Pentru Michael Pontiakowski, viitor erou și martir marsuin, Emma Lia avea să fie unica și singura, marea lui iubire. Se gîndea la ea ziua și noaptea, dar nu cu exaltarea și impetuozitatea tinereții ci cu un calm și cu o tandrețe demne de o vîrstă mult mai așezată. Ar fi putut s-o vadă mult mai des. Prefera însă să și-o închipuie, în ipostaze mărunte, făcînd gesturi mărunte, pieptînîndu-și părul rar și albit de timpuriu, cosîndu-și o gaură în ciorap, , spălîndu-se pe cap, frecîndu-și mînile înghețate, amorțite, trecînd de pe un picior pe altul în așteptarea unui mijloc de locomoție. . . Ar fi putu s-o audă , cel puțin, în fiecare zi. Prefera însă să-și aleagă momentele cele mai neașteptate în care să sune. Uneori suna doar pentru a-i auzi vocea, pentru a auzi cum șoptește cu glasul ei răgușit, incomfundabil , Alo. . . Nu-i trecuse niciodată prin minte că Emma Lia ar putea avea, în mod serios pe altcineva, adică un bărbat la care să vibreze doar auzindu-i numele, pentru care să se topească de plăcere, să-i fie sclavă supusă. . să trăiască pentru el. . nu era genul Emmei Lia. . ea era mai mult ca o zi de toamnă rece, ploioasă, o zi întunecată, dar care, dacă tragi bine aer în nări te poate face fericit. . de ce ? Nu știa, nu vroia să știe. Pur și simplu, Emma Lia îl făcea fericit pentru simplul fapt că exista.
-N-o pui jos, camarade ? îl întrebase într-o zi un coleg marsuin și Pontiakowski, omul care nu se bătuse niciodată, îl bătu măr. De-atunci, comentariile cazărmii vizavi de Emma Lia dispărură. . nici măcar n-o mai fluierau la poartă, atunci cînd venea să-l scoată în oraș, era așa de fetiță atunci, se înroșea toată cînd cerea cîte unui subofițer bătrînior să-l cheme pe "domnul ofițer Pontiakowski", era așa de fericită cînd el venea în fugă încît începea să radieze iar el, Pontiakowski, îi simțea căldura pe măsură ce se apropia, nu, n-o îmbrățișa, n-o purta prin aer așa cum ar fi vrut să facă, să vadă toată lumea, nu. . o lua cuminte de mînă, săruta acea mînă, cu degete prelungi, aristocratice și așa, ținîndu-se de mînă. . . ba chiar, acei subofițeri vechi, care făceau de serviciu la poartă se purtau excesiv de binevoitor și ceremonios, uitîndu-se cum se pierd cei doi pe sub galeriile lungi, cum se fac din ce în ce mai mici și dispar după vre-un colț, ținîndu-se de mînă. . știa că e un prost, că ar fi trebuit să facă tot ce făceau camarazii lui cu miile de femei reale sau închipuite care erau povestite, descrise pe larg, noaptea, în dormitor. Soții, amante, ibovnice, verișoare, , profesoare, eleve, călugărițe, surori, fete de pe stradă. Nimic de sex feminin nu scăpa comentat. Nu și Emma Lia. Culmea că descrierile acelea, deși groaznic de obscene n-aveau nimic obscen așa cum sunau ele, noaptea, în dormitorul cu treizeci de paturi. . erau pur și simplu o mare, o imensă dorință de a iubi și de a fi iubiți. . și chiar dacă aventurile reale sau imaginare erau povestite cu lux de amănunte, fiecare poveste rămînea individuală, personală, doar a posesorului.
Și apoi. . apoi nimic. .
Vagoanele, multele vagoane cu soldați care cîntau, la început, cu soldați care cîntau, din ce în ce mai puțin, cu miros de urină și de om nespălat, cu gările acelea, sute de gări, nu-și mai amintea care, în care din aceste gări se despărțise de Emma Lia.
Vagoanele ofițerilor, cu bănci acoperite de pluș, cu partidele nesfîrșite de stos, de tabinet, de popa prostu, cu discuțiile acelea lungi și inutile despre un viitor niciodată clar, niciodată sigur. . e, cînd o să ne întoarcem noi. . . ciorba de fasole, cea mai bună ciorbă, nimeni, în cele mai grozave restaurante nu face așa o ciorbă bună. . și drumuri, și marșuri, și tren.
Începuseră prost, primul mort din corpul marsuinilor murise încă din timp de pace, un camarad care se făcuse mangă, coborîse din tren la o oprire să urineze. . chiar atunci cînd pe lîngă ei trecea în viteză un tren de muniții. . . strigătele lor disperate, "Trenul, măi, trenul" și uimirea stupidă din ochii lui atunci cînd, ridicîndu-și privirea de pe obiectul muncii văzu, la nici doi metri. . botul de metal al locomotivei. .
Civilii din gările noastre, civilii din gările lor. . cu fețele acelea sfidătoare, cu zîmbetul acela strîmb, căznit. . "așa cum știam, noi trebuia să fim eliberatorii. . noi trebuia să fim primiți cu brațele deschise, cu pîine și sare. . în loc de astea avem parte de moarte pe chipurile lor. . "-această scrisoare defetistă evident că n-a ajuns niciodată la Emma Lia.
Mirosul de bocanci, de obiele nespălate, slinul care începea să se adune în partea de jos a mantăilor, rațiile de treizeci de zile. Gamela, cartușiera, rucsacul ofițeresc. Alarme. Apoi camaradul acela cu soția gravidă. . care a crezut, a sperat, că nu va pleca, apoi, după ce au trecut granița a crezut, a sperat că dacă se împușcă în picior va fi lăsat la vatră. . urletele lui desperate "nu, merg pe front, merg pe front, vă rog, nuu, nuuu" atunci cînd îl tîrîseră în spatele acelei gări, efectiv îl tîrîseră , voma de frică în fața zidului acela alb, "și a făcut și altceva, avea izmenele murdare. . " îi împărtășise Galben mai tîrziu, și toți fuseseră puțin scîrbiți de faptul că omul acela, deși încă viu era mort, mort de parcă era putred, putred de mult. . . gloanțele celor din poliția militară consfințiseră o stare de fapt. Vocea acelui camarad. . nu, nu erau supărați pe el, așa cum supărați nu fuseseră nici asasinii de la poliția militară, nici procurorul militar vestit pentru condamnările la moarte. . nuu, nimeni nu era supărat pe el, dar vorba procurorului "ăsta-ți fu norocul, camarade. . ". "Ne împușcăm noi între noi", se revoltă atunci locotenentul Galben. "L-ar fi putut închide, l-ar fi putut trimite în prima linie, l-ar fi putut ierta, ce mama dracului". "Ãștia sunt cîinii iadului. . nu iartă nimic. . nici pe frații lor nu i-ar ierta. . datoria lor este să ne trimită pe toți în iad. . . imediat, așa cum au făcut-o cu bietul nenorocit. . sau mai tîrziu. . " murmură un locotenent între două vîrste, pe care nu aflară niciodată cum îl cheamă.
Michael Pontiakowski își dădu seama că nu se va mai întoarce niciodată acasă, la Viazma, cînd, rînit, preluă drapelul marsuinilor și-l trase-împinse peste pod, cu artileria dezlănțuită în jurul lui, cu acei ruși care contra-atacau în șiruri continui, în picioare, cîntînd Internaționala, atunci cînd, purtă acea cîrpă, acel stindard murdar de noroi spre capătul celălalt al podului, ba îl și ridică de două-trei ori ca marsuinii să se strîngă în jurul lui, să vadă că drapelul mai există, la un moment dat parcă drapelul îl purta pe el, parcă drapelul îl ținea în viață, era vrăjit, nici unul din gloanțele care ținteau tocmai drapelul și pe purtătorul acestuia nu-l puteau atinge, și atunci, după ce trecu podul, se întrebă de ce dracu' a făcut-o, de ce nu s-a adăpostit, de ce au cucerit acel pod, unul din miile de poduri extreem de importante. . doctorul găsi gloanțe în umăr, în stern, în zona abdominală, "parcă ești o mină de plumb, camarade", dar el nu simți nimic decît o imensă, groaznică și de neînțeles lipsă, era un gol acolo, un gol acolo unde ar fi trebuit să fie orașul lui, strada învelită în penumbră, pe unde o conducea pe Emma Lia acasă și chiar Emma Lia, și mai tîrziu, atunci cînd colonelul Hausen i-a prins, alături de "Pentru vitejie" și "Crucea de fier" n-a fost bucuros, nici măcar mîndru, ci și-a dat seama , pur și simplu că el nu se va mai întoarce, că-l vor îngropa acolo, în pădure, de exemplu.
Pontiakowski își dădu seama că nu vor mai pleca atunci cînd el și camarazii lui cîntară Internaționala -cînd colonelul rus care apărase cu îndîrjire un deal, și nu se predă decît cînd generalul Grigoraș îi promisese personal viața-fu dus pe ultimul drum, după ce fusese ciuruit cu mitralierele de cîinii iadului, la ordinele "Duducăi ". Suna bine Internaționala interpretată de ei, interpretată de noi. . Cîntau des, tot felul de cîntece. . cîntau în marș, plecau la atac cu cîntec. .
Potiakowski văzu cu groază cum dispăreau camarazii lui, prietenii lui, cum plecau încet, în moarte, în vestoanele lor de ofițeri, arși, spulberați de explozii, opriți de o baionetă în burtă, cum erau din ce în ce mai puțini la popasuri, în jurul focurilor, cum, la un moment dat, din toți cei plecați rămăsese doar el, cum apăreau și dispăreau fețe noi, copii, da, copii, cum părea bătrîn, foarte bătrîn. . "toată lumea se așteaptă să mor, toți fac pariuri pe chestia asta. . cred că unii mi-ar și spune-o dacă nu s-ar știi că sunt un tip iute la mînie. . "Cît mai supraviețuiești, cît o mai duci ? Cînd ți se duce norocul ? Locotenentul Galben se uită la mine din cînd în cînd și se gîndește la nevasta lui, și probabil că-și spune "doamne ia-l pe el că e singur și n-are pe nimeni. . fără să știe că eu îmi doresc cel mai tare să mă întorc. . pentru că te am pe tine. . și vreau să fii a mea. . să facem lucruri simple, stupide. . vreau să mă aștepți în gară, așa ca și cînd am plecat. . să văd îngrijorarea pe fața ta frumoasă. . pentru că încă nu m-ai văzut, e multă lume în gară, ne-ntoarcem cu toți acasă și tu ești foarte îngrijorată și un ghimpe îți străpunge parcă inima dar nu te voi lăsa prea mult să te chinui, iubito, voi fugi spre tine chiar dacă voi răsturna niște persoane în fuga mea dar e ziua aceea cînd nimeni nu se supără. . . "
Pădurea. . în visele lui frumoase, Emma Lia era desculță, cu una din fustele ei lungi și înflorate, care-i dezveleau doar gleznele, îi vedea picioarele mari, și degetele ei, ca niște șerpișori, degetele acelea, pînă la ea toate degetele de la picioare i se păruseră nițel scîrboase, la ea era altceva, picioarele ei parcă trăiau o viață a lor, mai ales în acea pădure, călcînd peste frunze uscate, strîngîndu-se foarte senzual în jurul unei crengi, vedea pădurea, o vedea pe Emma Lia și pe sine, fericiți, dar stați, stop motor, aceasta e altă pădure, cu totul altă pădure, rea, mizerabilă, o pădure rusească, un codru des, o pădure mizerabilă, prin care înnaintează de zile întregi corpul de marsuini cu el în frunte spre un sat despre care știe că e ținut de două companii de tătari, "numai vederea voastră o să-i pună pe fugă", îi spusese călăuza-care dispăruse misterios, în cea de-a doua zi, în negura aceasta groasă care umple pădurea, plămînii și mințile, mai ales mințile. . în pădurea aceasta dușmănoasă, plină de cioturi, în tăcerea rea, ca un tăiș prin care se strecurau, cu armele pregătite, cu noroiul, mereu cu noroiul pînă la gît, bocanci înnoroiți, mantale pline de noroi, tehnică militară înghițită de "cel mai gros noroi de la înnceputul campaniei". . și nici un dușman. . oamenii lui dispăreau pe neașteptate. . și nici un dușman, nici măcar unul singur, unul simțit, își luaseră destule libertăți, rupseră formația și acum mergeau răzlețiți, fiecare pentru sine, oprindu-se lîngă fiecare copac în încercarea disperată de a scăpa de noroiul acela gros, lutos,
"Marsuinii sunt corpul de elită al armatei! Marsuinul este totdeauna în frunte și totdeauna se retrage ultimul. Marsuinul rămîne pe loc. . marsuinul rezistă. . marsuinul nu cedează teren și se luptă pînă la ultimul glonț. Dar nici atunci nu se mai retrage, el moare salvîndu-și camarazii și oprind dușmanul. . să amintim aici cazul locotenentului Michael Pontiakowski astupînd cu trupul său ambrazura de unde o mitralieră inamică îi secera camarazii, merită amintit și locotenentul Michael Pontiakowski care a rămas singur, cu mitraliera sa, să apere podul, aruncîndu-se în aer odată cu acesta după ce și-a terminat munițiile, merită amintit și cazul port-stindardului Michael Pontiakowski care a dus drapelul marsuinilor sus, spre victorie, în ciuda celor 23 de răni grave, merită amintiți și frații Pontiakowski care, atunci cînd au rămas fără muniție s-au bătut folosind lopățica mică de infanterie. . "
Copacii groși erau însă tăiați, rămăseseră în picioare doar lăstarii de care nici măcar nu puteau să se sprijine. . erau singuri în pădure, "n-o să mai ieșim de-aici niciodată", făcu locotenentul Galben, "ascultă-mă pe mine, așa au pierit și niște legiuni romane în Germania, pădurea asta e vie, ne înghite unul cîte unul. . ". "Locotenentul Galben", îi scria Michael Emmei Lia, "este adjunctul meu și 'telectualul grupului nostru-speră să se întoarcă la Iolanda și la cei trei copii ai lui, speră să revină, într-o zi cu soare, în liceul unde predă istorie clasică, ne înnebunește cu imaginea acelei zile, foarte însorită și vechiul liceu transilvan, cu ziduri din cărămidă roșietică și el țanțoș, mort de emoție. . avînd în geanta lui de preparator slană și ceapă, pentru pauză. . . dar toate visele lui merg doar pînă la poartă. . . . știe că în spatele acelei porți îl așteaptă tot corpul profesoral, colegii săi. . dar, mai departe de poartă. . . nu știe nici el. "
"Frumoasa uniformă albastră de marsuin. . simbolul onoarei și dăruirii față de patrie. . "
Ah doamne, și toți acei babalîci, generali, colonei, dumnezeu știe mai ce, toate acele discursuri sforăitoare, copiate parcă la indigo, toate acele adunări de comemorare a fiilor dispăruți din orașul X, din orașul Y sau Z, în toate acele piețe cenușii, reci, lîngă statuia eroilor din primul război mondial, aceeași statuie, un ostaș șchiop sau olog sau rămas numai jumătate, aceiași inscripție, "Urbea X, eroilor săi", parcă era un singur orator, general în retragere, cu uniforma de gală, cu mustăți în oală și mină de imbecil și parcă era un singur discurs și o singură piață și ei care așteptau să moară, doar să moară și să se reîntoarcă acolo, în orășelele lor, nevăzuți, nesimțiți , strigînd cu disperare "dar suntem aici, nu vedeți, nu auziți, suntem aici, noi, cei mai buni, suntem cu voi, nu ne zac oasele în Kuban sau la Cotul Donului sau la Stalingrad, am venit, suntem aici, ne-am întors. . " dar oratorul își continua nestingherit discursul, văduvele plîngeau și ei rămîneau acolo, nevăzuți, neauziți, nesimțiți, petrecîndu-și eternitatea lîngă zidurile cenușii și cumplit de urîta statuie din primul război mondial.
Nu mai avea nimic uscat pe el, toate erau jilave, parcă-i rupeau pielea, bocancii se făcuseră de o sută de kilograme, era obosit, extrem de obosit . Se întrebă ce făcea Emma Lia, atunci. Dintre toate grijile, aceasta i se părea acum cea mai importantă. Și-o închipui, după dușul de seară, curată și încălzită, cu un halat pufos , lăsîndu-și părul să se usuce singur "niciodată să nu-ți usuci părul. . are un aer mult mai natural dacă se usucă singur. . "