Era aproape miezul noptii si ma plimbam plictisita pe plaja, cu sandalele in mana si cu valurile mangaindu-mi gleznele. Le lasasem pe prietene in discoteca si plecasem fara sa stiu unde, dar stiind ca trebuie sa fiu, macar pentru cateva minute, singura. Afara era racoare, iar marea imi parea atat de calda, atat de linistita, atat de tainica incat mi-as fi dorit sa intru in ea si sa ma las purtata de valuri... Trec pe langa o pereche de indragostiti care privesc cerul tinanu-se de maini si ii invidiez, ii invidiez pentru frumusetea trairilor lor din acele momente... dar imi continuu drumul meu spre nicaieri, visand la momentul cand si eu voi fi cuprinsa de taina dragostei, cand ma voi lasa purtata de ea fara sa imi pese de nimeni si de nimic... "nisipul sa fie ud, iar marea un pic amara... nisipul sa zgaraie lin, iar marea sa fie murdara" se aud versurile celor de la Vama Veche, versuri care ma fac sa visez din nou.
Ma asez pe nisip si inchid ochii... imi vin in minte iubiri din trecut, povesti de dragoste carora nu le-a fost dat sa dureze, juraminte desarte, vise, firmituri de fericire...
"Frumoasa noapte..." aud in spatele meu si tresar la gandul ca sunt singura, ma uit sa vad cine mi-a intrerupt periplul prin amintiri si descopar doi ochi de un verde crud, clar si limpede, doi ochi care priveau in departare si pareau sa o cuprinda intru totul. Misteriosul se aseza la un metru de mine si, desi ma asteptam sa-mi faca avansuri directe asezonate cu complimentele de rigoare ("asa e la mare..."), nici nu ma privea. Cu greu mi-am dezlipit privirea care era fermecata de mirajul verde,si mi-am indraptat-o spre acelasi reper invizibil care unea marea cu cerul instelat. ”Ma gandesc daca exista ceva mai frumos decat un sentiment de coplesire in fata naturii…” imi spuse fermecatorul necunoscut, comtempland in continuare spectacolul noptii. ”Nici mie nu mi-a fost dat sa traiesc ceva mai profund…” soptesc eu cu putina emotie in glas. ”Si totusi noaptea asta... noaptea asta ascunde ceva! simti?” si privirea aceea naucitoare de indreapta (in sfarsit!) catre mine, facandu-ma sa gust din verdele crud al ierbii proaspat cosite. ”E intr-adevar o noapte speciala...” reusesc sa ingan, si dau sa ma ridic, incercand sa scap din inchisoarea privirii de smarald. Ma asteptam sa ma urmeze... dar nu se auzeau pasi in urma si regretam enorm acest lucru. Mai fac cativa pasi, si aud o voce: ”Daca pleci, nu vei putea vedea spectacolul stelar ce se apropie...” si imi amintesc de o stire la radio care anunta ploile de stele din noaptea respectiva. ”Hai pe faleza... acolo este si un observator” si simt cum mana lui se impreuneaza cu a mea intr-un tot perfect. Ezit un moment, ma gandesc sa retrag mana dar, manata de un sentiment interior, nu o fac, ridic ochii si ii zambesc iar el imi raspunde cu cel mai fermecator zambet care mi-a incantat privirea vreodata...
Astazi, cand ne amintim amandoi de acele momente stim ca traim acel sentiment care este mai profund decat cel al coplesirii in fata naturii: iubirea sincera, care incepand din acea noapte a pus stapanire pe sufletele noastre si e spuma, e delir, e fericire...