Mirosul de transpirație m-a izbit în clipa în care vântul și-a schimbat direcția. Pe străduța îngustă nu se vedea țipenie de om, însă aroma iute de trup muncit în arșița amiezii vestea că mina nu putea fi prea departe.
Un praf roșu, extrem de fin, se ridica în vârtejuri, prăbușindu-se apoi într-o hașurare diafană peste acoperișurile de tablă ondulată. Pantofii de sport ridicau la fiecare pas mici nori individuali care îmbrățișau, la rândul lor, gambele, iar pulberea se înfrățea cu sudoarea, acoperind gambele cu o glazură cărămizie, care dădea pielii irizații metalice.
În umiditatea de seră putrezea chiar și mercurul termometrului, ancorat în miezul zilei la baliza a 40 de grade. O zi obișnuită de lucru, în cea mai mare mină de aur cu exploatare la suprafață, din lume.

Pe aeroportul din Maraba, aterizează rar avioane. Ascuns în jungla amazoniană, orașul nu prezintă nici un interes turistic, cu excepția apropierii de Sierra Pelada. De aici am fost îndrumat spre stația numită „Kilometrul 6”, de unde pleacă diverse mijloace de transport către mina de metal prețios.
Când s-a descoperit aur în jungla braziliană, pe la mijlocul anilor ’70, Sierra Pelada era doar un alt mic munte acoperit de eterna, dar mereu schimbătoarea, junglă amazoniană. Știrea a dislocat peste noapte vreo cincizeci de mii de desperados care și-au lăsat familiile, transformându-se subit în căutători de aur. Jungla a fost luată cu asalt și defrișată sălbatic, așa încât terenul rămas, lut roșiatic, golaș și arid, a căpătat în scurt timp aspectul unei planete moarte.

Bancheta de lemn a camionului transmitea cu acuratețe feselor succesiunea tuturor gropilor lăsate de ape. Șoseaua a fost cândva bună, probabil înaintea sezonului ploios, însă acum ne-a fost oferită o mostră a raliului Paris-Dakar. Poduri de lemn permiteau trecerea peste nenumărate iguarapu (pârâuri) anonime ce hrănesc o vegetație luxuriantă. Jungla ne obtura vederea. Din loc în loc, apăreau urme ale prezenței umane, care, din nefericire, sunt asociate cu distrugerea totală a pădurii ecuatoriale. Barăci de lemn, fără nici un fel de facilități, stau în mijlocul unor câmpuri arse din care se ridică trunchiurile golașe, înnegrite, uneori încă fumegând, de copaci, cândva falnici. Porci, găini și copii cu burțile umflate împart aventura supraviețuirii. Agricultura primitivă, pe un pământ sărac și disprețuitor cu tot ce are legătură cu botanica, e un efort ce se susține numai prin ocuparea a mereu altei parcele defrișate.
Am avut tovarăși de drum vreo patruzeci de garimperos (căutători de aur) care se întorceau la muncă. Pergamentul obrajilor măsluia vârstele, iar în ridurile adânci, tobogane pentru broboanele de transpirație, se desfășurau concursuri de coborâre spre malul jilav al cămășii. Oameni tineri, însă uzați de munca fizică, de griji și de disperare. Eram singurul străin și, după cum am fost luat în colimator, era evident că nu mulți europeni se aventurau pe aceste meleaguri.
La intrarea în zona delimitată, am fost coborâți din camion și toate bagajele ne-au fost cercetate cu atenție. Oamenii responsabili cu paza m-au luat la bani mărunți, controlându-mă nemilos. Partenerii mei de drum au început să dea semne fățișe de nerăbdare, așa încât camionul m-a abandonat. Mi-am făcut probleme mai mult din cauza cuțitului meu supradimensionat, decât a întrebărilor referitoare la cocaină. Peste vreo jumătate de oră, a sosit o altă mașină, iar după efectuarea controlului, șeful pazei i-a spus șoferului să mă ducă până la micul hotel din Sierra Pelada.

Nebunia deșănțată care a așezat Sierra Pelada pe hartă a fost sugrumată de guvernul brazilian prin măsuri organizatorice care au fost implementate în timp. Tensiunile dintre zecile de mii de mineri săraci, al căror capital era doar forța mușchilor, și companiile care doreau introducerea unei exploatări mecanizate au dat naștere unor conflicte sângeroase care s-au încheiat în favoarea forței brute. Astăzi, cei peste o sută de mii de garimperos sunt organizați într-o cooperativă.
Toată zona de lucru a craterului a fost parcelată în suprafețe de șase metri pătrați. Un „claim” sau drept de a excava într-o astfel de parcelă se cumpără de la cooperativă cu o sumă fixă. Tot aurul găsit, sub formă de pepite, în suprafața astfel arendată aparține proprietarului temporar și echipei lui. Restul de metal prețios care se va extrage din rocă prin metode chimice se va împărți, printr-un sistem de puncte destul de complicat, între mineri și cooperativă. Astfel, cooperativa poate fi în măsură să facă investiții în dotări suplimentare.
Având în vedere că nimeni nu poate lucra complet autonom, patronul, un garimpero care s-a cățărat pe scara socială, angajează oameni care să sape, să încarce și să transporte minereul până la punctul de spălare. Aceștia sunt plătiți procentual din ce se adună și în funcție de numărul de ore de muncă. Deseori, totalul procentelor împărțite depășește suta, dar se pare ca asta nu creează dificultăți. Tot cu această modalitate de plată, patronul poate cumpăra atât echipament, cât și toate cele necesare muncii și traiului zilnic. În Sierra Pelada s-a creat o economie unică, în care valuta forte sunt procentele din miile de claimuri. Există și o bursă unde aceleași procente sunt tranzacționate, și unde au acces chiar și persoanele care nu au legătură directă cu mineritul. Toate astea mi-au fost povestite de Jose, un garimpero de vreo 22 de ani, pe care l-am cunoscut în drum spre mină, care își petrecuse toată adolescența în groapă.
La vreo două sute de metri de hotel, începe zona de lucru. Jungla a cedat în câțiva ani locul unui crater imens, de vreo cinci sute de metri în diametru, a cărui adâncime am estimat-o la vreo o sută cincizeci de metri. Am încremenit la vederea acestui tablou tridimensional, parcă inspirat din coșmarurile pictate de H. Bosch. Iadul poate arăta așa?
Privit de pe margine, drumul de acces pentru camioane spiralează vreo trei cercuri boțite spre adâncime, după care peisajul se schimbă într-un con bombardat. Imaginea răsturnată a unui mușuroi de furnici nu pare nici ea deplasată. În fiecare adâncitură, se scormonește cu îndârjire. Săpăturile au avansat diferit de la grup la grup, astfel creându-se o structură haotică de gropi, tranșee și metereze făcute din saci umpluți cu pământ, pentru evitarea surpărilor sau alunecărilor de teren. Riscul de accidentare este extrem de mare în special în orele de vârf, dimineața și după amiaza, când peste treizeci de mii de oameni se îmbulzesc pe scări și prin tranșee.
Nenumărați garimperos tencuiți cu noroi roșiatic, statui mobile turnate dintr-un metal necunoscut, îmbrăcați sumar, purtând fiecare pe cap o glugă ce îi acoperea și umerii, cărau în saci murdari minereu aurifer. Maieurile, tricourile și pantalonii scurți, totul sudat cu transpirație de trup, erau mânjite în aceeași nuanță. Cu toții purtau încălțăminte cu crampoane antiderapante.
În unele locuri, izvoarele care au izbucnit sub târnăcoape au transformat roca într-o clisă lipicioasă. Vreo duzină de scări de lemn, pe care se cațără cărăușii, să ajungă mai repede la stația de spălare, păreau în mijlocul zilei schelete de animale antidiluviene tocmai ieșite dintr-o îmbrățișare telurică. La orele mai răcoroase ale după amiezii, coloane nesfârșite de cărăuși înnoroiați așteptau, cu sacii pe umeri, răbdători, să urce în rânduri de câte doisprezece aceste scări spre un purgatoriu temporar. În permanență se auzeau urlete și strigăte de avertisment, când bolovani neascultători o porneau spre adâncuri.
Se lucrează în foc continuu, pe ploaie, pe vânt, nici chiar zilele sărbătoare nu sunt respectate. La ora când soarele săgetează vertical, doar vreo cincisprezece mii de „garimperos” mai erau activi, măsurând, săpând, umplând saci, cărând sau contabilizând producția. Unii dintre supraveghetori poartă lanțuri groase de aur, haine curate și pălării de pai, dovezi ale împlinirii unui vis.
Jose mi-a arătat cu mândrie atât locurile unde au fost găsite cele mai mari pepite, cât și cicatricele de pe corpul lui, urme ale unor vechi accidente. Împreună cu el am coborât traseul sinuos spre adâncul minei. Ghidul meu ad-hoc părea a avea multe cunoștințe și majoritatea celor întâlniți m-au privit amical întinzându-mi palme murdare și bătătorite de cozi de târnăcop.
Șapte lopeți de minereu este media de greutate a unui sac, iar un cărăuș sănătos poate face până la cincisprezece drumuri pe zi. La capătul fiecărui drum, când și-a golit sacul în cuva de spălătorie, primește un punct. Punctele se contabilizează și, astfel, se calculează procentele de muncă. Fiecare garimpero poate decide singur cât vrea să lucreze și orele la care vrea să fie activ.
La un punct de spălare manual, Jose a pus pe o tigaie rotundă pumnul de minereu pe care-l cărase cu încăpățânare din adâncul minei. A vrut să-mi demonstreze bogăția potențială în mijlocul căreia mă aflam. Mișcările brațului care rotea acest wok supradimensionat erau elegante și pline de siguranță. Sterilul se despărțea cu ușurință de cele câteva pepite minuscule de metal galben. Cea mai mare pepită descoperită la Sierra Pelada cântărea peste șase sute de kilograme și am avut ocazia s-o admir câteva zile mai târziu într-un muzeu din capitala braziliană.
Spre asfințit, împreună cu Jose ne-am îndreptat spre centrul satului cu peste o sută de mii de locuitori. Așezarea avea trăsăturile unui deja vu întâlnit în filmele western. O aglomerare de sălașuri construite haotic peste noapte, loc în care eroii goanei după aur își căutau norocul. Case de lemn, prăvălii cu toate tipurile de echipament pentru minerit, mici restaurante de-a lungul unor străzi nepietruite, lume grăbită, fiecare cu treabă. Din difuzoare se auzea Radio „Garimpero”, iar la cinematograf rulau filme care cu puțin timp în urmă fuseseră prezentate la Rio de Janeiro. Camioane prăfuite așteptau să fie descărcate, iar printre ele, acoperiți de cheaguri de noroi întărit, se strecurau garimperos murdari, care se întorceau spre locul numit acasă. Singurele simboluri braziliene erau terenul de fotbal, pe care niște copii băteau mingea, și steagul național, care unduia leneș în briza serii.
În centrul satului, în ciuda aspectului său primitiv, există, pe lângă poștă, centrală telefonică, și o sucursală a Băncii Naționale. În fiecare seară, banca cumpără aurul de la minerii norocoși. În rânduri lungi, oamenii așteptau să-și vândă marfa. Prețul era de vreo douăzeci de dolari gramul. Nu departe de bancă, era statuia zeului venerat în Sierra Pelada. Un obelisc piramidal, pe care trona, strălucind, copia în mărime naturală a unei pepite de vreo zece kilograme. Pe cele patru fețe erau fixate tăblițe care marcau tonele de aur smulse lunar junglei.
Seara, în restaurant, Jose mi-a povestit despre prohibiția totală de alcool care fusese introdusă cu vreo trei luni în urmă și care era controlată cu fermitate. În clipa aceea am înțeles controlul minuțios la care fusesem supus la intrare. Printre înghițituri, Jose a comentat decizia cooperativei ca pe un fapt pozitiv, mai ales că a fost urmată de ridicarea interdicției de liberă circulație a femeilor în zonă. Primele care au sosit cu miile au fost prostituatele din marile orașe braziliene. Mai apoi, mulți garimperos și-au adus familiile. În ciuda acestui flux de femei, raportul dintre sexe era, încă, înclinat în favoarea bărbaților, într-o proporție de peste 100 la 1. Situația în prezent, zicea Jose, este mult mai calmă și guvernul s-a implicat mai serios în crearea de școli, spitale și infrastructură. Poveștile de groază ale unui trecut nu prea îndepărtat, deși depănate cu detalii scabroase de către Jose, nu le voi aminti în aceste rânduri.
Noaptea a fost puțin mai răcoroasă și am privit de pe terasa unui mic restaurant coloanele de garimperos care se îndreptau spre iadul luminat feeric. Nimeni nu părea să privească munca asemeni unei corvezi. Setea de îmbogățire este drogul care-i mână din urmă. Cuvântul „aur” le face pielea de găină și pentru el erau dispuși la inimaginabile sacrificii. Zecile de mii de garimperos trăiau, precum Jose, în convingerea aproape mistică că Dumnezeu le va răsplăti curajul, efortul și perseverența. Pentru ei, limita realității se termina la buza craterului după care intrau pe un alt tărâm, unde simțurile și rațiunea se abandonau unei inexplicabile convingeri. În groapă, nimeni nu era în căutare de răspunsuri căci aici nimeni nu avea nevoie de răspunsuri. În groapă conta doar culoarea vițelului de aur și rugăciunile rostite în șoaptă. Realitatea Serrei Pelada e bizară pentru intelect; parafrazând o frază Zen aș întreba: Ce este mai real, un garimpero care visează la vițelul de aur sau un vițel de aur ce visează un garimpero care visează la un vițel de aur?