agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3316 .



Lecție de despărțire
proză [ ]
... de himera

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inoni ]

2004-06-27  |     | 



Niciodată nu am crezut că voi scrie. Apoi, am început să scriu, întâi stângaci, apoi și mai stângaci, până când poezia mea a devenit banală și, astfel, dând vina pe stabilitate emoțională, am hotărât să mă las de scris și am aruncat foile și agenda pe un dulap prăfuit din camera aceea jegoasă de cămin. Târziu, când orele mi se împreunau pe la colțurile epocii am scris primul vers de dragoste care a mișcat oceanele de intimitate în sufletul meu. Atunci m-am dedicat ei, cea ce a devenit un înger și treptat doar un ideal, un glas divin ascultat prea rar, o umbră care îmi sapă în întuneric sângele murdar, cariat de-atâta ființă, de-atâta păcat și fugă după lauri. Era apusul pe lângă stele și a negat că pot iubi, și a negat că pot crede, și a refuzat să îmi urmeze drumul aspru căptușit cu zâmbete ironice, tencuit doar pe succesul amintirilor. M-am chinuit ca-n versuri să comprim ființa, divinul și pe ea, dar rezultatul a fost un rebut, o pată de culoare fără suspans... Toate versurile le-am aruncat în proză încercând să mai salvez ceva din iubire, un rebut reciclat în proză, căzând pe irișii obosiți.
Sunt în acea perioadă a lunii în care pot scrie, dezamăgit, supus melodramicii și ratării vieții, ca un om sau ca o chestie mică, păroasă, grasă și îndesată, cu ochelarii înfipți pe nas, acoperit pe față cu coșuri negre. Sunt un hidos, o simplă stare de fapt a încercărilor. Mă-nalț mereu până la poartă și lupt pentru încă o ratare. Dacă n-aș fi putut scrie aș fi citit. Am ales să mă limitez, să-mi pun diguri și să-mi creez albia trăirii, curgerea sentimentelor și eșecurilor abrupte sau din ce în ce mai grețoase. Mi-am stabilit destinul jucat la o ruletă rusească, un verb: „a trebui” și un moto de viață: „EșeC”...Huliganii urlau la templele necunoscuților, nu cerșind, nu dorind, ci doar din simpla conviețuire... Câinii umiliți își storceau maxilarele prin înfundături acoperite cu zăpadă. Și-atunci „a trebui” a devenit păcatul ce avea să-mi aducă nu distrugerea, nu faima ci uitarea, acel sentiment din care sufletul meu suferă, procreeat fiind pentru a submina autoritatea destinului, luptând să devieze arma nucleară ce a căpătat denumirea de banal.
Ea s-a întors speriată, m-a privit ca pe un om și m-a întrebat cum pot face asta. A trebuit să știu când mă voi îndrăgosti. Am mințit, a trebuit să mint și-n organele fericirii am ales... am ales să fiu dezorientat, fugărit prin cuiburi de ciori haine, zgribulit prin peșteri, sărutat de lilieci. În lumea mea trebuia să fiu așa... afară oricum părea mai simplu. O lume în care nu se iubește, legată ombilical de clipa banală a orgasmului, o lume ce trăiește împăcată, susținând că „asta e”, alegorând picajul viselor masturbate cu teamă și rușine de un eșec sau vreo nenorocire. „Doamne, Dumnezeule...” se strigă prin parcuri, prin altare, dar oare câte glasuri știu ce spun... unele sunt mecanisme, altele doar „tic-tac-uri” sacadate, ritmate rar într-un bizar conglomerat de litere. Mi-a zâmbit, dar n-am înțeles că pentru a fi liber ar trebui să scap de verbul „a trebui”, să mă las să-nvăț „a iubi”. Cu lacrimi în ochi mi-a întors spatele și a dispărut într-un compartiment al trenului, împovărată cu trandafirul însângerat, cules la intrare dintr-un boschet ars de aurolacii Gării de Nord. Știam că nu am să o mai văd vreodată, că blestemul există... și mă urmărește toată viața.
Dar am început să iubesc singur, să învăț că florile pot respira și îngerii pot fi muritori. M-am scăldat în bălți diurne și am tăiat iarba junglei într-un nocturn vag, vărgat de câteva animale, câteva urlete ce transfigurau liniștea într-un cocktail de concert rock. M-am zbătut să iubesc pentru amândoi, să creez universul în care buzele noastre ar fi devenit o gaură neagră, absorbitoare de pasiune și dorință. Am făcut artă și i-a dat templu artei, i-am adunat lăutarii de prin văgăuni de șarpe, greierii handicapați, cu voce de tobă și răcnet de șoim, i-am doborât tulpini de pin, acele uleioase alge plutind derivate în voia curentului obscen al mărilor înlăcrimate. Am topit ghețari și mi-am făcut un nou lac glaciar, surpând munții bătrâni ai intestinelor aspre, ce put a mâncare afumată, mucegăită, gătită-n urmă cu câteva luni pe o plită de țară, într-o cocioabă, cu niște lemne arse, batjocorite, umede și grele... Tu, înger, sculptat în roua dimineții ucisă de o gură de cafea amară, schimbată-n gust de zaharina prea scumpă, dispari așa cum ai apărut și dă-mi liniștea înapoi să pot excrema liniștit duhorile înapoiate ale stomacului.
Fantoma veche de un an, fata cu chip de înger ce mi-a ucis instinctul, va rămâne o poveste în amintirea mea greoaie, mincinoasă, umedă... va fi doar un izvor de inspirație. De ce oare îmi fac muză himeră, de ce oare ochii mi se înfundă în orbite și inima bate mai tare când mă gândesc la ea? Să dispară dar să se întoarcă la locul ei.
Camera înnegrită, micșorată de fotoliul rupt, șifonierul găurit, fără uși și paturile scârțâind, cu saltele rupte și pături mucegăite îmi e altarul în care trupul își digeră liniștit amintirile. Adorm, să mă trezesc, să nu mă trezesc, să mai mint încă o dată, să mai respir aerul prea mult pentru mine, să mai ascult duhoarea verzei împuțite și să beau, și să mai adorm încă o dată. Nu e loc de îngeri, nu sunt nori și ceruri albastre aici, nu e liniște și nu sunt speranțe. Nu a venit când n-o iubeam, când nu puteam s-o mint, azi e prea târziu.... sunt prea sincer pentru ea, prea dezorientat pentru lumea de după și prea încântat de banala ființare a nașterii premature.
Mă dor ovarele și vaginul gândirii, am răcit la rinichii inteligenței și voi rămâne sterp. Mintea nu mai poate spermazoida infantilitatea, divinul crapă, secat de creere și-n durerile facerii îmi dau ultima suflare pentru-a mai scrie un rând și încă unul, să le-ndoi și să le leg într-un roman, simbolic sau în lipsă de inspirație numit „Rânduri Goale”, să mă semnez cu divinitate, cu puritate și lumină, în josul cărții, într-un colț, îngrămădit, cu niște heroglife împăturite: „inoni”
Nu-i duc lipsa, sau cel puțin am trecut peste, lăsând într-adevărul să vegheze, să toarcă ca o pisică neuronii îmbârligați, să-mi distrugă vederea, ca-n orbirea neființei să-mi pipăi orificii de salvare, într-un colac albastru cu picățele galbene, aducându-mi aminte că am trăit prea devreme, că am tăiat frunză la câini când îngerii se-mpărțeau muritorilor. Când am ajuns mi-au aruncat la picioare un talent rebut spunându-mi să mă chinui să scriu, să visez și să iubesc literele cuvântului „femeie”. M-au mințit... și nu am să-i uit... nu m-au întrebat cam ce aș vrea să fac, unde să respir, ce animal să fiu la cină...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!