agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-12 | |
Ultima inocență a lui Abel
Era întuneric. Se auzea doar foșnetul merilor crucificați de vântul nemilos, răsunând ca o încleștare de săbii. Auzindu-l, o durere păgână, haină, îl pătrundea pe dinăuntru și îl subjuga... Sub tălpile-i goale, pământul umed năpârlea. Cu mâinile pe pipăite îndemânatice, luă găleata de toartă și o aruncă în fântână. Urmă zgomotul înfundat al apei năvălind în găleată și, brusc, Abel încremeni piatră, izbit de mirosul de cocean fraged și de porumb. Revoltă a simțurilor, amintirea îl înlănțui și-l tulbură. Ea răsună înfiorător, mocnit și în vâlvătaie, sâcâitor precum clinchetul clopoțeilor din coada șarpelui și-nșelător ca tăcerea umbrei lui Cain. – Abel, sunt Abel. Sau poate că e mai ușor să fiu Abel, e mai simplu... smălțuia amintirea, întemnițându-l. Nu-și amintea însă fel și chip când aruncase grăunții de porumb... și când avusese timp să moară. Nimbul morții Suntem deopotrivă sfinți și demoni zugrăviți, holograme plăpânde într-o menajerie cibernetică. Nimbul morții îngemănează regretul și binecuvântarea, le-njgheabă ca două vițe de vie pe-un altoi – virtuțile tonifiante ale binecuvântării se-nfiripă cu viciul târziu al regretului. Îndeobște însă și binecuvântarea păstrează prospețimea de iasomie ofilită a regretului, parfumul în fior al unui trandafir uscat. Plaja Scoicile găurite, sparte, fără luciul acela de fildeș șlefuit al clapelor unui pian nemțesc sau japonez, zăceau împrăștiate prin nisip. Imensul fus care era marea își torcea neglijent valurile pe genunchiul nevăzutului. Câteva semne ardeau pe nisip... și tăceri de faceri de lumi spintecau înconjururile. Jurnal Am coborât în grădină, m-am plimbat pe alee și am ținut în palme un trandafir catifelat, rourat, mirositor până în adâncul cerului. M-am gândit la Rilke și la epitaful mormântului său: „Trandafir, pură neuitare, desfătare / Al nimănui somn să fii sub atâtea pleoape”. Becul Noaptea, becul din streașina casei e un adevărat paradis al insectelor. Edison e gâdilat de aripi de fluturi... Cum se îngrămădesc, se lovesc și se rotesc în jurul luminii aceleia albe. Câtă patimă! Orașul nemărginirii Ce splendide sunt orașele care poartă pecetea trecerii timpului ca o cicatrice. Drobeta Turnu Severin se numără printre ele. Cu castrele sale romane, piciorul podului construit de celebrul arhitect grec din Siria, ruinele frăgezite de timp, străzile largi și parcurile imense ce închid în ele veșnicia cum cochilia scoicii zgomotul valurilor mării, Drobeta Turnu Severin este un autentic castru al timpului, scăldat în nemărginirea Dunării. Eu cred că nemărginirea s-a născut la Drobeta, afirm în spirit blagian. E un oraș unde cerul îți este contemporan. Tonic Filozofia pe bicicletă e cât se poate de tonică. Pedalând nebunește noaptea, tăind orașul prin străzile înguste și cenușii, întrezărind - între o pedalare iute și-o pendulare prin idei - viciile ori virtuțile oamenilor reflectate de draperii ... te simți viu. Ce tristețe, ce melancolie?!... Inima nu are timp de așa ceva în acele momente. Mens sana in corpore sano, spuneau grecii. Lucii mreje Mă prinde, ades, în vraja ei, sirena pârâului șuvițat ce trecea prin inima satului din țeasta munților și învârtea roata morii, furișându-se, învolburat, printre bolovanii uriași, pistruiați ca niște ouă de curcă, botezând