Dar nu de mult ajunsesem la concluzia că așa era normal, spuse Amanda mai mult pentru ea. Că așa trebuiau să se comporte cuplurile, că așa era normal să te simți, îmbibată de ură. Mustind a ură, nu? Își plimbă degetele pe marginea fotoliului. Au mai fost prime iubiri și înainte, cu siguranță, zise. În timpul acesta o privea pe Louise, așteptând, parcă, un îndemn. Dacă nu un îndemn măcar o confirmare. Dar așa se întâmplau lucrurile atunci, Louise, pe fugă, într-un dispreț reciproc profund, în lipsă de altceva. Acum suntem numai noi. Acum lucrurile vor fi altfel, nu-i așa?
Apoi se auzi soneria. Aceste întreruperi ar fi făcut mai bine să înceteze. Chiar și așa trebuiau să înceteze.
Amanda deschise ușa, neștiind ce se va întâmpla. În fața ei stătea detectivul, unul dintre ei, deși nu se vedeau mai mulți. Îi veni asta în minte pentru că primele lui gesturi și vorbe păreau adresate altcuiva decât ei.
Locuiți aici, așadar, spuse el.
Amanda dădu din cap, neplăcut impresionată de siguranța din glasul detectivului. În spatele ei, ușa dormitorului se deschidea singură dându-i sentimentul că mai era cineva acolo. Dar așa și era, mai era cineva acolo, în afară de detectiv.
Detectivul își nota în carnețel detaliile acestea.
Domnule detectiv, nu arătați foarte bine, intrați, vă rog. Presupun că ați venit în urma apelului pe care l-am făcut noaptea trecută. Eram speriată și nu cunoșteam pe nimeni aici. Am auzit un zgomot ciudat, noaptea trecută.
Detectivul dădu la rândul lui din cap.
Sunteți căsătorită, spuse el. De cât timp sunteți căsătorită? Și își mai notă câte ceva în carnețel. Apoi mai scoase un carnețel și îl verifică meticulos, așezându-l pe primul în buzunar. Apoi oftă, plictisit.
Mi-a luat o zi întreagă să ajung aici. Nu știu cum ați găsit dumneavoastră locul ăsta. Vreau să spun că, deși lucrurile nu îmi sunt clare, sunt destul de sigur că nu ați ajuns aici urmând anumite indicații ori citind o hartă, fie și cu susul în jos. Mai bine îmi spuneți acum.
Nu sunt căsătorită, răspunse Amanda. Detectivul începea să se plictisească. Ori era de-a binelea plictisit deja. Mă numesc Amanda, zise ea.
Fac doar o cercetare de rutină, domnișoară Amanda. Nu sunteți obligată să îmi spuneți numele dumneavoastră. Oamenii din blocul de vizavi au sunat acum câteva ore pentru a anunța o crimă. Cei cu care am vorbit până acum m-au informat, atât pe mine cât și pe ceilalți detectivi, că au vazut, cu puțin timp în urma, un corp întins pe trotuarul din fața clădirii acesteia. Au spus că sunt convinși că era vorba de o femeie, îmbracată doar cu un halat care, în cea mai mare parte, o dezvelea. Dar imediat dupa aceea femeia a dispărut și nimeni nu știe mai mult. Ceea ce mă face să cred că este vorba de o crimă.
Ar trebui să vorbiți cu prietena mea, Louise, spuse Amanda. Ea e singura persoană de pe aici care obișnuiește să poarte halat. Prin halat vreți să spuneți cămașă de noapte, bineînțeles.
Bineînțeles, făcu detectivul din ochi.
Amanda își uită pentru un moment replica. Și era, totuși, una importantă.
Louise doarme, dar intrați. Și dumneavoastră păreti foarte obosit. Tocmai făceam niște suc de portocale.
Îmi place foarte mult sucul de portocale, domnișoară Amanda.
Domnule detectiv, sunt sigură că așa e. Doar sunteți un investigator.
Un investigator, repetă el privind în gol. Doar că n-am fost niciodată unul prea bun. Putem să ne așezăm?
Amanda își trase scaunul mai aproape de masă cu un gest nervos.
Luați loc, spuse ea.
Detectivul se uită în jur, dar nu mai era nici un scaun în afară de cel ocupat de Amanda. Erau două fotolii, iar pe unul dintre ele dormea Louise. Celălalt fotoliu nu prezenta nici un interes. Amanda îl cumpărase în urmă cu cațiva ani, îi schimbase pozitia în camera de cateva ori, îi scosese captușeala, însă uzura aceasta nu explica de ce fotoliul acesta, pe care Louise nu dormea, arăta atât de rău. Detectivul nu avea un fotoliu acasă, află Amanda, dar văzuse destule până atunci. Era sătul de fotolii. Pentru el, oamenii care cumpărau fotolii erau creaturi de neînțeles.
Urmă o pauză.
Am încercat să o fac să vorbescă normal, șopti Amanda. Era foarte agitată, explică ea. Ea și detectivul priveau fotoliul în care prietena Amandei, Louise, dormea ghemuită într-o poziție incomodă. Louise arăta bine, ce-i drept. Era îmbrăcată într-o cămașă de noapte.
Trebuie să șoptim, domnișoară Amanda? La ce vă refereti când spuneți asta? S-a întâmplat ceva cu domnișoara Louise?
Louise nu dormea de fapt. Îi venea greu să doarmă cât timp încă tremura din toate încheieturile. Nu de frig, așa cum credea detectivul care venise acolo în seara aceea. Nu era chiar seară, pentru că venise din timpul zilei, la prânz chiar, și, din punctul lui de vedere, faptul că Louisei îi era frig sau că din perspectiva ei era, într-adevar, seară, conta prea putin. Tremura imperceptibil.
Amanda își întinse mâinile pe masă, atrăgându-i atenția detectivului.
Prima data mi-a spus că s-a lovit de balustradă și, chiar dacă persoana respectivă, pe care Louise susține că a vrut să o oprească ar fi încercat să se arunce de la balcon, cu siguranță nu ar fi reușit. Balconul nostru, cum vedeți, nu e destul de încăpător pentru două persoane. Când i-am spus că nu o cred, mi-a zis că aș face mult mai bine dacă aș asculta-o pe ea, acum, înainte de a fi prea târziu. Mi-a spus, în continuare, că persoana respectivă, care era pe balcon, a împins-o, iar ea s-a lovit de balustradă, iar persoana aceasta a putut sări nestingherita. Era vorba de o femeie, spune Louise. Dacă doriti să vedeți vânătaia, e destul de urâtă, aici, la șold. Amanda începu să ridice, apucând cu două degete, cămașa de noapte cu care era îmbracată Louise.
Zgomotul pe care l-ați auzit noaptea trecută, zise detectivul, credeți că are vreo legatura cu asta?
Puțin probabil, domnule detectiv. Dar m-a speriat îngrozitor. A fost un fel de bufnitură, dacă îmi aduc bine aminte.
Detectivul se scuză și ieși pe balcon, unde își aprise o țigară. Ridică un pantof desperecheat, îl cercetă și îl așeză la loc. Ridică o vază, apoi o așeză lânga el, pe pervaz. Se sprijini de pervaz, apoi de vaza. Înainte de a-și termina țigara, împinse încetișor vaza și o urmări cum se sparge de cimentul din fața clădirii. Apoi arunca și tigara. Și intră.
Cred că versiunea dumneavoastră, domnișoară Amanda, seamănă foarte mult cu a mea. De fapt, par să fie una și aceeași versiune, dacă n-aș sta, ca dumneavoastră, să o lungesc cu explicatii. Voi încerca să nu va ocup prea mult timp.
Detectivul era, din câte știa Amanda, un om educat. Dar simplul fapt că stătea acum în fața ei o făcea să creadă că nu era în întregime educat. Că era educat doar în principiu și partial, în cel mai bun caz. Amanda fusese și ea educată. Nu ar fi stat de vorbă cu el dacă nu ar fi fost așa. Faptul că era detectiv spunea totuși foarte multe despre educatia lui. În plus, era îmbrăcat elegant și părea destul de amabil. Primul lucru, despre îmbrăcăminte, era evident, chiar dacă pardesiul lui era unul ieftin. Purta o cămașa șifonată, puțin cam largă.
Soția mea, spuse detectivul, nu vreau s-o aduc în discuție, dar când am plecat azi dimineață, m-a avertizat că pardesiul meu e murdar, pătat adică, și, mai mult, că petele astea vor ieși, probabil, foarte greu. Nu am vrut să o supăr intrând într-o discuție despre pete, la fel cum, într-o măsură, nu vreau să vă supăr nici pe dumneavoastră, deși petele îmi dau libertatea de care am nevoie pentru a reuși în profesia mea. Aici Louise începu să râdă încetișor, în somn, ca și cum auzise tot ce se spunea. Râdea pe înfundate, batjocoritor, și detectivul s-ar fi simtit ofesat dacă nu ar fi știut că doarme atât de adânc.
Azi e aniversarea căsătoriei noastre, continuă el, nu v-am spus. Mi-ar fi reproșat că sunt pete de cerneală ori făcute de o substanță adezivă, colorată. Dar nu, nu e așa. Azi dimineață, dacă aș fi intrat în discutia asta, i-aș fi spus că nu sunt pete de cerneală, cu siguranță nu, nu e vorba de cerneală. Aș fi mințit-o că am alunecat și am căzut într-un șanț plin de gunoaie și sper că asta ar fi liniștit-o. Dar nu, nu e așa. Poate m-ar fi crezut, dar faptele, adevărul chiar, indică altceva.
Ce mă surprinde însă, în legătură cu povestirea dumneavoastră, zâmbi el, nu vreau să vă dau impresia greșită, domnișoară Amanda, simt că n-ar trebui să vă dau impresia greșită. Dar dacă nu aveți de gand să începeți – sau să sfârșiți – cu lucruri care m-ar interesa cât de cât, cum v-aș putea asculta până la capăt? Cum v-aș putea ajuta, mai ales că dumneavoastra nu păreți să faceți o deosebire între ce s-a întâmplat aici și adevăr? Încă nu v-am întrebat nimic despre balcon. Plănuiesc, bineînțeles, să ajung și la partea aceasta.
Așadar, în declarația dumneavoastră, veți susține că a mai fost o persoană aici, în apartament. O femeie. Pe lângă dumneavoastră și domnișoara Louise.
Nu doar asta, domnule detectiv, răspunse Amanda. Nu doar o persoană. E vorba de un prieten de-al nostru, comun, într-un fel, pe care îl cunoșteam și înainte de a ne muta aici.
Despre cine este vorba? întrebă detectivul.
Un prieten comun, preciză Amanda. Mai doriți puțin suc de portocale, vă rog?
Mai am încă, firește, zise detectivul.
Ce mă deranjează cel mai mult, însă, e ca sunteți dispusă, nu, mai mult decât asta, suteți pur și simplu dornică să lăsați baltă toate lucrurile pentru care ați muncit până acum, după cum îmi dau seama, pentru o chestie ca asta, vizita mea, de pildă. Casa aceasta, prietena dumneavoastră, ideile pe care le aruncați în dreapta și în stânga pretinzând că sunt ale dumneavoastră vor fi uitate în întregime, pentru istorie mă refer, dacă veți continua să acționați cu aceeași neglijență. Nu vă mint, firește. Carnețelul meu e plin de situații ca a dumneavoastră, domnișoară Amanda. De ce v-ați întrerupt, deci, discuția cu domnișoara Louise pentru a-mi deschide mie, tocmai mie, ușa? Puteam să intru foarte bine și singur, știu asta, știu că ați dorit să fiți o gazdă îndatoritoare. Dar discuția aceea, pe care o aveați cu prietena dumneavoastră era, negreșit, mult mai importanta decât ancheta noastră, a mea și a celorlalți detectivi. Nu a poliției, pentru că nici nu am pretins că interesele mele se leagă de cele ale poliției. Acesta e un indiciu important pentru mine, domnișoară Amanda, această întrerupere.
Domnule detectiv, am, bineînțeles, mult mai multe pe cap decât credeți dumneavoastră că am, după o seara petrecută cu dumneavoastră.
Tonul vocii Amandei se schimbă.
Mă includeți în categoria suspecților, domnule detectiv?
Detectivul se uită la ea. De mirare își vărsă cafeaua.
V-am primit aici pentru a afla că sunt suspectă, deci.
Detectivul se uită în jur după o altă ceașcă. Își scoase batista și încercă să șteargă fața de masă.
Vă referiți la o povestire politistă, presupun, zise el. Apoi își drese vocea, incomodat, se părea, de faptul că era de datoria lui să continue conversația. Poate nu atât de această datorie, se gândi Amanda, cât de faptul că, iată, pur și simplu spunea ceva, fără să se gândească prea mult la datorie, că juca, neputincios, rolul unui vecin dornic să auda cele mai proaspete zvonuri.
Amanda doar presupunea ultima parte, deoarece detectivul nu locuia, în realitate, vizavi, și apoi, fie spus, nimeni nu locuia vizavi; vecinii existau însă, undeva în apropiere. Amanda nu era o persoana care puna la indoiala onestitatea oamenilor care sustineau că, într-adevăr, îi văzuseră, ba chiar îi cercetaseră îndeaproape și știau destule despre ei pentru a putea distinge imediat între cei care erau sau nu vecini pentru ceilalti sau între ei.
Dupa încă un moment de tăcere, detectivul se hotărî să își nuanțeze intervenția.
Vă referiți, firește, la o povestire polițistă, zise el, apoi tuși repede în batistă. Acesta nu e domeniul meu. Părea deranjat în continuare de ceva pentru că își drese vocea din nou. După care, mai zise, presupun că vă ghidați în aprecierile dumneavoastră. Cum ar fi aceea că va consider suspectă în cadrul acestei investigații.
Amanda o privea pe Louise, așteptând, din clipă in clipă, să îl vadă pe detectiv prăbușindu-se pe covor, într-o baltă de sânge. Dar asta, cum descoperi mai târziu, nu s-a intamplat și, în general, se întâmpla foarte rar. Tare ar mai fi vrut, totuși, să îl vadă cum începe să tuseasca bucăți de plamân, chiar dacă știa că nu era pe punctul să facă asta.
De ce credeți așa, domnule detectiv? zise Amanda, concentrându-se pe bluza Louisei care dormea de ceva timp și trebuia să se trezească din clipă în clipă. Cu toate astea, Amanda era tentată să se apropie de ea și să miște puțin fotoliul, să verifice dacă totul era în regula, de vreme ce vocea răgușită a detectivului ar fi trezit, dacă erau, și morții până acum. Dar Louise nu era moartă, cum nu era nici surdă.
Îmi vine greu să determin ce s-a întâmplat, domnișoară Amanda, asta spun. Îmi dau seama, totodată, că nu aveți nici un respect pentru profesia mea. Dar e posibil să fie o coincidenta. Nu mă înșel, dar e posibil să fie o coincidență.
Domnule detectiv, ne întâlnim aici, după doar câteva ore de la evenimentele din seara aceasta, ne cunoaștem prea bine, totuși dumneavoastră susțineți că totul e o întâmplare. Nu pot să cred că e vorba de o întâmplare, domnule detectiv. Mi s-a spus clar, înainte de a ajunge aici, în orașul acesta, în casa aceasta, că sunteți o persoana educată, că îmi pot pune toată încrederea în dumneavoastra, mai ales pentru că știți să tratați situațiile ca aceasta cu o precizie deosebită, că sunteți capabil, să spun așa, să respirați împreună cu victima dumneavoastră. Și, domnule detectiv, situația în care ne aflăm vă cere să respirați foarte putin. E o situație simpla. Amândoi știm cine sunt victimele.
Abia acum realizez de ce am fost avertizată în legatură cu dumneavoastră. Așa cum dumneavoastră, domnule detectiv, plictisiți până și moartea cu întrebările acestea, la fel de ușor ar fi să așteptăm ca Louise să se trezească și să aflați de la ea ce s-a întâmplat.
Detectivul părea încurcat. Amanda îl privea încruntându-și sprâncenele.
Credeam, în timp ce vă îndemnam să vă simtiți ca acasă, zise ea, că, dacă am ajuns până aici, lucrurile vor continua în maniera aceasta a lor, impersonală. Nu numai că nu au continuat în această maniera, ci au început, după cum vedeți și dumneavoastră, să se descompună, să se desfacă, minut cu minut, pas cu pas. Ar trebui să vă aduc aminte cum a început totul, domnule detectiv. Ar trebui să vă spun, pentru că nu ați avea de unde să știți.
Detectivul încuviință, în parte pentru ca așa era, în parte pentru că dorea să afle.
Eu și Louise ne-am mutat, am ajuns aici, aflându-ne într-o relatie a cărei stare putea fi cu greu îmbunătățită. Ne înțelegeam foarte bine, vreau să spun. Semănam foarte mult, într-atat încât ne venea greu să deosebim între gesturile uneia sau alteia. Gesturile noastre însemnau același lucru, domnule detectiv.
