N-o cunosc deloc pe femeia aceasta.Nu-i știu numele,chipul,nu-mi amintesc cum arăta când se despărțea grăbită de mine sărind într-un tramvai sau într-un autobuz…nu-mi amintesc cu ce era îmbrăcată.
Nu știu ce culoare au ochii ei,nu-mi amintesc exact forma buzelor..
Nu-i știu râsul,nu știu dacă am râs vreo-dată împreună,nu-I știu gustul pielii,al cărnii,al sângelui…nu-I cunosc mirosul părului și nici culoarea exactă..era parcă brunetă…
Era în orice caz mai mică decât mine,și ca statură și ca vârstă,semăna cu un iepuraș sau cu o pisică, asta mi-a plăcut în prima clipă la ea, nu ochii,și ochii,ci tristețea aceea de animal neânțeles,care nu poate să spună de ce e trist,ce-l doare...
N-o cunosc deloc pe femeia aceasta..n-am lăsat niciodată vre-o urmă în ea,atât fizică cât și mentală..am trecut unul pe lângă celălalt în două planuri diferite,ca două țărmuri ce nu s-au văzut niciodată…
Eu cu ea și cu doi,trei copii,îmbrăcați modest,bucuroși că se află lângă mămicuța și tăticuțul lor....
N-o cunosc pe femeia aceasta..nu i-am mușcat umerii,nu i-am băut sângele,n-am făcut-o să țipe, să geamă, să se zbată,nu i-am provocat durere,plăcere,milă sau dispreț.
Nu știu ce flori îi plăceau..dacă îi plăceau trandafirii,gladiolele sau garoafele..i-am luat întotdeauna trandafiri.i-a primit întotdeauna indiferentă,fără să se bucure,fără să se supere, fără să se înțepe la deget și să mi-l dea apoi să i-l sărut.
Eu cu ea târziu,într-o gară,cineva trebuie să plece,o despărțire lungă,lungă,cu accent pe conductorul trenului care-și consultă nerăbdător ceasul,un sărut lung,lung,lung,șuierul trenului,șinele întâlnindu-se la infinit....
Așa și noi,ne întâlneam,deveneam unul ,ne iubeam ca doi nebuni doar la infinit,totdeauna exista însă ceva, o distanță,un timp,un vers dintr-o poezie,ceva care ne despărțea,eram ca două saxofoane ce cântă aceeași melodie însă defazate în timp,se îngână,se repetă,se contrazic însă nu sunt împreună niciodată...
Știu că nu-I plăceau complimentele,I-am spus că e frumoasă,că o doresc,că o vreau..
Nu știu ce-I plăcea să facă, ce făcea în multele ore în care nu eram împreună..se poate să fie o vrăjitoare care mi-a furat mintea, sufletul și trupul,până și numele..nu știu cum mă cheamă,sunt aici,în mijlocul unui deșert,sub un soare orbitor,în așteptarea,în dorința acestei femei pe care o simt,orb cum sunt și prăbușit cu fața în rahatul de cămile,o simt cu un simț neștiut,e aproape,foarte aproape..ridicați-mă,ajutați-l pe un bătrân cerșetor orb,prost și îndrăgostit,puneți-l pe calea pe care trebuie s-o urmeze ca să ajungă la ea…
Doar că-i plăceau zburătorii aceia, americanii nebuni..se uita la ei cum se încrucișau cu grație prin mirosul de picioare și de animale vechi din arena circului, cum se desprindeau pentru a reveni și pentru a se desprinde din nou...
Ea la patul meu de muribund,ținându-mă de mână,simțindu-mi ultima răsuflare,depărtându-se apoi,făcându-se din ce în ce mai mică....contopindu-se cu orizontul..
Verona Emma Lia, Emma Hașdeu,Cămila,Melia,Emma cea Crudă,Emma Lia-fiica generalului Hașdeu,nepoata unuia din eroii independenței,colonelul voluntar Hașdeu,strănepoata pandurului Hașdeu….prietenă,amantă,trădătoare.
Ce poți spune despre o femeie pe care o ai în sânge și minte, o femeie care nu-ți poți aminti cum arată ? Ce poți spune despre o femeie pe care o dorești atât de intens încât simți că te doare ? O femeie pe care ai vrea s-o posezi total,nu în fiecare zi ci în fiecare clipă să fii cu ea, să fii în ea,să-ți aparțină și eventual să-i aparții mai mult decât este omenește posibil ? Ce poți să spui despre o persoană care simți că-ți constituie un apendice, un pandant, cineva fără de care nu ești împlinit ?
Emma Lia Hașdeu,prietenă, amantă, înger,trădătoare….


Era un sentiment curios și aparent neașteptat dorința aceasta de a o poseda total,de a fi unit cu trupul și mintea ei,nevoia aceasta de a știi în fiecare clipă unde este, ce face,paranoia de a o bănui în fiecare clipă, dorința de a o ierta și de a fi mărinimos, de a o strânge de gât, necesitatea de a o lega cu un lanț din mii de fire, mii de prostii aparent nevinovate și pe care ea probabil nu le băga în seamă, o păpușă, un ursuleț, o pereche de cercei, o masă la Gino’s…trebuința de a-și împleti atât de strâns viața cu ea încât nimeni și nimic să nu desfacă această împletitură….dorința de a o controla și în același timp de a mă dărui total și fără de rezerve...
Emma Hașdeu, independentă, mândră,nesupusă … provocatoare, desfrânată, călugăriță, câștigătoare a medaliilor sportive “În cinstea și spre onoarea patriei”,câștigătoarea premiului de excelență în cercetare,performeră,femeie încrezută,arogantă, trufașă…”Menschen sind schweine…”vorba unui cântec la modă.
Ar fi vrut să-i stăpânească viața încă de la naștere ,să vadă figura ușor dezamăgită a domnului general,"fată,hm..",prima ei băiță,botezul,plapuma în care era purtată de Gertrud,moțul roșu,doamna și domnul general în spate,ușor țepeni,ușor solemni,puțin desueți,poză înegrită de vreme,"Herman Hallasz,fotograf imperial"
Ar fi vrut s-o cunoască fetiță,cu codițe învârtite turtiță pe urechi,trasă de mâini de guvernanta severă, iarna ,din fața unui magazin cu păpuși “Nu trebuie sentimentali să fim…” ar fi zis bătrâna guvernantă Gertrud,referindu-se la distinsa familie de militari din care făcea parte…s-o privească trecând plină de mândrie în trăsură, pe Corso,pe bancheta alăturată ilustrului său tată,ridicându-și în sus de plăcere năsucul pentru că acesta scoate din cap chipiul salutând doamnele din lumea bună,jucându-se cu soldățeii de plumb în loc de păpuși,sau acasă,bucuroasă ca un cățeluș pentru că tatăl ei, marele general e acasă,gudurându-se pe lîngă el,dorind să fie luată în brațe,să i se acorde măcar o sutime din atenția pe care o acorda problemelor militare…cu tatăl ei în oraș…”Domnule,îmi cumpărați o înghețată…? Niciodată să nu mănânci pe stradă ! și ochii aceia reci, ochii care fac să înghețe batalioane, regimente,divizii se fixează duri și mustrători asupra ei.Tatăl este idealul ei,iese noaptea din dormitor și merge să atingă cu mânuțele ei mici șapca, sabia de ceremonie,își pune chipiul și se privește plină de importanță în oglindă,ia o postură marțială,ce mult îl iubește pe tatăl ei.
-Ce-o să te faci tu,fetițo,când vei fi mare ?
- General.
Oare acesta o iubește la fel ?Þara este importantă,armata este importantă,micuța Lia,bună doar,când va fi mare să fie o fiică bună, de ce nu o nevastă și o mamă bună…nu contează ceea ce gândește,nu contează ceea ce vrea..ordinul e ordin,se execută și nu se discută.Veșnic printre străini, veșnic trimisă în tabere de cercetași sau de prietene ale armatei,lungindu-se la zece ani,îngrășându-se ca o purcică la treisprezece,devenind din ce în ce mai femeie și înnebunită de acest lucru strângându-și disperată sînii în corset,să aibă pieptul cât mai plat,îmbrăcându-se cât mai băiețește pentru că vroia să fie băiat, ,să fie mândria tatălui ei, să ducă tradiția mai departe…
Una din puținele poze ale doamnei Hașdeu,singura în care zâmbește,un zâmbet absent,de persoană care nu mai e acolo...
Mama lipsă,mama fugitivă,mama revoltându-se,dorind să-și trăiască viața,trădătoare, absentă,părăsindu-l pe tată și mai ales pe copil…doamna Hașdeu nu rezistase peste al treilea an de militărie-“a fugit cu un avocat” o anunțase sec tatăl său atunci când crezuse de cuviință.
Mama nu e acasă..de astăzi mama nu mai e acasă..mama s-a dus cu sacoșele la piață, mama a venit de la piață, mama a făcut mâncarea, a spălat,a făcut curat în casă,vocea Emmei Lia ca vocea mamei ei, cu groază și milă vedea asta, vocea aceea "te rog să închizi imediat telefonul, aștept un telefon de la fiica mea",mama a fugit cu un avocat,mama păroasă, mama trecută, s-o lăsăm să fugă cu acel avocat nostalgic, cu pălărie de panama, să -i lăsăm mustăcioara avocatului și ciorapii căzuți lui Gertrud ,să n-o lăsăm pe mamă să ajungă la șaizeci de ani, cu mustață și ochi pierduți, de bidon gol, să n-o lăsăm pe Emma Lia să aibă permanent un termen de comparație cu mama ei, s-o vadă ca pe o baliză dincolo de care n-o să treacă,să-și audă vocea lătrată, făcându.-i morală lui K și să-și închipuie că peste 20..30 de ani va suna la fel ca și mă-sa, cu aceeași voce acră,scârbită față de bărbați, ca față de niște gândaci....
