zeului focului au fost distruse de foc. Intr-o dimineata fara pasari, magul a vazut cernindu-se peste ziduri focul concentric. Pentru o clipa, s-a gindit sa se refugieze in apa, dar in cele din urma si-a dat seama ca moartea venea sa incoroneze batrinetea sa si sa-l scuteasca de munca. S-a indreptat catre jeratec. Acesta nu i-a muscat carnea, l-a mingaiat, si l-a umplut fara caldura si fara ardere. Cu usurare, cu umilinta, cu groaza, si-a dat seama ca el, de asemenea, era o aparenta, pe care altcineva o visase.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!