agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-29 | |
Nu a trecut mult de când încercam să mă conving că mai e o șansă, că într-un final aș putea atrage destinul de partea mea. Îmi spunea de curând, ea, acum Doinița, că în lumea mea totul pare frumos, realizabil... dar în lumea mea nu există încă dragoste ci doar teorii de dragoste. „Cum ar fi dacă?” „Ce i-aș da...” „Cum m-aș purta...” Mi-a spus că sunt rupt de realitate. Da și asta e adevărat, dar ceea ce fac eu e autoapărare. Mă închid ca o larvă, îmi zidesc cocon și aștept. Acolo, în mirosul deșeurilor mele, lipsit de aer, protejat de zgomot, mângâiat din când în când de vreo rază de soare rătăcită și tembelă, dorm... mi-a somnul foarte dulce și în descântec îmi justific traiul.
E locul ce mi l-am ales să mă-nțeleagă Dumnezeu. E lângă mine și facem totul împreună. Cândva voi deveni fluture și îmi va fi frică să mă nasc. Totul a început într-o copilărie în care dinozaurii mâncau oameni... au trecut erele copilăriei și a puștanului ce la patru ani recita „Tricolorul”. Lăudam regimul și pe prea-slăvitul nostru conducător; eu șoim al patriei socialiste rugam țăranii să muncească pentru țară și grâul să se înalțe ca pe vremea lui Decebal. Eu, ce la șapte ani mă ascundeam în brațele mamii pe holurile ascunse ale apartamentului de frica gloanțelor ce ne spărgeau geamurile, tremurând și plângând. A trecut era inocenței, întrerupte pe la nouă ani când cercetând un corp de fetiță am dat peste ceea ce mai târziu am numit plăcere. A trecut vremea când încercam să-mi pierd virginitatea cu scenarii puerile, protejându-mă la plecarea la discotecă cu pungi legate strâns cu gumă de cauciuc, dar după care am alergat până la 18 ani, vânând fiecare colț de stradă, fiecare boschet și fiecare „inocentă versată”. Puteam s-aleg... (iar verbul „a alege”) la vreo 14 ani să-mi dăruiesc puritatea unui înger, care la rându-i mă încorona cu puritate. Dar atunci copilul acela, care de cinci ani vroia să scape de povara vieții și de coșurile de pe față, a fugit. Am ales coșurile și minciuna, mi-am zidit o imagine de macho, un aer de cuceritor și am ales să tac. Verbul „a alege”... doare, doare mai rău ca orice pedeapsă divină, doare mai rău decât orice insucces. Puterea de-a alege e înzestrarea oamenilor de a se complace în banalitate, crezând că astfel au puterea de-a decide. Aparent poate. Destinul nostru e clădit tocmai pe aceste momente și atunci am putea spune că există alegere.
Indeciziile sun date pentru a ne complica viața, sunt pentru a ne da regrete, sunt pentru a ne încărca conștiința... De ce oare Dumnezeu ne-ar da ceva atât de dureros, mai dureros decât moartea? Dumnezeu a decis să facă pământul, soarele și luna și într-un final plictisit de prea multă frumusețe a dat și viață. Acum era și mai multă frumusețe și mai multă plictiseală, astfel dumnezeu a creeat bărbatul. Dar bărbatul nu avea imaginație. Și astfel Dumnezeu a creeat femeia, pură și inocentă, am putea spune. Bărbatul a învățat-o să vorbească limbajul florilor și al munților, a învățat-o să creadă. Bărbatul a inventat moartea să scape. Orgasmul era asemeni zilei când se fecundează cu noapte, într-un crepuscul lung, când gemetele stelelor amăgeau roua de pe frunzele stejarilor obosiți, când luna era sugrumată și zgâriată animalic de razele de soare, când orgasmul se chema zi sau noapte... Aveau totul și aveau nevoie de tot. Femeia l-a învățat să iubească. I-a descifrat tainele florilor, tainele larvelor ce se nasc iar într-o metamorfoză orbitoare sclipind în două aripi de fluturi multicolore. Se bucurau de urletul leilor din savane si de mirosul zăpezii. Femeia l-a învățat să viseze și să adore lacrimile nopții și durerea zilei lungi. Ea era operă de artă, un tabloul schimbat mereu în pânză, dar era sculptată în extreme... Avea puterea de-a alege și de a învăța. Dumnezeu le-a fixat destinul, atunci când femeia avea să abuzeze de puterea ei, dar nu a ales timpul... Oricare din noi am fi putut fi, azi, Adam sau Eva. Femeia l-a învățat să aleagă... După ea... mușcătura lui era doar o simplă formalitate... și apoi izgonirea din Rai împlinea destinul. În ochii ei, el nu era doar o marionetă, o mașină de sex, un mecanism, o păpușă care acum avea alt stăpân: femeia.