“Biet cupil,biet cupil” mârâia pe sub mustața ei de panzergrenadier Gertrud,”nu iubit,nu iubești,biet cupil”.
"Emma când e rea și când trebuie educată,Lia când e indiferentă,Emma rar,aproape niciodată..."
Ca un câine de vânătoare îi amușina trecutul, refăcea după mirosul ei, după urmele ei, o copilărie și o adolescență în aparență fericite,croite după mintea și sufletul generalului-prietenii și prietenele ei,copii de militari,liceul sever,internatul unde plângea noapte de noapte în pernă până adormea …pândea după colțurile timpului s-o vadă crescând,în uniforma severă, ca de ordin călugăresc,râzând cu colegele pe stradă, sărind șotronul,oprindu-se speriată,tatăl ei într-o mașină lungă,cu perdele trase “bine Emma, te prostești la vârsta ta ?”-tăcerile lui care o pedepseau mai rău ca și bătaia,filmele văzute la “Marna “ ,la “Rex” și “Elit”,șeicii nisipului venind s-o salveze pe Emma,s-o ducă către o existență pe care nici măcar nu îndrăznea s-o bănuiască….
"Bună ziua, eu sunt Adam Poderatz" ar fi vrut să surprindă momentul întâlnirii dintre domnul bătrân,elegant, mirosind a tutun scump și colonie bună și fetița încă nu femeie,deja nu fetiță,momentul în care Adam o fermecase, o cucerise...intrase în viața ei.Ar fi vrut să surprindă buzele decrepite ale lui Adam pe brațul ei tânăr, pe carnea care încă mai mirosea a lapte dar începuse să miroasă și a sex..Adam fusese primul care-o luase în serios."Gravă greșeală..."mormăi Leunucă,"femeile nu vor niciodată să fie luate în serios.Ele vor să se copilărească,să impresioneze, să fie compătimite..ele nu vor niciodată să fie luate în serios pentru că li s-ar acorda o răspundere mult prea mare,ar deveni bărbați..".Bătrânul Adam îi făcea mici cadouri scumpe, se juca cu ea,îi dăduse să citească în secret primele chestii serioase,primele romane cu temă,ce mai, făcuse din ea o feministă convinsă,încetul cu încetul.
Poate că dezastrul începuse la "Ana Karenina",poate începuse la paisprezece ani când își dorea un parfum și când domnul general, pentru care avea să fie mereu o fetiță îi luase o păpușă sau cine știe, poate că domnul general uita zilele de naștere ale propriei și unicei sale fiice și atunci ordonanța,nea Butoi,îi cumpăra câte ceva și-l dădea repede generalului în mână..săracul nea Butoi, fiicele lui nu citiseră niciodată Ana Karenina, pentru ele chiar la șaisprezece ani o păpușă de cârpă era o chestie de lux...
Dramă, dramă, dramă..așa cum era adesea,ea,în cadru,ca Ana Magnani, obosită, stoarsă ca o lămâie, tracasată,datorie,familie,patrie..iar el, răul,el sufocantul,el porcul mistreț trecea fugitiv prin cadru de la nord la sud, de la est la vest,dându-i târcoale,vrând s-o mâne departe de familie,datorie.."hai să fugim,departe,în Hiperboreea,nu ne va găsi nimeni.."
Ca un câine de vânătoare se ținea după urme,grupul ei de colege serioase,”tocilare” ar fi spus câinele de vânătoare-mare greșeală-mai degrabă urâțele și fără pe vino-n-coace,uitate pe scaune la baluri,alături de mătuși posace, prima comuniune,prima dragoste-băiatul comandorului Zaporojan-în uniforma sa de elev la liceul militar “Gloria națională”-prima dezamăgire-nu avea ochi pentru ea,suspina după Lili Belenga, frumoasa anului-Lili își bătea joc de el ,îl punea să-i care cărțile, să-i cumpere prăjituri iar ea,nerușinata se încurcase cu profesorul de istorie-un civil !”îți dai seama dragă și nefericitul ăla i-a prins tăvălindu-se, venise după ea în liceu s-o ducă la film și-a avut permisia mai devreme…s-a dus acasă și și-a zburat creierii cu revolverul lui tac-su !” –la înmormântarea lui Radu Zaporojan Emma și-a jurat că n-o să se mărite niciodată-Menschen sind schweine !