Stiati ca si copacii zambesc? Si ma intreb discret: acum, in ce copac sunt oare? De nicaieri pamantul n-a stiut sa ma cheme si ma hraneste limitat. Mi s-au dat frunze care sa nu-mi semene si am fost locul de unde am vestit furtuna. Iar vietile de copaci nu vor fi indelungate ci scurte, haotice: zi, noapte, zi, noapte.
In furtuna primei nopti de primavara, mi s-au taiat în suflet temple, biserici inaltate sa imi mijloceasca rugile. Si pana la urma n-a fost decat un palid inceput si am ramas sa imi sorb parfumul, sa ii descrifrez regretul. Viata mea a fost cateodata un clopot ce se certa cu cerul. Nu m-a aparat nimeni de pasari, dar ma si impotriveam plecarilor lor fara rost. Era un fel de paradis al meu in care nu se spun cuvinte, chiar daca si lucrurile vorbeau. Doar ceasul poate era prea mult inapoi, dar atata e timpul si de acum înainte.
Uneori se misca simplu dintr-un brat si cateva frunze iti cad inainte. E vremea cand frunzele iti ingalbenesc pe ramurile mintii. In virful copacului meu, pe cea mai inalta ramura a lumii simt o floare, e floarea cazuta din a mea imparatie. E floarea ce a vazut cerul, ce a sarutat lumina. Si asa de bine este cand ma adie vantul si mi se troienesc petalele intr-un profund sarut!
Totul se regaseste in eu insumi. La umbra mea se odihneste prin pustie un profet ce isi racoreste fruntea infierbantata. Si atunci, prin puterea lui, peste trunchi mi se vor desprinde flăcări de iubire. Mi se va ierta vreodata invierea sau am radacinile de pom blestemat? Si seara, imi zambesc visarile grele sub luceafar si tanjesc cu gust amar dupa o lacrima de cainta.
Nimic nu vrea sa fie altfel decat este si sunt patruns sub coaja mea batrina, de cativa viermi ce vor sa imi despoaie cele cateva cercuri. Cum se mai aduna si viata copacilor! Noi, plantele, nu suntem ferite nici de boli si nici de nebunie. Pana la un punct asa-numita boala sau somnul poate fi regenerare, dincolo de care trunchiul putrezeste. Azi-noapte mi-am ascultat spovedaniile complete. E vremea lor, a spalarii de pacate, a rugaciunii pentru iertarea primului pacat! Si sunt ca orice pom ce se daruieste singur unei picturi cu sfinti, tablou in care astept “sa mi se omoare moartea”, cea tematoare de inalte sensuri. Imbogatesc oarecum si eu intunecata zare cu largi fiori de sfant mister. Aseazandu-mi in cruce gandul si ramurile, stelele mi-au spalat tarana, insa vreau sa imi dau sufletul deodata cu serpii incolaciti pe trunchiul meu.
Ce putin mi-am cantat dorul sugrumat si franta bucurie de viata! Mi s-a stins pana si amintirea trecătoarelor iubiri. Drumurile m-au alungat, si am trait in padurea nebuna. Numai sangele meu striga prin paduri dupa îndepartata copilarie. Daca s-a crezut ca puteam sa ajung ceva mai mult decat cel ce am fost, cerul s-a inselat. Cat mai dureaza pana sa fiu botezat cu alt pamant? Mai este cale lunga pana imi apune soarele? Atata stiu, ca prin iarba schitului meu, n-a trecut decat un strop de vesnicie, iar din stropi de timp infloresc marile vesnicii!