Reluând ideea. Dumnezeu i-a dat femeii „puterea de-a alege” și bărbatului „puterea de a-ngenunchea la voci și la stăpâni”. Prin naștere dorința de preaslăvire a ființei umane a crescut. Astfel, s-au născut dictatorii, împinși în umbră de femeie, care a rămas același tablou schimbat mereu în pânză. Ea este cea care te face să te îndrăgostești de o clipă banală de plăcere, clipa orgasmului. Tot ea m-a învățat și pe mine să iubesc și să prețuiesc frumosul, dar tot ea și păcatul; ea, acel zeu capabil de naștere. La 14 ani a încercat să mă mituiască cu orgasmul. Pentru mine Anca, era îngerul, era Eva, neînfruptată cu venin... atunci am ales să nu aleg păcatul. Îl simțeam, îl purtam și mă ademenea. Trei ani am fost urmărit de o fantomă, himera îngerului lăsat în poarta raiului să aștepte crepusculul, contopirea zilei cu noaptea. După trei ani am văzut-o plimbându-se printre nuferii albaștri ai parcului îmbătrânit, probabil vreo rămășiță a unei păduri glaciare sau a Pădurii. Am sărutat-o supt de păcatul divin. Dar sub sărutul ei nu mai era vibrația toamnei... nu mai erau libelulele ce cântau la orga pădurii serenada iubii, veșnicul ticăit al glandelor salivare și al încetinitei inimi aruncate-n perfuzii diamantate cu albul serafic al rugăciunii. În adâncimea ochilor ei suspinul cascadelor solare a fost înjunghiat mișelește de apriga răzbunare. Când am văzut era prea târziu. Colții mi-i vârâse adânc pe esofagul ars de atâtea țigări proaste. Am fugit dar într-o vară pocnit și umilit de puterea păcatului am ales să devin om. Atunci într-o seară prea călduroasă, într-un internat, așezat între cimitir și un spital de nebuni, într-o cameră cu șapte paturi, cu o perdea neagră de fum, și puțind a mucegai, cu pături infectate cu igrasie, pe un fundal sonor de pocăituri , urlete, țipete și încercări de clanță, pe patul cu pătură verde, fără pernă, îngust și scârțâind, cu o saltea tare ca dușumeaua și un arc ce mă înțepa mereu în spate, impulsionându-mă să trec mai departe că se face dimineață, am început să o dezbrac, sărutând-o pe buze și pe lobul urechii, mângâindu-i sânii, nici prea mari dar destui, cu sfârcurile întărite și puțin lăsate, șoptindu-i la ureche despre stelele ce se contopesc în fiecare noapte cu morții și despre orgasmul crepusculilor. M-a atins, astfel încât să cred că e timidă și că nu știe ce are de făcut, ca și cum nu ar vrea că e prea devreme, de-abia ne cunoșteam de vreo șase ore, nici nu știam cum o cheamă. Probabil se gândea la ce aș fi putut crede eu despre ea, dăruindu-se toată, în acea noapte, mie unui necunoscut, care probabil altceva nu vroia de la ea. Mă mâna haotic păcatul și pe Adam îl auzeam în tâmple urlând că ăsta e destinul meu... trebuie să fiu om și pentru asta trebuie să înghit păcatul. Îi simțeam buzele pe coapse, umezindu-mi buricul, batjocorind cordonul ombilical netăiat perfect la naștere, tăiat prea puțin sau prea mult, mușcându-mi sfârcurile care erau agitate și trosneau ascunzând pietricele ce sfârâiau în dinții prea frumoase dar prea versate și prea păcătoase pentru mine, pentru darul cel mai de preț, poate un dar prea important pentru ea: inocența mea. Mi-a aruncat hainele, scuzându-se că au picat pe jos în acel colț îmbâcsit cu igrasie. În mintea mea bolnavă clădisem și mutilasem zeci de scenarii. Mă gândeam că dacă de câțiva ani mă masturbez, acum ar trebui să fiu un armăsar. Amina era acum goală, săltându-mi în brațe ca o copilă neîndemânatică și rușinoasă de pudiciunea ei... Știam că acolo, în colțul acela infect, printre căcărezi de șoareci și otravă pentru ei, în niște pantaloni scurți albi, care mi se mulau perfect pe fund, scoțându-mi la apreciere talentele, într-un buzunar prea jos și prea mare, prins în câțiva nasturi se conservau două prezervative ieftine, cumpărate de vreo doi ani, de la o farmacie înfundată din cartierul unde locuiam, maltratate de zeci de buzunare și portofele, ascunse prin dulapuri și cărți umede, dar protejate ca un diamant de mare, rar și pierdut cu ere în urmă. Acum era timpul să-mi regizez nașterea mea ca om, folosind distrugerea, alegând, în sfârșit, păcatul. Am prins-o în brațe și-n sărutări pătimașe am așezat-o pe pervazul prea înalt, al camerei de la etajul cinci... buzele mi se scurgeau pe sâni, așteptând desfătarea păcatului. De acolo, vedeam tineri trecând dintr-o parte în alta prin curte, alții strângându-se în brațe și chicotind pe vreo bancă ascunsă în întuneric... Râdeam în sinea mea, cu hohote și lacrimi că puteam deveni unul de-ai noștri... un păcătos, un om ca oricare altul... Eram din ce în ce mai nerăbdător... nu mai puteam aștepta, era clipa în care simțeam durerile facerii, focul ce ardea nu putea opri buzduganul ce lovea neîncetat în pereții testiculelor, întărite și umflate, gata să plesnească ca un dovleac scăpat de cinci metri... m-am ridicat pe vârfuri și făcându-mi loc, i-am atins clitorisul. Mi-am întins capul spre ea iar buzele mele le strângeau pe ale ei... am mușcat-o de buza de jos, ea s-a lăsat pe spate și eu i-a m-am ridicat... A tresărit simțindu-mă și ochii ei agitați priveau în mine, supunându-mi inocența, ucigându-mi orice speranță de a mai fi vreodată înger... Pentru câteva secunde inima era înspăimântată; acolo se putea opri totul... Privirea ei durea, îmi ordona retragerea, însă trupul îi alunecă ușor pe gresia de pe pervaz, învăluindu-mi bărbăția și lăsându-mă să pătrund în trup din trupul meu, contopind râul cu marea, strângând o cenușă a incinerării divinității. Atunci crepusculul înțepat de o stea a zbierat după prima rază de soare și după prima picătură de rouă... Capul ei ridicat mult spre mine își pierduse controlul lenevind acum pe spate, ascunzându-mi privirea acută, permițându-mi să continui... Urletele strigoilor de prin cimitire și văicărerile bolnavilor din spital mă năucise, răpunându-mi într-un final trupul... pe patul acela verde, scârțâind, mirosind a hoit, ne strângeam în brațe, gemând de plăcere, făcându-mi altar din dăruirea ei, jertfind nemurirea... Ca într-o rugă ridicată de Iisus Tatălui, răsplătindu-i credința și iubirea prin tunet... așa trupul meu a tremurat lovit animalic de buzduganul ce poartă în țepi păcatul, lăsându-mă pradă orgasmului, fixându-mi destinul, finalul și trimițând oboseala la odihnă... Stăteam întinși, brațe în brațe, două trupuri. Acum umane, banale, arzând, mângâiate din când în când de câte o adiere ce se furișa pe geamul mare, cu ramă de lemn, din camera aceea, prea ascunsă și urmărită atent de primii creeați. Îmi plimbam mâna prin părul ei, ea mă mângâia pe piept. Atunci am simțit nevoia să vorbesc, trădându-mi astfel uimirea, umilindu-mă în fața unui zeu care m-a născut dându-mi metamorfoza unui om, făcându-mă de-a ei. I-am recitat câteva versuri, acum banale, despre contopire, despre razele de soare ce-au alungat la culcare feeria nopții și taina întunericului ce era acum sculptată în câteva picături de rouă, semn că a trecut și noapte pe-aici... M-am încrezut în lacrimile ce luceau încă în bătaia lunii și în buzele ce îmi umezeau pieptul înflăcărat iar și dominat de dorință. Am hoinărit în căutarea răsăritului pe străzile pustii ale Sighetului, am urlat la câinii ce dormeau pe la porțile înalte ale vilelor... și ne-am băut cafeaua într-un bar, lângă gară, infect, aglomerat de doi bețivi ce jucau la niște aparate mecanice. Mi s-au dus erele copilăriei în care dinozaurii devorau omul... am rătăcit pe la colțuri alegându-mi direcțiile de pribegie, m-am tăiat în pietrele ce căptușeau râurile învolburate ale munților stâncoși și am picat într-o vale înaltă pe unde am plutit ca un porumbel în căutarea pământului. Mi-am cumpărat o insulă într-un pustiu și am creeat femeia, o jumătate de Evă, acea jumătate perfectă... Trăiesc cu ea și învăț iar să iubesc... Pentru Dumnezeu, cu și întru El învăț să trăiesc. Mă feresc de cuiele asprea ale păcatului ce încă mă mai urmăresc, ignor ce e dincolo și aștept himera mea, complexitatea extremei divine să poposească și la poarta mea, să-mi dea să aleg între divin și divin. Poate nu o iubesc pe ea, cea pe care am văzut-o rătăcind, cea care mi-a zâmbit a șansă, ci iubesc orice e înger... Destinul, acum știu că destinul nu pot să-l atrag de partea mea, ci doar să încerc să-l accept și să învăț să trăiesc, să iubesc mai mult femeia, acea himeră, să iubesc un trup, oricare, un trup, oricum, primul care-mi va dărâma zidul de oțel al încătușatei inimi... Aș vrea să lupt... dar nu pot lupta cu ceva ce nu cunoaște înfrângerea. Nu mai pot trăi ieri, ignorând orgasmul trecerii. Mi-e dor să fiu Adam, să stau la taclale cu hohote și lacrimi, să cred că pot zbura și că mâine voi respira aerul adevăratei vieți. Mi-e dor să învăț „a iubi”, mi-e dor de femeia ce nu are „puterea de-a alege”, mi-e dor de bărbatul care crede și vorbește, mi-e dor de limba florilor, larvelor, fluturilor, leilor, râurilor, munților, mi-e dor de lava în care mă scăldam, mi-e dor de palmier și de nisipul fierbinte... mi-e dor de crepusculul tainic și de inocența trupului gol, mițe dor de setea de frumos și ura de descântec de somn, descântecul ce m-a trimis să mă nasc dintr-un trup, uitând că eu am fost creeat și nu născut, atunci, când eram Adam și Dumnezeu mă chema la o seară ca între bărbați. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate