agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6743 .



Accelerarea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dino_Buzzatti ]

2004-04-07  |     |  Înscris în bibliotecă de Mariana Cardas



Când si-a dat seama pentru prima dată de acel fenomen, monseniorul Giacinto Pleora, paroh al Domului, avea cincizeci si sapte de ani împliniti. Era într-o duminică. Liturghia tinută de el, de fată fiind si cardinalul arhiepiscop, era pe terminate. Si Pleora se simtea multumit, aproape fericit, cuprins de un sentiment de împlinire si împăcare a cugetului. Pe măsură ce slujba se desfăsura, îsi dădea seama aproape fără să vrea de cât de perfectă era sfânta sa prestatie. Nici vorbă de trufie. Stia foarte bine că totul se datora experientei, nenumăratilor ani de liturghie, astfel că cel mai neînsemnat episod din epopeea liturgică îi intrase de acum în sânge. Odinioară, pe când era tânăr, trebuia să se concentreze intens ca să nu uite anume gesturi si formule, un efort istovitor, ce mai, acum însă, simtindu-se stăpân, totul era sigur, firesc si usor ca respiratia. Artistul pe scenă stie din instinct când se realizează între public si el inefabila tensiune a succesului. Aproape la fel percepea parohul o misterioasă corespondentă între el si multimea credinciosilor. Un fel de extaz, o stare de gratie, pe fundalul măretiei altarului, al buclelor de fum de tămâie printre piezisele raze de soare, ce le dădeau strălucire, si cascadele de sunete ale orgii. Gesturile sale erau desăvârsite, vocea gravă, predica înăltătoare, armonioasă, plină de sentiment. În acele minute, cu umilintă multumi lui Dumnezeu ce-i îngăduia să-l slujească în nemărginita sa glorie Dar iată că liturghia luă sfârsit, tăcură corul si orga, cădelnitele se stinseră, si îndată ce rumoarea oamenilor plecând se făcu simtită si preotii oficianti se îndepărtară în cortegiu, pe altarul părăsit se întronă tristetea. Dar, surpriză. Imediat ce intră în sacristia vastă cât o biserică în sine, parohul observă că toti participantii la slujbă, preoti, clerici si cantori, priveau mâniosi încolo si încoace. O clipă îl zări si pe cardinal, înainte de a fi ajuns la coridorul arhiepiscopatului: până si pe chipul său, de obicei atât de blând si bun, se citea o umbră de antipatie; iar de-a dreptul furios părea tânărul secretar, don Terlizzi, ce-i tinea urma Eminentei Sale, mânati parcă de aceeasi iritare, chiar dacă în proportii diferite. "Ce se întâmplă cu ei?" îl întrebă în soaptă pe don Sustinenti, decanul colegiului, ce tinea la el ca la un fiu. "Oh, monseniore - răspunse sufletul acela curat. - Sunt emotionati, desigur. A fost slujba cea mai frumoasă a anului. Si nicicând n-ati vorbit atât de frumos." Cuvintele lui don Sustinenti îi pătrunseră ca un balsam în inimă. Dar privirile îi căzură pe don Cerriola, cel mai zelos între canonici: gîfîia de mama focului, asemeni celui ajuns la capătul puterilor. Abia atunci o bănuială îi fulgeră în minte. Îsi ridică ochii la orologiu: unu fără zece. Aproape trei ore de liturghie, deci. Îngrozitor. Niciodată nu se depăsise spatiul celor două ore.Aveau dreptate să fie exasperati. Dar cum se făcuse că nu si-a dat seama? Si de ce o lungise în asemenea hal? Totusi nu zăbovise, nu-si îngăduise licente de nici un fel, făcuse comentariul evanghelic în limitele firesti. Cum se explica o asemenea întârziere? Nimeni nu si-a permis vreo observatie. Si nici reprosuri. Totusi, din pricina ciudăteniei fenomenului, rămase cu un sentiment de jenă. De atunci începu să fie atent ca asa ceva să nu se mai repete. Verificându-si faptele de zi cu zi, i se păru că sesizează un fel de încetineală în tot ceea ce făcea. Desi muncea cu dăruirea de altădată, orele zilei si ale serii nu-i mai ajungeau. Venea miezul noptii si el tot mai avea câte ceva de făcut. Si-acel ceva trebuia amânat pe a doua zi. Dar a doua zi datoria veche se adăuga la noile si numeroasele sarcini si urgente. Care pe zi ce trecea deveneau o tot mai apăsătoare povară. Poate că am îmbătrânit - se gândea el - poate e vorba de o pierdere de energie, nu reusesc să mai lucrez ca înainte, să fie de vină oboseala, să fie vreo boală la mijloc? Pentru o spovedanie nu-mi trebuia mai mult de un sfert de oră, azi am nevoie de cel putin de două ori pe-atâta. Ca să redactez pastoralele cerute de arhiepiscop, aveam nevoie cândva de câteva ore, azi veghez toată noaptea si-n zori văd că n-am terminat. Îl chemă pe medic si-i explică situatia, se lăsă consultat. Medicul îl cunostea bine si-si cunostea si meseria. "Monseniore - îi spuse - sunteti sănătos tun. O cură revigorantă, spuneti? Dacă insistati, v-o recomand cu plăcere. Dar la ce bun? Vă bucurati de o sănătate perfectă." "Si-atunci cum vă explicati că...?" "E timpul. Si pentru dumneavoastră timpul a început să alerge." "Vasăzică sunt bătrân?" "La un moment dat al vietii, zilele încep să fugă mai repede. Ca, de pildă, râurile. Curg linistite si dintr-odată o iau la goană, tot mai tare si mai tare, până ce se prăbusesc în josul cascadei. Si cu noi se întâmplă la fel." "Dacă am înteles bine - zâmbi timid monseniorul - asta înseamnă că si pentru mine cascada se apropie, că firul vietii mi se scurtează văzând cu ochii." "Nu neapărat. Nu există o regulă. Depinde de temperamente. Să ne gândim la râul ce încă de la izvoare, ca să zicem asa, are presentimentul îndepărtatei cataracte ce-l asteaptă si pret de sute si sute de kilometri apele sale se tot trudesc. Pe de altă parte, mai avem si râul ce până în ultima clipă, până la câtiva metri de hău, nu dă semne de oboseală si merge linistit înainte ca si cum nimic n-ar fi. Totul e chestiune de temperament."
"E totusi un semn de bătrânete, nu?" "Nici asta nu se poate spune. Cunosc tineri de douăzeci de ani..."
"Si leacul?" "Leac? Când timpul a început să gonească si zilele se fac mai scurte si pare că în ele nimic nu se mai tine... nu, nu, e cu neputintă să-l oprim..." "Atunci si dumneavoastră, doctore?" "Dacă si eu? Să tot fie zece ani de când mi-am dat seama de primele simptome. Si numai Dumnezeu stie cât am luptat împotriva curentului. Rezistă cineva? Cât despre mine, nu sunt decât un dop de plută, supt, târât vertiginos spre vâltoarea din urmă... Depărtată? Apropiată? Cine stie?" "Si-atunci, dacă am înteles bine, nu-mi rămâne..." "...decât să vă resemnati, monseniore. Si înainte de toate să vă rugati lui Dumnezeu...
El, poate..." Nu a vrut să se resemneze. Dimpotrivă, s-a gândit că răul provine chiar din resemnare: dacă, în schimb, ar reactiona energic, fără să se lase surprins fie si o singură dată, timpul însusi s-ar da
pe brazdă si zilele si-ar reveni la ritmul regulat de odinioară. Zis si făcut. Dar ce osteneală. Mereu cu ceasul sub ochi spre a nu depăsi limitele, mereu cu obsesia de a nu reusi să mai tină pasul. Si cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai greu resimtea hărtuirea. Era de-ajuns o clipă de neatentie sau relaxare, o umbră de oboseală: îndată vrăjmasul, timpul cel blestemat, îi luneca printre degete si tâsnea, se rostogolea ca o avalansă. Trebuia ajuns din urmă, priponit, înfrânat. De reusit, reusea monseniorul Pleora, dar după aceea abia îsi mai trăgea sufletul. Atunci se întorcea la bănuiala că poate avea dreptate medicul, rezistenta nu însemna decât să faci jocul dusmanului, istovindu-te peste poate; si cu cât esti mai ostenit, cu atât creste acceleratia orelor, si odată cu ea, chinul. Poate că se cuvine prin urmare să
nu lupti, ci să te abandonezi curentului si să-ti cruti energia, spre a o folosi în eventualitatea încheierii socotelilor, când genunea va da primele semne. Numai că angajarea sa, ca si abandonul, aveau acelasi rezultat. Ca atunci când trenul porneste si se aude un tăcănit al rotilor la îmbinarea sinelor, după care altul si apoi altul si ritmul la început foarte lent se înteteste din ce în ce, până când zgomotele devin atât de apropiate încât formează un singur sunet, un necontenit uruit, identic cu bubuitul apei printre stânci: deja monseniorul Pleora nu mai izbutea să discearnă o oră de alta, o zi de alta, într-atât treceau ele de iute, strâns încleiate într-o compactă masă uniformă. Singurul lucru, medicul i-o spusese, era să se roage lui Dumnezeu. Slavă Domnului, îi mai rămânea măcar această nădejde. Singurul răgaz când parohul putea să-si regăsească cel putin amintirea pierdutei seninătăti. Dar până când îi va fi îngăduit să se roage? Îndată ce se trezea, în zori, dintr-un vechi obicei din copilărie, învătat de la mama lui, monseniorul Pleora spunea trei rugăciuni Pater, trei Ave si trei Gloria. Le învătase pe de rost cu o rapiditate miraculoasă, aproape ca pe un joc de cuvinte, fără să sară însă vreo silabă sau să modifice întelesul. Nu cronometrase niciodată căci i se păruse necuviincios, trebuia să fi fost vorba de unul sau două minute, dacă nu chiar de câteva secunde. Totul pentru a se confrunta cu timpul. Dar timpul nu stie ce e mila. Monseniorul Pleora se trezeste în zori la sapte, coboară din pat, îngenunchează, îsi recită micile sale rugăciuni. Abia apucă să sfârsească ultimul amen si sună telefonul: cineva moare, cineva se naste, altcineva se însoară, altul are remuscări si toti au nevoie de el. Monseniorul Pleora se trezeste în zori la sase, coboară din pat, îngenunchează, îsi recită micile sale rugăciuni. E la a doua Ave Maria, când bătrâna Clementina năvăleste în cameră:"Monseniore, Monseniore, grăbiti-vă, pentru Dumnezeu. Eminenta Sa e jos si v-asteaptă în masină!" - "Dar nu era la zece întâlnirea?" - "E zece, Monseniore."
Monseniorul Pleora se trezeste în zori la ora cinci, coboară îndată din pat, îngenunchează, îsi recită micile sale rugăciuni. "Pa..." începe el. Nu apucă să spună "...ter", că se si înserează.
Traducere de Geo Vasile

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!