agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3407 .



Noua Inteligență Artificiala
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tezeu ]

2004-03-28  |     | 



“Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege își sânt loruși lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor,care îi învinovățește sau îi și apără.” Romani II, 14-15


Lumina se revărsa ciudat departe de lampa subnucleică pe care Mix o ținea în mână iar dincolo de aburii, ce ieșeau din ea, și ce se mișcau, înceți, cu o liniștită lene, se puteau observa, clare, asperitățile nisipoase, de mică anvergură, ale planetei singuratice. Rămăsese fără idei, iar mintea-i era secătuită de disperarea claustrofobică a infinitului... era singur în lumea întunericului etern, al unei planete fără de viață. Nu-i era frică de moarte, sau de durere fizică, nu-i fusese nici odată, de un singur lucru îi era frică... de singurătatea unică,inimaginabil de înfricoșătoare, a spațiului etern. Și, din alte motive, nu avea de ce să-și facă griji, purta Costumul, și odată cu el, purta „Cel mai sigur aparat de călătorie în spațiu, posibil să susțină în viață, timp de 1 an orice formă umană”, după cum declarase, acu mai bine de 100 de ani, genialul său inventator, Mihai Farell. Mix, își aduse aminte cu exactitate fiecare caracteristică a geniului, deoarece era idealul său în viață.
Nu putea muri, cel puțin nu pentru încă un an, dar... cine nu moare odată și odată. Lui îi era frică de nebunie, de nebunia nemărginită, cauzată de spațiul mult-iubit: văzuse sute de asemenea minți, unele geniale, devenind diabolice, înegrind și pierind în „adâncul eului”, cum era descrisă nebunia de un savant ce reușise să treacă dincolo de acea stare înfiorătoare.
Ce ciudat, își reluă Mix cugetările, după ce reglă lampa pe „mai mic”, nu de mult îl rugase pe Dumnezeu, din toți rărunchi mădularelor sale, să trăiască o veșnicie, singur, să se elibereze de entitatea sa, și de lume, dorind, să afle ce e acela tremurul feminității sau cum se simte lumina nebuniei sau cum ar fi să devină meschin, sau rău sau lingău sau... Dorea să vadă o mormidă în fața lui, să devină una, și să călătorească, cu masivu-i corp, printre planete și asteroizi, să se hrănească cu sclipitorul praf galactic. Ar fi vrut să simtă tot, dar acum, singur, pe un câmp al nimicului, cum ar fi putut el oare !?
Stelele se ridicară deasupra capului deodată... de fapt fuseseră mereu acolo dar el nu le văzuse, de ochi probabil, sau de nepăsare. Se uită spre cer și simți cum ar fi vrut să știe tot, dar se afla în mijlocul niciundeului. Își aduse aminte o rugăciune scurtă, dar magnifică, și începu să o zică, gândind la ce ar fi fost dacă totul ar fi fost imaterial, nu numai sufletul.
Se așeză pe cea mai apropiată rocă, și privi spre cer, dinou, punând în acelaș timp lampa jos, pe pământul prăfuit. Își luă ochii de la sclipirile uimitoare ale stelelor, ce-l făcură să se gândească la o prezentare de astronave, privind atent la inelul cosmic de asteroizi ce gravita cu o viteză uimitoare, în jurul planetei, ca o înlănțuire de Luni, care se aleargă pe desupra planetei. Una din rocile inelului se desprinse și căzu cam la o milă de locația lui. În acel moment de tensiune cosmică, în care parcă întreaga planetă s-ar fi zdruncinat datorită loviturii încasate chiar de la coroana-i de sateliți, realiză că era un prost și că de fapt Domnul îi dăduse tot, dar el nu observase. Mai spuse odată rugăciunea, apoi se ridică de pe roca pe care stătea plictisit, îndreptându-se spre asteroidul care căzuse pe suprafața planetei, dorind să-l observe și să-l analizeze, dându-și un scop fără de care sigur ar fi pierit. Trecu pe lângă urmele navei... nava lui, pe care o consinderase ca protectoare, împotriva atâtora, dar care îl lăsase de izbeliște pe o planetă uitată de lume, și odată cu ea îl dezamăgiseră si toți colegii, care nu și-au riscat salariul pe o lună pentru a-l aștepta.
Dar nu-i mai păsa, îi iertase pentru că doar așa ar fi putut primi darul Domnului. Pământul era gol și praful se prelingea pe suprafața lui, lin, dus doar de curenții creați de inel, întâmpinând adesea roci de un roșu șters, dar prezent. Era doar atât, dar cui i-ar fi trebuit mai mult pentru a-și găsi liniștea și a descoperi Universul și a-l bucura pe Dumnezeu. Lampa se stinse, părcă mugind, prin alarma de descărcare totală, dorind un somn bun.
Întunericul se revărsa la fel de apatic, de murbid și înfricoșător, iar drumul lui spre crater era mai greoi cu fiecare pas și deși sufletul său era bucuros, iar fața lui râdea, simțea cum corpul i se înmuia tot mai mult subt povara costumului destul de greu. Își puse vizorul pe infraroșu, cu o mișcare înceată, obosită, și privi, spre locul unde ar fi trebuit să ajungă... era la câțiva metrii de el, dar întunericul se întețise pe atât, de la închiderea lămpii, încât nu văzuse marea groapă, ce avea în centru o bucată de rocă neagră.
Se așeză pe marginea craterului, cu picioarele în gol, se întinse pe spate și adormi, simțind încet cum tot corpul lui se închide încet până la nesimțire. Cîteva minute de liniște, în care universul parcă dormea odată cu el, iar apoi se auzi, venind din spațiu, un uruit murbid, de mașină învechită și neîngrijită. Nava destul de mică, ateriză lângă corpul adormit al lui Mix, parcă în veci, deoarece infernalul sunet nu-l scula, iar pe o ușă ce se deschise mecanic, și din care se răsfrângea un abur alb, ieșiră doi ingineri îmbrăcați în halate albastre, pătate de diferite substanțe. Călcau încet pe stratul de praf și pământ, vorbind între ei.
-Ce prost e și robotul ăsta măi omule - se hlizi primu ce ieșise, dintre cei doi - ai fi crezut dacă ți-aș fi povestit ??? auzi, să nu-și dea seama că aerul e respirabil.
-Căcat - pronunță ș celălalt, după câteva secunde în care examinase corpul imobilizat al lui Mix - roboții ăștia filozofi sunt de căcat, cine dracu vrea să îi producem... ??!!
-Omule - deveni pentru o secundă, imposibil de serios primul - filozofia, privită din perspectiva unei fierătanii este ceva fascinant - apoi izbucnii într-un râs nebunesc.
-Ha - spuse celălalt - căcat - își reluă vorba vulgară - hai să-l luăm de aici până nu se încarcă, că dupaia dacă nu trebuie să-l considerăm om tot drumul înapoi.

Dar Universul explodă, iar dincolo de orice, moartea veni peste toți, iar o voce se auzi în nimic, mai distrugătoare, mai sfâșietoare mai fioroasă și mai mâhnită ca oricare alta:
-N-au putut să mă iubească... ei, dar până și creația lor, mă iubea mai presus de fire...





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!