acel sat uitat de lume și sfințit de Dumnezeu în uriașul pahar de bronz al timpului care încă avea răbdare cu oamenii. O sfântă venustă... Părea un suflet așa de mare și de pur, încât pietrele se prefăceau în praf, să nu-i rănească tălpile. Părul negru și lung îi cădea pe umeri, ochii îi erau mari, triști și negri. Uneori, aveam impresia că ochii ei priveau Dincolo... O sfântă senzuală, nu altceva. Femeie voluptuoasă în ingenuitatea ei, te împingea la păcatul unui preludiu închipuit și, dezinvoltă, întărâta tăciunii mocniți ai dorinței din tine. Evă modernă, ea pregătea jarul pentru un vreasc de păcate. Surâsul Þâșnise din apele râului străjuit de sălcii și sfințit de amurguri. Þâșnise ca Afrodita din spuma albă a albastrei mări ce dantelează coasta Ciprului, coastă pe care se scaldă astăzi îndrăgostiții ca să aibă noroc în dragoste – dând astfel chemare mitului. Am privit-o lacom, înlănțuit de podul din fier filigranat al vechiului oraș. Am privit-o îndelung, am adulmecat-o. Pe malul râului, împătimitele bronzului trupesc deprindeau strania dar exoterica și facila alchimie solară. Lor însă abia dacă le aruncam vreo privire. Altundeva era polul opus al magnetului... Trupul ei se unduia în rotundul asfințitului, sfredelind liniștitele ape. Brusc, s-a oprit, ducându-și mâinile peste chip și păr, cu gesturi tandre, cuminți, și m-a privit, nefiresc. Timp de câteva secunde, timpul țâșnise și el din amorf. Mi-a surâs…apoi a coborât în palidele ape. Nu știu cât se făcuse ceasul. Bănuiam că e destul de târziu, căci sângele cerului rănit umpluse ca o pată zarea iar râul se acoperise cu o manta cenușie. Iar eu, zăboveam nefiresc, prizonier al acelui surâs vrăjit, căutând cu privirea acea sirenă suflată-n bronz și-n preludii inocente. Orgia Mă bucură enorm ceea ce spunea Gustave Flaubert, anume că unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca într-o orgie perpetuă. Nu e unicul, dar ce divin poate fi acest ritual orgiastic! Ploaia Pășii greu, îngândurat, pe drumul vechi, rânduit cu piatră cubică. Vântul îmi încordă fruntea, și simții cutele verticale prinzând viață și părul răpit de adierea rece, parfumată de florile primăvăratice. Îmi ridicai ochii spre cer, adulmecând cu privirea stelele singuratice. Ploaia îmi stinse țigara. Mă oprii s-o reaprind. Avea un gust neplăcut, căci fina hârtie și, imlicit, tutunul se udaseră, însă continuai să trag din ea cu nesaț, urmărind fumul cum se înalță și dispare înghițit de ceața lăptoasă. Ploua violent, și ceața te împiedica să vezi omul venind spre tine. Mă așezai pe bancă, plecându-mi privirea spre pământul reavăn. Umbre de lumini dansau, dovedind iscusință în jocul lor ștrengăresc. Adia vântul rece, răscolind nemilos coroanele copacilor. Despărții un fir de iarbă din covorul fremătând, curmându-i astfel suferința, și-l strivii în palmă. Simții sprâncenele încordându-se, și vântul îmi pălmui din nou obrajii... Păsările nopții îngânau cântece doar de ele înțelese. Pașii mei se pierdeau în cumpăna nopții ca petalele florilor la sânul toamnei. Lacrimile răsăreau ca stelele în așternutul mării și, tăind obrajii, se pierdeau în pământul din care fusesem plămădit, cândva, eu, omul... O stea străbătu văzduhul, incendiind depărtările. A căzut o stea, gândii cu voce tare. Și eu mă logodisem cu singurătatea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate