agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-04-05 | |
O iubea murdar, vinovat și fără speranță pe Emma Lia.Se gîndea doar la ceafa ei goală, bună pentru a fi mozolită, la umerii rotunzi pe care, foarte rar, îi atingea vinovat suportînd protestele ei "nu-mi place să fiu atinsă...."la corpul ei pe care l-ar fi frămîntat precum aluatul, din zori și pînă seara, la picioarele ei cu genunchii de fetiță, ușor trași spre spate, cu gropițele acelea în care și-ar fi găsit culcuș-cu umerii ei făcuți pentru sărutări, cu părul scurt, tuns băiețește-cu sînii de-abia ghiciți așa cum se îmbrăca ea, precum o vestală, precum o călugăriță.Străfundurile sale îi spuneau că era imposibil să fie implicată doar într-o relație jalnică, platonică, așa cum era a lor-cineva trebuia s-o aibă, să profite de ea, să abuzeze, să-I facă rău, să-și bată joc de ea, s-o uzeze, s-o facă să plîngă, să geamă, să țipe, să fie vie, nu așa cum era cu el, doar o păpușă cuminte care se grăbea să prindă troleibuzul, să nu scape emisiunile muzicale ale lui Spătuloiu-Linguraru.
Vedea membre uriașe, impudice, dezgolite, incolăcindu-se precum o ceată de șerpi, nerăbdătoare s-o posede, să intre în ea, să-și infigă stegulețul, să o facă să țipe juisînd, s-o umple, să ia în posesie, o vedea pe Emma Lia străpunsă cu voioșie de aceste membre uriașe, de taur, de minotaur, aidoma lui Pasiphae, o vedea zîmbind, da zîmbind , curva dracului, un zîmbet ciudat, de care el nu se va putea bucura niciodată, zîmbetul unei prostituate care face totul din plăcere, a unei femei supuse, umilite și posedate, gata de orice josnicie pentru stăpînul mult-iubit, zîmbetul unei sclave îndrăgostite, ”Ia-mă stăpîne, umilește-mă stăpîne, umple-mă cu spuma ta, scuipă-mă săpîne, fă ce vrei cu mine, sunt doar a ta”. O visa dimineață, cînd încă nici nu se luminase bine, intrînd goală sub duș, carnea nefiresc de albă, lenjeria intimă neagră, provocatoare, spre a fi admirată de stăpînii ei , .îmbrăcîndu-și uniforma aceea de vestală, de călugăriță, rochia asexuată, șorțul verde, sandalele călugărești, gata întotdeauna, gata de a fi uzată, abuzată, pătrunsă, străpunsă și abandonată mereu de alții, trecînd disponibilă și inconștientă prin viață doar cu un vag gust de sînge în cerul gurii, de la un abuzor la altul, de la un violator la altul , foarte calmă, vexată de insistențele lui din ce în ce mai jalnice, mai penibile, mai umile, vexată de faptul că el nu înțelege, nu vrea să înțeleagă, că toate acestea sunt vax. Dragostea lui era grea , precum o pătură galbenă, groasă, murdară, avînd scris la un capăt “Picioare” , pătură pe care-o avuse într-una din taberele în care fusese obligat să ia parte-pătură pe care o păstrase în minte ca un refugiu de ziua ce avea să vină, de bătăile celorlalți copii, de mustrările educatorilor, de soarele ce ardea prea tare, de ploaie, de noroi, un cocon în care se putea ascunde, precum o larvă , ghemuit, cu picioarele la gură , așa cum dormea și acum, o, deabia aștepta s-a înfășure pe Emma Lia în pătura lui, s-o tragă spre el, să-I pună mîna pe mănă, apoi pe față, pe umeri, pe sîni, s-o pipăie aidoma unui orb, s-o miroasă, s-o lingă, cu limba lui de cîine trist, veșnic bătut. Dragostea lui era umedă , ca transpirația în zilele de vară, în haine de plastic, umedă și îmbăcsită ca o mlaștină, ca secrețiile corpului de care se rușina, ca urdorile care-i apăreau cînd și cînd pe corp, umedă ca sîngele care-i curgea cînd își mușca buza, ca o apă stătută. Dragostea lui era tristă și penibilă, cu jurăminte “N-o s-o mai văd niciodată”, cu impecații “Te urăsc, te urăsc”, încercări “Spune-mi că nu te mai vezi cu nimeni” , șantaje “Nu mai vezi nimic de la mine” –la toate acestea la care ea nu marșa niciodată, provocîndu-l, infuriindu-l groaznic-tăcerile ei erau mai rele decît înjurăturile, blestemele, erau mai înspăimîntătoare decît uităturile lui Leunucă sau decît decretele Iubitului Conducător, Mareșalul Andreescu.În tăcerile ei ghicea sila și dezgustul, niciodată explicite dar fiind acolo, lovindu-l, zgîriindu-l, aidoma spinilor într-un gard viu, gardul ce-l despărțea de ea.Îl asculta absentă, distrată, gîndidndu-se sigur la amanții aceia neștiuți, amanții din datorie, din plăcere, cei cărora le dădea trupul și mintea, lăsîndu-I doar o carcasă, un facsimil, un ersatz ca un scuipat între ochi, ”ah, sigur, da, elevii aceștia mediocrii , ei care nu sunt pe scenă, nu sunt premianți, să le dăm și lor o bomboană”. Dragostea lui era murdară, ca un deget care a intrat și între picioarele unei femei, a fost introdus borcanul cu dulceață și acum, gustă sosul, fără a fi fost spălat între timp, avea un miros teribil de sex și de compasiune chinuită, dureroasă prin ea însăși. În momentul acesta, autorul care măzgălește aici doar în momentele sale de ruptură cu Emma Lia a avut parte de o ruptură ceva cam mare și vine să-și inspecteze mica armată, opera lui, căsuța lui și constată, vai, cu groază, că ceea ce își amintea să fie un palat e o construcție nu numai neterminată dar care are și un grad de haoticitate deosebit.... D.Ionescu (din off):Ce-i aceia haoticitaTE ? Autorul(plictisit):Nu contează, hai s-o frigem mai departe.... Îi plăcea teribil să se autocompătimească, să –și dea importanță, să se vadă mai rotund decît era. Dragostea lui stătea singură și posacă în mijlocul drumului, cau un om care a pierdut trenul, mereu a pierdut trenul, mereu a ajuns cu acel minut prea tîrziu deși și-a pus ceasul la timp, a plecat la timp de –acasă dar să vezi drăcie, mereu n-a nimerit gara, peronul, trenul, vagonul corect. Dragostea lui ridicolă, ca un bărbat plecat la servici în chiloți, în mijlocul oamenilor normali, îmbrăcați normal, căsătorii, nașteri, ”e ceva cu el, nu reușește, nu poate, săracul…o fi pe invers…lasă-mă-soro-că-I-știu-familia-bună-taică-său-săracu’…”. Se simțea impotent, nu reușea s-o atingă, s-o sărute-nici vorbă, el mărețul neam de anglo-saxon (atunci cînd un anglo-saxon dorește ceva îl obține) devenea o biată găină, un biet fular. Era ceva de speriat-castrat sufletește, fusese redus la minimum, fusese convins s-o facă pe Emma Lia unica lui ancoră, unicul lui far. Simțea o dorință sfîșietoare s-o atingă, să-I simtă căldura pielii, să-și plimbe buzele peste ridurile ușoare de sub ochi, să-I mîngîie mîinile, s-o strîngă la piept, s-o strivească pînă ce se va contopi cu el, să-I încerce pielea cea fină de sub lobul urechii, să-I dezmierde ceafa, simțea o dorință sfîșietoare să fie a lui și o lipsă sfîșietoare pentru că știa că în afară de caz de forță majoră acest lucru nu se va întîmpla. Compătimirea, privirile piezișe, membrele stăpîne ale Crudeliei se transformau în dîre de scuipat pe pieptul lui, pe sufletul lui… Dragostea lui bufă, urmărea pe stradă o pieptănătură, o pelerină, niște glezne, mergea uneori străzi întregi pînă ce persoana se dovedea a nu fi Emma Lia, ieșea fugind din acvariu, crezînd c-a văzut-o intrînd fie la Leunucă, fie în altă parte, la alți bărbați virili (re-vir fortis), rămînea absent ceasuri întregi, uitând ce vroia să facă... Visele acelea umilitoare, în care ea îl refuza deschis, nu era de nasul ei, era de neam prost, era străin, era ridicol, patetic, toți îl dușmăneau, toți rîdeau de el –ea în mijlocul lor, prințesă îndepărtată și inaccesibilă… Dragostea lui triumfătoare, cu veșnica speranță oarbă, ”dar cine știe, poate că mîine…”.Emma Lia se obișnuise cu el, cînd și cînd îl accepta în prezența ei, dar nu prea mult. Dragostea lui lașă și vicleană, dragoste de om urît și respins răscolea grămezi de șerpi și de rahat. “Înțelege odată”, îl privise cu furie și ură atunci, cu o lucire ucigașă în frumoșii ei ochi și atunci în locul Crudeliei o văzu pe Zeița Kali, cea cu acoperămîntul de șerpi și fustă de cranii, și pe Tiamat , mama monștrilor, pe Isthar, cea cu șapte văluri și pe mama Geea, femeia primordială, veșnic în luptă cu bărbatul pentru bila aceasta de lut, ”înțelege odată că între noi nu va fi nimic mai mult!” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate