Preludiul

Se apropie orele de disecție discretă, la un vin fiert cu scorțișoară sau la o bere blondă-domnișoară... Vine vara, fraților, iar Vama își așteaptă prietenii! Dați-mi voie să fiu patetică!
Oare Vama mai există, sau mai rezistă numai ca stare de spirit care se naște, zilnic, din pietrele digului din 2 Mai, din epava care s-a înmormântat singură în nisipuri?! Oare mai rezistă trecerii prin sita timpurilor tulburi, până la falezele albastre din zare, până la digurile albe din iarna cotidiană, până la hotarele oricărei melancolii și dincolo de ele?! Sau sunt numai amintirile noastre la mijloc, și atât?!

Vama "incomodă"

Vama de altădată nu mai există. A fost îngropată de vie, sub modernizările repetate. Dincolo de straturile de fard ale zidăriei multicolore, dincolo de muzicile amestecate și peisajele care se schimbă, de la an la an, există totuși nisipul, cu grăuntele lui mare, există algele verzi mirositoare, cum numai în Vamă mai găsești, scoicile ciobite care îți intră în tălpi și te înțeapă în spinare, când lenevești la soare. Aceasta este Vama cea incomodă, cea care îți cere mult, dar știe să dăruiască însutit, în schimbul unei fotografii cu tine, pe care o va păstra cu ea până la Sfârșit... Vei supraviețui în fotografia aceasta mereu același, totdeauna altfel...

Vama poetică sau "perpetuă amnezie sentimentală"

Îți mai amintești drumul spre Vamă, pe faleză?
Era una din plăcerile pe care nu puteam să mi le refuz...
Pe-atunci n-aveam carnet și mergeam la mare cu nașul, cocoțat pe un munte de bagaje, cu cortul sub cap. Luam microbuzul din Mangalia și observam, mirându-mă degeaba, cum se adaugă o mie de lei în plus la prețul biletului, în fiecare vară. Plăteam și mă urcam, nu aș mai fi repetat pentru nimic în lume experiența de a merge pe jos de la gara Mangalia și până în față la Bibi, sub un soare nemilos... De ce tocmai în față la Bibi?! Păi... Acolo mi s-a tăiat filmul, am leșinat!
Gașca noastră își avea "cartierul general" în 2 Mai, iar soarele și apa le "gustam" în Vamă. Mă simțeam mare stăpân peste două universuri deodată și nu eram peste nici unul, de fapt, ci doar sclavul închipuirilor mele...

Iar drumul era într-adevăr o minunăție... Ne trezeam la răsăritul soarelui (îți mai aduci aminte?) și porneam la drum, ca să prindem "pole position" pe plajă, departe de larma care venea dinspre baruri - acolo erau, vorba unui prieten, sunt "locurile la strapontină" de pe plajă, acolo ajung numai întârziații, "boierii" care se trezesc la amiază...

Drumul dura cam o oră, însă timpul trecea repede, pe atunci... Urcam și coboram dâmburile de pe faleză și număram golfurile unul câte unul, scrutând zarea: cât mai e? cât mai e? Când ajungeam la stația meteo, știam că mai e foarte puțin... Iar ultimele sute de metri erau mereu cele mai lungi, Vama parcă se depărta, pe măsură ce noi ne apropiam... Părea doar un miraj, până se zăreau, la baza falezei, primele corturi, primele trupuri arămii adormite, primele bărci pescărești, abandonate până a doua zi. Îmi amintesc și cum ne jucam de-a căderea în gol, cum ne rostogoleam direct în mare, ca două două bucăți de cremene arse de soare. și povestea se repeta zi după zi aceeași, era mica noastră "amnezie sentimentală": uitam voit, pentru a inventa altfel fiecare zi...

Vama, o "amintire imaginară"

Îti mai amintesti vremea în care, cât vedeai cu ochii, pe plaja cea lată nu era nici țipenie de om, în mijlocul lui iulie, ci doar ciulinii - albi, roz, roșii, mov - și vreun câine rătăcit de stăpân, care te tot cerceta întrebător: ce cauți tu aici, pe plaja MEA? Câinii de azi, cu maniere, sunt urmașii acestui "câine-primordial", stăpân absolut într-un regat pustiu și pustiit de soare...

