Unul din job-urile făcute în anii când săgeata direcției mele evolutive era căzută la pământ a fost cel de „bouncer”. Adică eram persoana care, la intrarea într-o discotecă de lux, selecta, din mulțimea dornică, pe cei care puteau trece pragul. Discoteca era una dintre cele mai populare din oraș, așa că eram confruntat cu o groază de amatori dornici să facă parte din elita socială. E fascinantă puterea unui astfel de job. Să poți decide cine are acel ceva care îi dă dreptul să treacă prin rama ușii și să fie, pentru o noapte, membru al unui club exclusiv. Să-l ajuți indirect să se distanțeze de ceilalți. Pentru a stârni elitismul și a ne păstra poziția de „trend setter”, politica discotecii era destul de restrictivă cu cei care se aliniau la intrare.
Am fost întrebat de nenumărate ori „De ce nu pot intra?”. Aroganța cerută de job description specifica, fără echivoc, libertatea decizională, dar și evitarea oricărei „coborâri” în conversații argumentative. Astfel, rămânea doar limbajul corporal, mai exact o privire care trebuia să înlocuiască în jur de trei sute de cuvinte politicoase. La început, mi-a fost greu să fiu atât de tranșant, pe niște criterii atât de subiective. În special pentru unele fete, un refuz era o dramă care părea mai tragică decât cuțitul unei ghilotine adevărate. Colegii mei savurau puterea și, evident, derivatele acestei poziții. Unii erau curtați de fete atât pentru fizicul nu foarte camuflat sub tricouri, cât și pentru garantarea intrării peste rând cu următoarea ocazie. Uneori, după închidere, se întâmpla să ne pierdem în conversații despre psihologia umană sau despre efemeritatea puterii.

Avea niște ochi mari și foarte luminoși, când m-a privit pentru prima oară. Un tricou bărbătesc măsura XXL, cu mâneci suflecate până sub coate, ascundea orice curbe care ar fi putut arăta femeia. Poate tocmai de aceea am lăsat-o să intre. Mi-a plăcut nonșalanța și siguranța ei. După vreo zece minute, mi-a adus, împreună cu un zâmbet, un pahar cu bere.
A rămas până la închidere. Atunci am avut prilejul să schimbăm primele cuvinte. Mi-a dat mâna, o palmă bătătorită, prezentându-se. Am privit pielea muncită și, apoi, întrebător, ochii. „Sculptez”, mi-a răspuns, fără detalii explicative. După un pahar de vin și o conversație în care limbajul corporal a predominat, mi-a spus: „Hai să dansăm”. Pe ring, cu o mișcare de felină, a decojit tricoul gros de bumbac sub care, laminat într-un body de dantelă neagră, se găsea un tors atletic, cu rotunjimi perfecte. Dansa bine și am petrecut următoarea jumătate de oră doar noi doi pe ring.
„Dacă ți-e în drum, mă poți lăsa acasă”, mi-a spus, când DJ-ul a oprit muzica și mi-a făcut un semn discret că vrea să plece și el acasă.
Armonia trupurilor nu m-a surprins, o simțisem și pe ringul de dans, însă flacăra dintre noi era, în ciuda intensității, rece. În îmbrățișare, era singură. Când a aprins lumina, am încercat să-mi dau seama ce vârstă are. Putea să fie oricare între 26 și 36. În tăcerea dintre noi, pe când inimile își regăseau ritmul obișnuit, și-a aprins o țigară. Urmărind volutele de fum, fiind pe teritoriul ei, așteptam să înceapă o conversație. După câteva minute lungi, fără să mă privească, a spus: „Vreau să mă culc, dar nu sunt obișnuită să dorm cu cineva”.
Bruschețea cuvintelor m-a surprins până aproape de revoltă, însă m-am conformat. Fără vreun comentariu, m-am îmbrăcat și m-am pregătit să ies. La ușă, m-a expediat cu un sărut amical, semnat cu un zâmbet și câteva cuvinte, săgeți indicatoare spre o revedere accidentală.
Fierbeam de furie. Nu m-a deranjat atât faptul că m-a folosit ca obiect al plăcerii, cât lipsa de curiozitate asupra oricărui detaliu uman, cu excepția mecanicii sexuale.
A reapărut, după vreo lună. Același zâmbet, aceeași privire deschisă.
– Să-ți aduc o bere?, m-a întrebat, plină de candoare, când a trecut pragul.
–... și să te duc apoi acasă ?, i-am răspuns, încercând să-i transmit gustul amar din zațul uscat al unei revolte trecute. Zâmbetul ei, fără cuvinte, se voia o încurajare la mărturisiri adiționale. Nu-mi face plăcere să fiu tratat așa, nici măcar de versiunea feminină a lui Rodin, i-am spus scurt, îndreptându-mi apoi atenția înspre lumea de dincolo de ușă.
S-a reîntors, după câteva minute, cu două beri, și a rămas lângă mine la intrare. Amintirea senzațiilor atașate biletului de drum, cu care mă expediase din patul ei, începea să reapară din aburul de umilință format între timp. Simțeam cum tăcerea, dar mai ales zâmbetul care nu-i părăsea colțurile buzelor, îmi stârneau agresivitatea. Un zâmbet care-și cunoștea drepturile și care nu părea să se sperie de lamele ascuțite ce se reflectau în privirile mele.
– Comportarea ta de atunci mi-a arătat că ești o persoană care se teme de intimitate și e fixată pe fast food și fast sex, i-am spus, fără măcar să mă întorc cu fața spre ea. Dacă vrei, vorbesc cu vreunul dintre băieții care privesc viața la fel ca tine și mă scutești să-ți fiu taximetrist și ... altceva în seara asta, am mai scăpat printre dinți.
Cu același zâmbet aproape sfidător, care nu jignea prin simpla prezență, ci mai degrabă prin asociațiile libere pe care le stârnea în mintea mea, m-a anunțat:
– Merg să dansez, dar voi rămâne până termini. Și, fără să aștepte vreo reacție din partea mea, s-a întors și a dispărut în mulțime.

Când am ajuns din nou la ușa apartamentului, am întrebat-o dacă are o sticlă de vin. Am rugat-o să începem restul puținelor ore rămase din noapte cu povestea vieții ei. În umbra tăcerii mele, ea a depănat câteva experiențe triste, care au marcat-o adânc și care au vaccinat-o împotriva oricărei forme de implicare emoțională.
–...dar efectul sexului cu necunoscuți îți zdrențuiește sufletul și îți micșorează porii prin care ai putea simți emoțiile, i-am spus, încercând s-o aduc mental pe un alt drum.
– Dragul meu, spuse ea, alegerea are întotdeauna un cost ridicat, nu atât prin rezultatul implicit, cât prin renunțarea la alternative. E unicul fel de a-mi trăi acum bogăția și libertatea sufletească. ACUM nu mă gândesc la alternative.
– Libertate, poate, bogăție sufletească, însă, nu ai cum, i-am spus, și am continuat, fără să aștept vreo replică: Te-ai blocat într-o eclipsă emoțională și crezi că sexul pe întuneric îți va lumina sufletul. Te înșeli profund.
M-a privit lung, așa cum cred că se privea în oglindă, și mi-a mărturisit cu un oftat lung:
– Am sărutat prea mulți prinți care s-au prefăcut în broaște, iar cu timpul am învățat să accept existența broaștelor și să nu visez la prinți.
– Alternativa viabilă ar fi să te specializezi pe mormoloci, i-am comentat metafora, zâmbind și încercând să relaxez atmosfera. Fiind o fază intermediară între posibili prinți și probabile broaște, pot fi testați cu mai mare ușurință.
După alte câteva mărturisiri și încă un pahar de vin, mi-a spus, ridicându-se de pe scaunul din bucătărie: „Aș vrea să iau mormolocul acesta în brațe”.
Îmbrățișarea aceea a vibrat altfel, sau poate mi s-a părut.
A fost ultima oară când am văzut-o.