Împărțeam aceleași pasiuni, mai puțin cea pentru arme, care era numai a mea, fusese numai a mea de la început. Vă voi spune într-un minut mai multe despre asta.
Louise nu avea alte interese. La început, mai mult cu jumătate de inima, m-a ajutat să aranjez apartamentul. Apoi nu a mai făcut nimic. Nici măcar nu mă mai întreba ce e cu armele astea, de ce îi spuneam că pasiunea mea sunt armele când nu văzuse și nu vedea niciodată vreo armă pe aici. Vedeți, nu doream să ma cert cu ea, vroiam să ne înțelegem. Vroiam să gasesc o cale pentru a-i arăta mai multe despre armele acestea.
Arme? făcu detectivul.
Amanda cercetă cu atenție chipul detectivului. Afară începea să se însereze.
Când își dădu seama că vorbise degeaba se enervă. Era și normal.
Sunteți de părere că povestirea mea e falsă, domnule detectiv, și, pe deasupra, că arta mea, aceea de a construi arme, e ineficientă și fără o baza în realitate. Vorbesc foarte mult despre asta, e adevărat, și nu fac nimic. Pe deasupra, vocea mea e prea groasă, prea subțire pentru ca dumneavoastră să mă credeți cu ușurința pe care o speram să o întâmpin din această direcție.
Detectivul o opri cu un gest scurt, ridicându-și mâna.
Destul cu vorba, domnișoară Amanda, să trecem la fapte. Iar acum, mai ales pentru că domnișoara Louise nu ne poate auzi, ar trebui să rezolvăm cu atât mai multe lucruri.
Doar ca să înțeleg mai bine.
În principiu, îmi spuneți că sub balconul dumneavoastră crește un copac din ale cărui fructe scoteați sâmburii pe care mai apoi îi expediați, câte trei, unor cunoscuți. Cunoscuții își dădeau seama, însă nu făceau nimic în legătură cu asta, nu anunțau pe nimeni. Mă întreb, veți scăpa, oare, atât de ușor? Nu cred, răspunse tot el. Cum aveți de gând să explicați apariția acestui copac?
Chiar fără să se miște din scaun, Amanda coborâse deja în fața blocului, deja verificase, pas cu pas, dacă Louise, moartă, era acolo sau măcar dacă fusese acolo.
În timpul cât detectivul își desfăcea stiloul, Amanda avu sentimentul distinct că mai era cineva acolo, în camera, privindu-i pe amândoi. Detectivul se oprise pentru a câteva secunde, dându-i Amandei ocazia să își modifice declarația. Amanda nu simțea această nevoie, însă continuă.
Stăteam întinsă pe pat, șopti Amanda. Își încrucișă picioarele sub masă.
Stăteam întinsă pe pat, șopti Amanda. Apoi se opri timp de cateva secunde pentru a-și încrucișa picioarele, aplecându-se puțin în direcția detectivului. Dar nu mă va crede, se gândi ea. N-ar fi trebuit să mă opresc, nici de dragul povestirii. Îi era teamă că Louise o auzea, deși era limpede că, prefăcându-se adormită, la un metru de ea și de detectiv, tot ce spuneau, aproape tot, nu avea cum să îi scape tocmai Louisei, pe care o cunoștea de atâtia ani și care, la randul ei, o înțelegea așa de bine. Într-atât încât dimineata următoare nimeni nu va trebui să îi spună: Louise, e rândul tău să faci micul dejun. Louise, e rândul tau să te ridici din pat și să faci micul dejun. Louise, pentru numele lui Dumnezeu.
Camera nu era foarte încăpătoare, e drept, iar Louise, adormită sau nu, ar fi auzit cu ușurință tot ce se vorbea.
Amanda simțea că detectivul nu o asculta cu aceeași atenție pe care o manifestase la începutul serii. Privirea detectivului se schimbase din aceea a unui om curios, constată Amanda, în aceea a unui om care vrea să își termine cafeaua sau ceaiul sau ce naiba are el acolo, și să plece pentru totdeauna de aici.
Cu câteva ore în urma, stăteam întinsă pe pat, zise Amanda. Louise a intrat deodată în cameră, țipând, plină de sânge și vânătăi. Înțelegeți, domnule detectiv?
Avem un pat mare, acoperit, în momentul acela, cu un cearșaf și o pătură călduroasă. De ce s-a băgat Louise sub pat, țipând, scoasă din minți de frică? A trebuit, apoi, să șterg pe jos cu cearșaful. De ce îi placea, m-ați întreba, domnule detectiv, să se bage sub patul ăsta? În spațiul restrâns pe care îl am la dispoziție nu pot decât să vă repet ce ați auzit și înainte: nu îi plăcea. Dimpotrivă, niciodată nu îi plăcuse. Dar se băga acolo din obișnuință. Așa cred.
Amanda știa că detectivul și-ar fi dorit să se oprească din povestit. O privea cu ochi recunoscători. Aproape îi spunea: Nu m-ar fi interesat să aud despre cum stăteați întinsă pe pat, cum ați început să plângeți pentru că v-ați ucis prietena și cum, în final, v-ați dat seama că sunt aici pentru a investiga o sinucidere.
Îmi este clar aproape totul, domnișoară Amanda. Aveți, fără îndoială, talentul acesta, spuse el. Îmi dau seama, totodată, că nu aveți nici un respect pentru profesia mea, care, între altele, mă obligă să vă întreb despre lucrurile astea. Dar, într-un fel, tocmai din cauză că sunt forțat să fiu aici cu scopul precis de a afla versiunea dumneavoastră și nu de a vă bea ceaiul sau complimenta mobila, tocmai de asta mă simt îndreptățit sa vă admir puterea de a descrie, de a ilustra atât de bine situațiile ca aceasta.
Amanda nu se simțea măgulită și asta se vedea din tonul vocii ei.
Nu vă voi cere să fiți de acord cu mine, domnule detectiv. Louise mi-a povestit cum, de una singură, a târâit fotoliul până în balcon, cum l-a aruncat și apoi a sărit și ea. Prezența dumneavoastră, ancheta pe care pretindeți că o urmați, nu face decât să complice lucrurile. Probabil.
Amanda se ridică de pe scaun, întrebându-se ce ar face Louise acum, chiar adormită, pentru că somnul nu ieșea din discuție, dacă ar afla că lucrurile nu se derulează acum, în prezent, ci cu un minut sau două în urmă, înainte să se așeze în fotoliu, ba chiar înainte de toate astea, vizita detectivului, balconul, portocalele, somnul Louisei, balconul din nou - să se fi întâmplat. Louise era în fotoliu, nu încăpea nici o îndoială. Aerul încălzit din cameră o făcea pe Amanda bucuroasă că nu stătea și ea în fotoliu, alături de Louise. Mai mult, că nu dormea și ea. Dându-i dureri de cap, căldura, își turnă puțin suc de portocale într-un pahar.
Detectivul vedea limpede că nu e suc de portocale adevărat. Refuzase mai devreme un pahar și nu avea să își schimbe decizia. Cu toate astea nu zise nimic.
Detectivul păși spre mijlocul camerei, scormonind atent în buzunarele jachetei. Avea o jachetă nouă, cu numeroase buzunare, cumpărată cu banii pe care i-ar fi primit pentru o zi de lucru, și ar fi lăsat cu dragă inimă jacheta acolo, pe covor, dacă nu ar fi fost un om educat, dacă ar fi avut niște garantii, orice garanții. Ar fi lăsat-o pentru o zi de lucru în plus, pe care, însa, știa că nu are cum să o dea înapoi. Sau înainte.
Cerceta mobila, chipurile.
Domnișoară Amanda, v-o spun din nou, zâmbi el, nu mă interesează portocalele pe care, de câteva ore încoace, încercați să mi le vindeți. Nu e ca și cum avem treizeci de martori prezenți, gata să vă acuze că nu îmi spuneți adevarul: doar domnișoara Louise, eu și dumneavoastră. Încercăm, cred, să vorbim despre același lucru, domnișoară Amanda. Am sentimentul că nu reușim, fie pentru că dumneavoastră nu depuneți nici un efort pentru a clarifica situatia, fie pentru că nu aveti habar de ce se întâmplă și, prin urmare, nu îmi spuneți totul. Iar într-o investigație ca aceasta fiecare detaliu contează.
Dar dacă repetăm lucrurile, domnule detectiv, dacă mă fortați să spun din nou și din nou aceeași poveste, cu mici modificari, desigur, credeți că progresăm? Detectivul o privea ca și cum nu îi înțelesese ultimul cuvant. O privea lung, dezamăgit.
Dumneavoastră, domnule detectiv, păreti să căutați o explicație pentru ce s-a întâmplat aici, continuă ea, deși, în același timp, nu ați avea timp să o ascultați, tocmai pentru că nu sunteți pe deplin convins că s-a întâmplat ceva.
De la un punct, domnișoară Amanda, lucrurile pe care le spuneți sunt adevarate. De la același punct, însă, nu mai conteaza ce spuneți. Experții noștri vor reconstitui oricum, cu sau fără ajutorul dumneavoastră firul evenimentelor și în scurt timp mă vor informa cu exactitate. Apoi veți ști și dumneavoastră. Nu vreau să vă faceți prea multe sperante, totuși. Nu susțin că indiciile chiar sunt analizate în felul acesta meticulos, că un număr atât de mic de oameni vor putea elucida, într-un timp atât de scurt, problema - sau macar trece în evidență cantitatea enormă de declaratii luate fără, mi se spune, o metodă anume. Asta ar fi o simplificare extremă a situației. Îmi place să mă refer la direcțiile pe care le poate lua o anchetă drept „cantități enorme”, din motiv că nimeni, nici tehnicianul însărcinat să documenteze cazul respectiv, nu are vreo idee despre ce e vorba de fapt, despre ce fel de informații circulă în interiorul anchetei. Mi-ar lua, astfel, câteva săptamâni să vă aduc la lumină complexitatea situației dumneavoastră, domnișoară Louise.
Amanda, spuse Amanda. Domnule detectiv, continuă ea, nu înțeleg în ce constă simplificarea aceasta, pe care o mentionați atât de frecvent. Eu, la rândul meu, și vorbesc mai ales pentru Louise aici, nu am nici un interes să vă induc în eroare. Daca vă spun, v-am spus, toate lucrurile astea a fost, este doar pentru că îmi sunt la îndemână, mi-au venit primele în minte. Personal, nu sunt implicata în istoria Louisei. Lucrurile ar fi avut loc și altfel, oricum, mă refer, deși Louisei îi place să spuna că s-ar fi putut evita. La mijloc, vedeți, nu e doar faptul că nu o cred.
Dar cum aș fi știut altfel, se întrebă Amanda, doar nu e vorba de prezent, în care nu contează dacă știu sau nu. V-ați fi împotmolit și dumneavoastră, domnule detectiv, zise cu voce tare, probabil tot aici, dacă nu mai devreme. Tot în punctul acesta, să vă parafrazez. Nu vă deranjează dacă vă parafrazez înainte de a vă cere permisiunea, cu siguranța.
E păcat, își susținu detectivul ideea, că, în loc să îmi spuneți mai multe despre dumneavoastră și situația aceasta, insistați în presupunerea că sunt idiot și nu v-aș putea înțelege.
Atunci lucrurile stau în felul acesta, domnule detectiv, spuse Amanda. Cu câțiva ani în urmă, imediat după ce ne-am mutat aici, Louise a avut ideea aceasta, pe jumatate în glumă, bineînțeles, - deși, privind înapoi, nu avea cum să fie pe jumătate o glumă, ceea ce nu însemna, în schimb, că era ceva serios – de a trimite câtorva cunoscuți plicuri conținând, în loc de felicitări ori scrisori, câte trei sâmburi de portocală. Louise a insistat că e foarte important numărul acesta, cu toate că, din câte îmi dădeam seama atunci, nimic nu atrăgea atenția asupra numărului. Nu era ca și cum alegeam anumiți oameni din cercul nostru de relații drept destinatari ai plicurilor după criterii clare. N-o să va înșir acum, însă, toate lacunele, omisiunile sau aberațiile Louisei.
Aha, spuse detectivul. Cineva s-a simțit, totuși, amenințat și a venit aici. Iar de la asta până în momentul în care oricine, sub condiția de a se fi aflat în blocul de vizavi în seara asta, ar fi putut să o vadă pe domnișoara Louise, acum în fotoliu, moartă, întinsă pe trotuar nu a fost decât un pas. Lucrul ăsta ar fi trebuit să se întâmple negreșit.
Domnule detectiv, priviți atunci evenimentele din perspectiva Louisei, spuse Amanda. Nimeni nu încearcă să vă facă să acceptați versiunea ei, însă. Louise afirmă că, la un moment după ce a sărit, se afla din nou aici, în apartament, în fotoliu, ascultându-vă cum analizați faptele acestea.
Nu cred că e vorba de o călătorie în timp, domnișoară Amanda. Fotoliul nu era aici când am intrat, și, conform raportului pe care îl am în buzunar, nu s-a găsit nici un fotoliu în stradă, lângă corpul domnișoarei Louise. Mai mult, un fotoliu, acest fotoliu mai exact, nu ar fi încăput în balcon, cel puțin nu împreună cu domnișoara Louise. Și, în ultimul sau chiar în primul rând, ar spune șeful meu, de ce ar sări de la balcon o persoana trăgând după ea și fotoliul, care, evident, nu e în chestiune aici pentru că nimeni nu e interesat de confort în aceste momente. Nimeni nu ar trebui să fie interesat. Concluzia mea este că domnișoara Louise a fost împinsă, forțată într-un fel sau altul să se arunce.
Văd foarte bine că mai aveți un fotoliu aici.
Sunt tentată să vă trimit declarația mea și a Louisei prin poștă, domnule detectiv. Ea ar spune la fel.
Dacă n-ar fi fost ramurile, adică.
Din moment ce ramurile copacului erau acolo, spuse Amanda, dar poate nu erau, poate nimeream o șansă din cinci și nu erau. Bine, atunci, la o șansă din cinci, ramurile copacilor nu erau, continuă ea. Îi veni să râdă. Ramurile, vezi tu, Louise, m-ar fi lăsat în pace, ar fi mers liniștite pe drumul lor pentru că, până la urmă, eu eram de vină, degeaba încercam să vă conving că nu am nici o legatură cu toată povestea. Ar fi trebuit să vă mint, iar tu și detectivul v-ați fi dat seama imediat, haită de șacali ce sunteți. Nu m-ați fi crezut nici până astăzi dacă ați fi auzit asta de la altcineva înainte să v-o spun eu și nu mai era nimeni acolo, credeți-mă, doar eu și ramurile alea. La o șansă din cinci, reluă Amanda, copacul nu era acolo, la o șansă din cinci Louise nu se lovea de ramurile copacului, la o șansă din cinci nu murea, nu de la înălțimea asta, oricum. Dar Louise căzuse, rupsese ramurile acelea, indiferent dacă ele erau sau nu acolo.
Dar cum aș fi stiut altfel, doar nu e vorba de prezent, în care nu contează dacă știu.
Vedeți, domnule detectiv, pentru că v-am spus asta trebuie să fug și de dumneavoastră și de Louise în același timp. Trebuie să fug și de aici, din locul acesta, cu prima ocazie.
Nu am făcut asta încă pentru că nu am destule arme, destui bani sau cunoscuți la care să apelez în zilele acestea. Dar, destul de curând, lucrurile se vor schimba, fără îndoială. Doar că am încetat, cum se spune, să mai dau doi bani pe asta, pe toate astea, ce să mai vorbim. Vreau doar să fiu aici, de față adică, atunci când se termină ancheta aceasta. Nu și relația mea cu Louise, bineînțeles. Dar sunt oare îndreptațită să pun punct, să închei aici? Alții, criminali de profesie adică, nu ar fi avut, credeți, o cale de ieșire, două, trei, nu și-ar fi încheiat crima pe deplin încrezători că vor ajunge să comită și altele, să se bucure, cu aceeasi relaxare, de viitoarele lor victime?
Credeți-mă, dacă nu aș avea responsabilitățile astea enorme față de logica, bun simț, societate - v-aș întoarce spatele cu plăcere. Dar spuneam de arme, de pildă. Pe care nu le găsești așa ușor. Care, orice s-ar spune, nu cresc în drum. Și care au o importanță deosebită în povestea Louisei. Pe masă era un cuțit, e drept. Acest cuțit a fost mereu acolo, dar nu era de ajuns, nici pe departe.
Ca și cum responsabilitățile au vreun rol aici. Să fiu foarte clară: nu au absolut nici un rol. Iar eu, sau voi, dumneavoastră adică, pentru același motiv, cu atât mai puțin. Iadul pentru toți, coșciuge ieftine și cât mai puțin timp să pregatiți totul. Pe loc, dacă se poate. Totul deodată, asta da, mi-ar crea buna dispoziție de care am nevoie pentru a nu-mi vomita prânzul - ori mațele. Nu m-aș opri la prânz, cu siguranță.
Spun arme dar mă refer, îmi dau seama, la cu totul altceva. Poate o să rectific mai târziu, de dragul vostru. Pentru simpatia voastră, pe care încă sper să o câștig, câini plini de zăbale și rahat ce sunteți.
Iată, pornesc la drum, urmărită, firește, de o ceată de șacali, fără de care, totuși, m-aș simți foarte singură. Spun asta în buna credință din moment ce șacalii sunt cosiderați, în general, semn rău. Deși se găsesc șacali peste tot, pe toate continentele mă refer. N-ar fi de mirare să se descopere chiar astăzi o specie de sacali care trăiesc sub apă, ce sa mai vorbim. Dar, vedeți, dacă n-am vorbi, șacalii ăștia s-ar evapora, chipurile, șacalii de apă adică, pentru că, dacă e să o spun drept, șacalii de apă nu mai apar nicăieri, nicăieri în literatura de specialitate, mai exact.
Am, așadar, nevoie de arme să îmi omor șacalii, dis-de-dimineață? Nici pomeneală. Ei mor singuri, în primul rând. În al doilea rând, e vorba de arme, nu de nenorociții de șacali. Cum aș fi putut, cum aș putea să scap de Louise fără armele acestea? Dar șacalii sunt tot un fel de câini, numai că mult mai proști, de acord?
Evenimentele acestea, scuzele jalnice pe care le folosiți, domnule detectiv, pentru a vă prezenta aici sunt stupide, sunt caraghioase, sunt inutile. Dar nu vă ingrijorati, probabil șeful dumneavoastră nu va băga de seamă.
Armele la care vă referiți, zise detectivul apăsat, erau cei doi sâmburi de portocală pe care dumneavoatră, fără știrea Louisei, îi adăugați în fiecare plic trimis cunoscuților de care spuneați.
Oh, v-ați dat seama, desigur, era o problemă de timp să vă dați seama. Amanda știa că detectivul ar fi aflat, mai devreme sau mai târziu, totul despre ea. Și îi plăcea că era atât de încrezător în propriile sale concluzii.
Într-o zi, unul dintre prietenii noștri ne-a făcut o vizită. Asta cam acum un an. Încerca să afle mai multe despre sâmburii aceștia pe care tot îi primea - el ar fi preferat, cred, portocalele. Am stat de vorba cu toții, tot aici, la masă. Louise citise cu mult timp în urmă o povestire polițistă în care presupusul criminal - mai apoi se dovedi că era, într-adevăr, criminalul – le trimitea victimelor sale, câte cinci samburi de portocală. Prietenul nostru părea foarte interesat. Iar Louise îi povestea în continuare, urmărindu-mă cum îmi venea tot mai greu să stau liniștită, cum încercam să o opresc, fără să își dea seama, înainte de a-și da seama. I-aș fi spus, până la urmă, despre sâmburii aceștia pe care îi adăugam, așa îmi spun acum, ca i-aș fi spus. Dar Louise bănuia, cu siguranța. Doi sâmburi, nu sunt așa mare lucru, nu? Nu înseamnă nimic, nu?
Detectivul tuși pentru a o face pe Amanda atentă. Se oprise din vorbit și o sorbea din ochi pe Louise, încă adormită. O privea cu satisfacție, cu sentimentul pe care îl ai după ce îți găsești, în debara, ceva de facut și îl faci, ceva care te multumește.
Oh, prietenul ăsta al nostru a rămas nesatisfacut, până la urmă, reluă ea. Își schimonosi buzele. Începuse, desigur, să creadă că e victima unei conspirații, că anumiți oameni îi vroiau răul și așa mai departe. Asta puteți să o presupuneți și să o credeți, continuă ea. Mare figură, prietenul ăsta, dădu Amanda din cap. Și dumneavoastră, domnule detectiv, sunteți o figură.
Detectivul răspunse că nu era asa, întreband-o, însă, și de ce crede că el e o figură.
Evident, pentru că va îngrijorați atât de mult din cauza corpului, domnule detectiv. Vedeți, zise ea, asta e problema. Sunteți îngrozit că, la sfarșitul anchetei, n-o sa aveți cum să justificați în fata șefului dumneavoastră cheltuielile, investiția morală și așa mai departe. Văd că vă temeți și mai mult că nu reușiți să evitați asta nici acum, când vorbim, motiv pentru a vă simți terifiat de apropierea sfârșitului. Dar nu este sigur deloc că veți găsi, până la urmă, un corp. Pentru moment, eu sunt convinsa că nu exista nici un corp, al Louisei sau al altcuiva, zăcând pe trotuarul din fața blocului sau aiurea. Nici nu ar trebui să vă gânditi la asta. Chiar vă îndemn să vă scoateți nebunia asta cu existenta corpului din cap cât mai repede.
Detectivul se gândi preț de un minut apoi se ridică, împăturindu-și batista și așezând-o în buzunar.
Domnișoară Amanda, sfatul meu e să încuiați ușa și să sunați pe cineva, un vecin, dacă auziți din nou zgomotul acela. Nu cred că va fi cazul, în ambele variante, mă refer. Cât despre curiozitatea mea, ea va depinde încă un timp de rapoartele oficiale.
Dumneavoastră credeți, domnule detectiv, că relatarea mea va ajunge la un punct de unde nu are decât de coborât, din care veți afla ce vă interesează, îi răspunse Amanda. Probabil veți reveni și mâine, crezând același lucru.
Detectivul tocmai ducea un deget la pălărie și se înclina politicos, închizând ușa dupa el.






A doua zi




Puteam să plec demult, zise Amanda. Știa că Louise o ascultă.
Dar nu, insitasem, țineam cu tot dinadinsul să aflu ce caut aici, de ce mă învârt în jurul cozii de atât timp fără succes, când până și chestia asta rentează, are un scop, bine organizată. N-o să mă plâng de problemele de comunicare pe care le am cu tine, Louise...
Lucrurile nu pot fi schimbate, în sensul ăsta. Nimic nu poate fi schimbat, în sensul ăsta. Îmi urmasem visul de a fi împreună cu tine, ce mai, îl găsisem, asta nu-mi poate fi reproșat, că nu mi-am găsit ori urmat visul, toți anii ăștia. Într-o baltă de sânge, flegmă și viermi.
Civilizație, rațiune... le vedeam de departe, alergam înspre ele cu plăcere, vezi. Doar nu se găseau la tot pasul, în toate bălțile, mă refer. Deși în a mea, cea în care intrasem până la genunchi, întrezăream urmele atât de cunoscute, formele inconfundabile ale ordinii și egalitătii. Și iubirii. Totuși, cum și spun, nu era civilizatie peste tot, în toate direcțiile. Ba unii nici nu auziseră de ea. Tot așa cum nici eu nu auzisem mare lucru despre bălti pâna atunci. Vezi bine, sânge, flegmă, puroi – auzisem de toate astea, firește, dar separat.
Îmi place să cred că erai și tu acolo, Louise.
Ca și cum, în mod naiv, lucrurile nu aveau cum să se termine aici, cu moartea ta, Louise, cu începutul vieții mele, cu eșecul lamentabil al detectivului, cu plânsete și aplauze discrete. Dar lucrurile aveau foarte bine cum să se termine așa. Lucrurile aveau posibilități nelimitate să se termine. Și chiar o făceau, alunecând, la fel ca tine, Louise, într-un gol. Ce mai gol.
Nu vreau să-ți imaginezi nimic, spuse Amanda. Nici micul dejun de mâine pentru care va trebui să cumperi lapte. Nici propriile tale minciuni pentru care nu ești responsabilă. Detectivul mi-a spus că am voie să te țin aici, în sufragierie, până când mori, pentru că acum ești doar ranită, iar eu am grijă de tine. Până la moarte deci, iar apoi te voi închide într-un sicriu și cu siguranță nu vei mai deranja pe nimeni. Așa cum ți-ai dorit mereu. Amanda zâmbi. Și mie, continuă ea, mi se par mulți bani pentru un sicriu, dar tu nu va trebui să-ți bați capul cu asta. Poate n-o să te țin așa de mult, până la urmă. Ești doar un corp acum, am sau nu dreptate? Ești ranită. De moarte, cu puțin noroc.
Apoi pași spre fereastră și dădu la o parte draperiile și perdeaua. E aproape întuneric, zise. În lumina asta nu-mi dau seama dacă aici, în cameră, e un albastru închis sau un negru. Dar ceva încă mă împinge să vin aici, în camera asta, să mă așez aici, lânga tine, în locul ăsta, unde nu se mai găsește nimic.
Sunt aceeași, mai mult sau mai puțin, spuse Louise.
Oh, ești, normal că ești, zise Amanda.
Ar fi vrut să fie și detectivul acolo. Ar fi vrut să fie și Louise acolo. Acolo, pe trotuar, dând la o parte crengile, căutând-o pe Louise.
Nu am fost niciodată acolo când trebuia. Nu pentru ea, oricum, care avea nevoie de mine cel mai mult. Mă uitam cum sângele îi țâșnea prin nări, prin gură, cum părul i se ferfenițează, era înfricoșător, ca atunci când mori, știți de ce spun așa, era norocoasă, toate prostiile astea despre nesiguranță, se zbătea din toate puterile, iar în jurul ei, vedeam și eu, lucrurile se mișcau repede, prea repede, de un milion de ori mai repede, nu putea să vadă în jur pentru că era întuneric și era moartă, moartă, moartă, pe jumătate moartă, lucrurile și mă refer la toate lucrurile, și cele adevarate, oh, îți întorcea stomacul pe dos să o vezi. Era prea târziu, cum spuneam. Târziu pentru ea, târziu de tot. Se târa, desfigurată. Se bâlbâia. Ceva, vă spun drept, ar fi trebuit să o niveleze, să o piardă, în aceeași nenorocire ca și pe celelalte femei, ca și pe ceilalți bărbați, ele sau tot neamul lor bolnav, da, da, cu mult drag de aici.
Oare își dădea seama cât de mult o iubeam? Își dăduse vreodată?
Pentru că asta, ea murind în brațele mele pe trotuar, era ultimul lucru pe care aveam să îl facem împreună, iar acum totul era, trebuia să fie, prin ochii mei, a naibii chestie, nici n-aș fi avut cum să mă prind la timp, la o adică.
Dar muream fie că ea trăia, fie că ea venea sau nu, oh, cât o iubeam. Muream împreună cu ea, tremuram împreuna cu ea. Să fi murit? Pentru că acum e tot acolo, privindu-mă, precum papușile acelea, din spatele unui geam prăfuit, sau nu, un geam perfect, nou nouț, fără nici o crăpătură și așa mai departe. Și acum, dacă stau să ma adun. Dar asta mă face să mă simt rău, fizic adică, mă terorizează, propria mea prostie, propriul meu lanț hormonal, de care, iată, nu pot niciodată scăpa cu adevărat.
Prima iubire, cum se spune. Dar sunt eu, am fost demnă de asta, de ea? Și pentru acelasi motiv, voi fi?