Prin '92, a apărut pe plajă o dugheană din tablă, care semăna teribil cu un vagon de tren tăiat în bucăți. Era cam pe unde stă Alinutza, de câțiva ani, și vinde coliere și brățări. Sau era un pic mai la dreapta?! Nu-mi mai amintesc bine... La dugheana aceea găseai mereu bere caldă Bucegi și semințe de floarea soarelui proaspăt prăjite, care sunau fain când le spărgeai între dinți și aruncai, cu un gest regal, cojile cât colo. Dacă sapi adânc în nisipul amintirilor din Vamă, le vei găsi și pe acestea... Sau poate nu...

În fiecare an se construia câte ceva, apărea vreo cârciumă al cărei nume îți suna foarte cunoscut, deși nu-l mai auziseși niciodată. Parcă o autoritate supremă le numise pe toate la fel - sau aproape - numai firma era diferită. Au intrat toate în mitologia locului, iar un veteran - dar și ultimul venit, pentru că veștile circulă repede - îți poate explica în amănunt unde se mănâncă bine și ieftin, unde se ascultă cea mai bună muzică, unde poți îți omorî timpul în mod plăcut, fără a te enerva că nu mai apare chelnerul, în definitiv ești în concediu, nu te aleargă nimeni, ce locuri să eviți, în ce locuri să revii... Amănunte oferite pe loc, lângă toneta la care se vând clătite king-size, cu nume stranii, unde tocmai era să-ți uiți amintirea cea mai frumoasă. Chiar așa de dor să-ți fie de amintirea aceea?
Poate...

Vama "la pachet"

Dar la Vama Veche se întâmplă și lucruri neprevăzute... Se întâmplă să te trezești dimineața cu poliția pe cap... Dimineață e la tine, căci demult e amiază, dar ce mai contează? e vacanță. Te trezești cu polițiaiul care bate amabil în fereastra casei tale de împrumut și îți comunică, pe un ton neutru, că ai încălcat nu știu ce regulament, nu se știe când și de către cine instituit: nu se pun corturi decât într-o anumită zonă, nu ai voie să iei pietre decât dintr-un anumit loc și nu din altă parte etc. Parcă au înnebunit cu toții și "poliția plajei" - bodyguarzi cu pretenții de "baywatch" - odată cu ei...
Cu ochii pe jumătate închiși, aprobi tot ce spune, la gândul că te va lăsa în pace mai repede și te vei putea întoarce la ale tale. Da' de unde! După lecția de bune maniere și expunerea "regulamentului intern", urmează AMENDA. De data asta, nu e nici o glumă! De unde și până unde amendă... la Vama Veche?! Locul ăsta nu e țara nimănui, dar nici chiar așa...
- Pen' ce, dom'le, mă amendezi? Ce-am făcut?
Polițistul râde și îți arată, doar la câțiva pași mai în spate, întreaga "echipă": prietenii, veniți de la București special pentru ziua ta (de care ai uitat, pe moment). S-au gândit să îți facă o surpriză și primul om pe care să-l vezi, de ziua ta, să fie dom' polițist în bermude roz, foarte amator de taxat tineretul studios și incapabil să reacționeze din cauza lipsei acute de somn. S-au auzit și vise mai frumoase, la tine acasă, nu-i așa?!

"Nu suntem nici de la Cronica Cârcotașilor, nici de la Brigada Mobilă. Suntem doar ... Suntem CINE VREI TU să fim... Era timpul să te trezești și tu la o oră normală... Ai venit aici să dormi? Hai, trezește-te, dă-o-ncolo de treabă!"

La așa argumente solide, găsește altele mai bune, dacă poți! Glumele de care te prinzi prea târziu sunt o chestie obișnuită în Vamă. Să fie amorțeala de vină? Sau ...

Vama "între prieteni"

Răsăritul la Vama Veche, la Stuf - iată un "amănunt" care nu ar trebui să lipsească din nici un dicționar al limbii inimilor îndrăgostite de Vamă. Ele știu deja despre ce e vorba, ar fi mai degrabă potrivit un dicționar de rime ale iubirii în altă limbă...
Răsăritul la Vamă are ceva spectaculos. Peisajul ți se deschide în fața ochilor fără opreliști, iar dacă te așezi chiar lângă mal, vezi și mai bine jocul de lumini și umbre, la orizont... Din rândul întâi, ai prioritate!

... Era ultima seară, a doua zi urma să plecăm la București și am vrut să vedem răsăritul. "Publicitatea" pe care o fac cei din Vamă unor astfel de evenimente este extraordinară, pentru că vine din suflet... Nu se sfiesc să-și povestească ultima experiență, la îngemănarea dintre noapte și zi, căci nu contează cât de târziu este!

Stăteam sub acoperișul de Stuf și număram secundele, scrutam întunericul întrebându-mă cât mai este până se va ghici la orizont geana de lumină care însemna în primul rând Căldură și abia apoi spectacol și culoare. Seara se încheiase destul de devreme, numai gazda noastră - și a altor câțiva rătăciți, cu aceeași misiune - punea în continuare muzică (mai știi? Rolling Stones, CCR, Pink Floyd) și ne aducea cafea din ce în ce mai tare, doar-doar nu vom adormi... Deja nu-mi mai era frig...

Vara, la Vamă, poate să fie frig ca în toiul iernii...

La un moment dat, probabil am adormit, pentru că următoarea imagine pe care mi-o amintesc este cerul indigo de deasupra mării și cei câțiva pescăruși extrem de matinali, care ajunseseră lângă banca pe care ne odihneam, curios de prietenoși. Se crăpa de ziuă, în sfârșit! Lungile ore de așteptare se încheiaseră. Pescărușii s-au strâns din ce în ce mai mulți pe plajă, venind dinspre mare și aducând cu ei croncănitul lor mofturos și inconfundabil... Se fâțâiau pe plaja goală ca niște funcționari importanți în economia locului, ciugulind firimituri de pâine amestecate cu nisip și jumătăți de shuberekuri fără brânză... Păreau un pic triști că asta este tot ce capătă la micul dejun și, plini de curaj, veneau până aproape de tine, privindu-te în ochi: n-ai nimic să-mi dai și mie să mănânc? Dar să fie bun, bun de tot! Nu mai vreau resturi, te rog!

Mă gândeam la cum am luat noi oamenii în stăpânire locurile astea, de drept ale lor, și cum i-am determinat să se izoleze, cel puțin în spațiul 2 Mai - Vama Veche, în golful cel mic dintre cele 2 sate, unde se strâng cu sutele... Acum acela este "golful pescărușilor", locul unde, dacă vrei să-i vezi de aproape, trebuie să nici nu respiri, căci te simt imediat...

Un moment de liniște... Un nou ibric mare de cafea turcească; urmează tura de curățat mese și recuperat butucii de lemn din nisip, apoi gazda noastră dispare undeva în spate... Auzisem ceva despre ritualul acesta, dar nu am crezut că răsăritul de soare se va auzi, asculta și privi pe "Bolero"-ul lui Ravel, într-o dimineață de 1 august: fiecărei mișcări a soarelui îi răspundea o măsură muzicală, și fiecărei mișcări muzicale, o măsură a soarelui... Echilibru perfect, nici un cuvânt. Ascultam înmărmuriți și uitasem de frig, de somn, de foame... Þigara, cafeaua și aparatul de fotografiat se opriseră și ele și ascultau. Lângă malul mării, cineva s-a sprijinit de o barcă, blocând soarele; a fluierat-o careva și s-a îndepărtat. Puștii care dormeau, netulburați, direct pe plajă, aveau părul plin de alge și nisip - dar ce conta?! Visau frumos, asta era important! și Boleroul continua, și soarele se ridica din ce în ce mai sus. Era cald din nou, din nou era Vama Veche, nu doar noaptea groasă și încremenită de frig. Pescărușii au plecat pe rând, văzând că nu-i rost de mâncare. Iar unii dintre noi, mai puțin răbdători, s-au ridicat de la mese înainte să se termine "spectacolul", lăsându-le locul celor care veneau la cafeaua de dimineață, nu la ultima bere a nopții precedente. Se schimba ora, lumea, spațiul, temperatura, tot. O mișcare completă de involuție a locului, înspre sine însuși, pregătindu-se pentru o nouă zi.
Am plecat cu sufletul greu din Vamă, privind în urmă ca și cum ne-am fi luat adio. Într-un fel, așa și era. Doar că era pentru prima oară. A doua oară, definitivă, avea să urmeze.

Vama "între străini"

Salvați Vama Veche de sine însăși!
Să nu mai fie atât de primitoare,
atât de frumos indiferentă,
ca o femeie inaccesibilă!
Închideți-i porțile! Monopol!
Taxă pe orice mișcare
și orice visare din exterior!

Vama nu mai există, ce mai căutați
pe pământul acesta gol de sine,
plin de amintirile altora?
Vă căutați copilăria, cumva?

.... Dar viitorul le aparține celor cu mașini străine și camere la motelul mare și "kitchos" din colțul străzii. Doar e democrație! O să aveți și voi bucățica voastră de plajă, un pic mai departe, spre Mangalia, "la fiare", unde nu deranjați retina sensibilelor doamne, cliente fidele ale saloanelor de înfrumusețare. O să vă învățăm să urâți Vama, într-adevăr, pentru că aici rămân doar amintirile celor care știu cum să parieze, ca să câștige întotdeauna - câte puțin, dar constant...

... și totuși, la Vamă este loc suficient pentru toată lumea. Azi nu mai înțeleg de ce a fost nevoie să se salveze ceva... Salvarea CUI?! De la care dispariție?! Din nou să fi fost vorba doar de un "entuziasm românesc", cu urmări imediate, după el așterându-se aceeași liniște indiferentă? Urmările le vom vedea abia anul ăsta, când vom ajunge din nou în Vamă. Duminică de dimineață, după două nopți de concerte, având promisiunea unei recompense pe măsura numărului de saci cu gunoi strânși de pe plajă, tinerii curățau urmele "potopului"... Am văzut cum aratau acei tineri, am văzut că arată ca noi, obișnuiți ai locului... Nu erau dintre noii veniți, lor nu le pasă, au altceva de făcut. Măcar atât...
La concerte au venit mulți doar din curiozitate, dar au venit și cei care cred ca merită salvată Vama Veche. Meciul a fost declarat remiză. Nu se știe cine, ce și dacă a salvat ceva. Sper că la vară - și nu mai e mult până atunci - vom mai găsi un loc lăsat liber pentru "veterani", unde ne vom stivui atenți visele, unele peste altele, punându-le la păstrare pentru un altfel de viitor, viitorul de care Vama, cu câinii și pescărușii ei primordiali, cu cazemata și epava îngropată de vie, nu a avut parte. Poate...

Vama Veche - localitate de frontieră din sudul României, cu plajă și oameni pe cale de dispariție

Vama Veche rămâne locul în care totul depinde de oameni. Se poate întâmpla totul sau se poate foarte bine să nu se întâmple nimic. Este ca un matrix însetat după 0 și 1, fără de care nu poate trăi. Cu amintirile și reveriile noastre, gata oricând pentru a ne salva micul univers de la dispariție, o parte din istoria Vămii Vechi suntem noi. Când vom uita cine suntem, ea va muri un pic. Ce bine că nu vom auzi știrile a doua zi!

"Localitatea de frontieră din sudul României, în care există acces direct la istorie și la colecția de discuri cu Beatles a rătăciților printre cuvinte, a fost lovită aseară de un meteorit. Meteoritul X-230, din galaxia Nepăsării, a căzut pe plaja de la Vama Veche aproape de miezul nopții. S-au înregistrat victime în rândul tineretului și bătrânetului prezent, în rândul animalelor și mașinilor parcate "indecent" în zona verde... Vom reveni cu amănunte..."