agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-06 | |
Mai repede decât am crezut, aproape cu nerăbdare, și-a început destăinuirea, după cum îl sfătuisem, cu primele sale amintiri coerente.
Mă prevenise doar să nu-l întrerup prea des și să asigur o ventilatie relativ bună a camerei, întrucât va fuma țigară de la țigară. Cu primul fum expirat și-a început spovedania: - Am tăinuit prea mult, am fost complicele meu, duhovnicul meu, ani de zile am ținut totul doar pentru mine și nu știu de ce asta mi se pare acum un semn de egoism. Înainte de toate, vreau să-ți mulțumesc că m-ai făcut - doar tu știi cum - să spun pentru prima dată lucruri pe care nu le-am spus nimănui. Și o voi face cu maximă sinceritate, chiar de-ar fi să jignesc memoria cuiva. Așa cum ți-am promis, îți voi vorbi de mama mea, ființa care mi-a fost cea mai dragă, pe care am iubit-o, am venerat-o și care a fost mereu alături de mine, chiar și atunci când am dezamăgit-o, când am greșit grav și iremediabil. Sunt sigur că și acum, acolo, în altă lume, mă poartă cu ea ca pe o mângâiere, așa cum eu o port în suflet în fiecare secundă a vieții. N-am cunoscut pe cineva care să fi iubit mai mult oamenii, care să se fi bucurat mai mult când făcea un bine cuiva. Vorbele ei, spuse cu glas blând, îmi răsună și azi în urechi: ” Să știi, dragul meu, că un om nu trebuie urât, chiar și atunci când tu crezi că ți-a provocat un rău. Gândește-te că nu a vrut asta, nu întoarce și celălalt obraz (să nu faci asta niciodată!), dar lasă-l în plata Domnului!” Și zâmbea, scumpa mea mamă avea întotdeauna puterea să zâmbească. Zâmbea și atunci când vroia să se lase păcălită, așa, în colțul gurii, după ce, mai întâi, mă privea într-un fel care mă făcea să mă rușinez și zicea : “Da, bine, dar asta s-o crezi numai tu!“. Cum să nu regreți că ai încercat să o păcălești? O chema Constanța și se născuse undeva la țară, în Bărăganul plin de praf și ciulini, dar cu farmecul lui, ca orice alt loc de pe Pământ. Era o femeie frumoasă, cu ochii verzi, pătrunzători, dar cel mai mult la ea îmi plăceau mâinile. Ca o paranteză, am să-ți spun că toată viața am avut o obsesie - să cunosc omul după mâini, mi se pare că există acolo o taină, că felul în care arată sau se miscă spune multe despre omul din fața ta. Să nu râzi când am să-ți spun că mie mâinile mi-au vorbit mai mult decât gura, decât ochii! Ciudat, și eu am simțit uneori asta. Arunc o privire fugară spre propriile-mi mâini și probabil fac un început de gest de a le ascunde. - Nu le piti, le-am studiat demult! Te cunosc mai bine decât crezi. Și dacă semnalul n-ar fi fost pozitiv, nu-ți imagina că mai erai acum ochi și urechi la mine, oricine-ai fi fost. - Iartă-mă! Sper că nu te-am scos din ritm. - Nu, doar că mi-am dat seama că n-am început cu ce trebuie. Cu riscul de a te plictisi, ne vom întoarce și mai în urmă. Nu pot vorbi de mine ca despre cel care sunt, fără să-ți spun de înaintașii mei, despre aceia care mi-au atins iremediabil viața și care-au făcut din mine omul din fața ta - bunicii mei, părinții mamei. Ai lui Ion Bănică. Pe atunci, toată suflarea satului avea o poreclă, nu prea știa lumea de Bănică, bunicului i se spunea “Broscuță“, probabil pentru că avea niște ochi mari, mari, de parc-ar fi cuprins toată lumea-n ei. Om aprig, țăran puternic și gospodar, “chivernisit“ cum își spunea chiar el. Cumpătat și taciturn, dar când spunea două vorbe îngheța toată lumea. Făcuse al doilea război alături de nemți, ajunsese până la Stalingrad, de unde rămăsese c-o mare supărare: - M-au mâncat păduchii, mi-am băut pișatu’, am omorât oameni și m-am întors cu coada-ntre picioare. În loc să venim victorioși, ne-am întors trădători. Și scuipa cu năduf. - Curve, băi oltene! (așa-mi spunea, n-am știut niciodată de ce, a luat cu el taina asta-n pământ...sau în cer). - În pământ sau în cer? - Omul se-mparte-n două, draga mea, dar mie îmi place mai mult cerul. De altfel, în două suntem împărțiți și cât trăim, prea rar trupul și sufletul se-adună laolaltă. Cel puțin sufletul meu a luat-o des razna când ar fi vrut să fie-n altă parte. Uite și-acum, jumătate sunt aici cu tine, jumătate cu bunii mei care-au pierit demult. Slavă Domnului că dăm pământului doar partea care ne folosește cel mai puțin, deși adeseori ne-mpăunăm și suntem tare mândri de ea! Îți place să mergi la mort? - Cui îi place? - Mie. Să-mi amintesc mai des ce suntem - un morman de oase, carne și organe, care ajunge una cu țărâna. Nu te crispa, frumoasa mea prietenă, încearcă să te obișnuiești cu gândul, deși e greu! - Te rog continuă! - Da. Așa, deci, îmi zicea bunicul: ”Curve, băi oltene, asta suntem și-așa ne va privi toată lumea.” - De ce, tataie, de ce? - Păi bine, mă băiete, am plecat cu nemții, am fost tovarăși de arme și ne întoarcem cu bolșevicii? - Și ce dacă? întrebam nevinovat, neînțelegând prea bine ce sunt alea curve, nici trădători sau bolșevici. Mă privea ca pe o insectă și-și îndrepta spre mine arătătorul a sentință: - La cantina populară o să mâncați, o să umblați cu lingura și gamela de cur! ( Nu știu dacă-ți amintești, cu ani în urmă se zvonise că un tovarăș foc de deștept vroia să facă, la fiecare bloc, o cantină). Când bunicul era pe front, mamaia găzduise niște ofițeri germani. Când el îmi spunea povestea trădării, intervenea și mamaia, cu blândețe și vinovăție-n glas: - Știi, nepoate, ce făceau nemții după ce i-am trădat și se retrăgeau? Împărțeau ciocolată, conserve și alte alimente, care la noi nu se prea vedeau. Și întrebau speriați - “mamă, Dunărea, Dunărea?“ Singurul necaz pe care mi l-au pricinuit e că făceau plajă pe brazda de pătrunjel și nu puteam să-i conving să se dea de-acolo, că la noi iarba aia se mănâncă. Șoseaua asta, calea ferată, silozul, magazia aia mare pentru cereale, toate sunt construite de ei. Și noi i-am răsplătit omenindu-i cu gloanțe. Colo, sub podul de peste Ialomița, pluteau cadavrele pe râu. Când au venit alde “tavarisci“, ne furau iznmenele de pe culme, ne luau alimentele de gura copiilor flămânzi și toată ziua, beți criță, întrebau “devocica, devocica?“. Femeile-și dădeau cu tăciune pe față, să pară urâte și murdare, sau luau câte un copil în brațe pe care-l înțepau cu acul să înceapă să plângă, să le facă milă. - Te rog ia o pauză, simt că-ți face rău! - Nu, nu-i nevoie. O să revin la bunicul. Era un om evlavios (dar cine nu era pe vremea aia!), nu cu frică de Dumnezeu, ci cu respect fată de El. Avea zece hectare de pământ și moștenise o băcănie de la tatăl lui. Dar viața era din cale-afară de grea, iar el nu concepea să nu aibă copiii hrană ori să nu-i trimită la școală. Între cincizeci și cinci și saptezeci de ani, a crescut unsprezece nepoți. Pe ulița în care se stabilise, unde-și făcuse din greu o căsuță frumoasă, jumătate erau rude de sânge. Între ei gardurile erau un moft sau nici măcar nu erau, dar nu am auzit niciodată despre furt. La vremea aceea, regulile erau reguli, disciplina la fel, cât despre respect - ce să mai vorbim! Când îl vedea că se înfierbântă, mamaia îi lua vorba din gură: - Mai taci, măi omule, că te arestează ăștia! O privea aproape cu ură, fulgerând-o cu uitătura-i verde: - Fă femeie, stai și judecă-te! Decât slugă în libertate, mai bine liber la pușcărie! Pricepi tu cum vine asta? Pricepea, nu pricepea, tăcea mamaia drăguța, de frică să nu-l agite mai tare. Apoi el se-ntorcea cu ochii sclipind spre mine: - Bă oltene, scăldătoarea mă-tii! (asta era singura înjurătură pe care-am auzit-o la el), cum crezi tu că un popor care, în numele unui nebun de-i zice “tătucu’“ (mai târziu am înteles că vorbea de Stalin), care distruge Sfânta Biserică și face Cămin Cultural, care crede că viața în colectiv e mai frumoasă decât libertatea noastră, o să trăiască în bunăstare? Să știți de la mine, nu va mai dura mult și-or să ne ia ăștia și cenușa din vatră. Și tu, muiere, mă bați la cap cu arestu’ tău! Mie pământu’ și agoniseala de-o viață n-o să mi le ia nimeni, de-ar fi să mor cu pământu-n gură! - I le-au luat? - Tu ce crezi? Am realizat uimită stupizenia întrebării pe care-o pusesem, de parcă n-aș fi cunoscut nimic din trecutul acestui popor. Dar ultima frază o rostise atât de convingător, încât mi-a luat mințile pentru o clipă în care am crezut că unui astfel de om, pe care mi-l descria în imagini atât de vii și reale, nimeni nu i-ar fi putut lua niciodată nimic. - A fost unul dintre ultimii doborâți de gheara bolșevică. Brusc am avut sentimentul că s-a terminat pe ziua respectivă. Ultimul cuvânt abia-l rostise, cu nodul în gât și broboane mari de lacrimi de-a lungul nasului. S-a ridicat fără o vorbă, îndreptându-se spre baie. A apărut după cinci minute care mi s-au părut cinci ore. - Iartă-mă! N-am mai plâns de mult, aproape nu mai știam cum se face asta. Ce crezi, e o rușine când un bărbat plânge? - Nu. - N-o consideri o slăbiciune? - Dacă iubirea de oameni și suferința pentru durerea lor le poți numi așa, atunci da. - Nu mai pot azi. Niciun cuvânt. Mi s-a rupt filmul. Voi relua data viitoare de unde-am rămas. Și promit să nu mai plâng. - Promite-mi doar c-ai să vii! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate