agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-09 | |
Ma sufocam teribil in camera. Simteam ca nu am aer destul, ca e prea cald, ca e prea ranced. Am alergat spre balcon. Am deschis larg geamurile sperand ca vantul cel proaspat si racoros de afara va patrunde si in camera-mi plictisita. Dar de unde?!?! Vantul refuza sa alunge ramasitele de aer degradat din camera. Sau altfel nu puteam eu intelege de ce inca ma mai sufoc in camera mea, de acum devenita o tortura pentru corpul meu ( incordat sub o tensiune apasatoare ).
Am decis deci, furioasa fiind, sa deschis toate geamurile si usile de la casa. Ma asteptam sa fie curent, sa simt, sa aud cum circula aerul pe langa mine, cum alearga prin camera ( imaginand totul ca o harjoana copilaroasa ). Visam frumos, cu ocii deschisi si asteptam. Dar degeaba. MI-am dat seama ca nu se intampla nimic. Parca totul impietrise in acel moment. Tot ceee ce persista era acel miros dezgustator de expirat si mintea mea ce incerca sa creeze o scapare. Imi venea sa plang. Nu puteam sa pricep nici in ruptul capului de ce nu mai scapam de acel aer ( care de acum ma obseda si imi provoca scarba ). Atat de ranced, degradat, infect, corupt era acel aer. Am adormit obosita din cauza incercarilor mele zadarnice de a scapa de aerul acela ca ma inconjura si pe care nu vroiam sa il respir. Ma detestam pentru asta atunci, mi-era ciuda pe mine ca nu reusesc sa ma descotorosesc de nevoia de a respira. Asa s-a nascut intrebarea : cum as putea, ce as putea sa fac sa inlatur nevoia de a respira? ( aceasta intrebare aveam sa o notez in carnetul verde, cu coperti groase de piele ce imita sarpele, carnet in care stau ascunse toate angoasele mele stranse si frumos colectionate de cativa ani buni incoa). Revenind. Am adormit. Nu stiu cum, dar oricum destul de repede. Ma rugam cu toata fiinta sa primesc lumina, sa inteleg de ce si cum, sa vad dincolo de ceea ce ved in mod firesc. Sa patrund mai departe, sa pot citi intreaga ecuatie din spatele Creatiei. ( ma gandeam ca asa voi putea identifica acea ecuatie sau fractie raspunzatoare pentru nevoia mea de a respira si daca deodata as deveni matematician as putea sa stiu si cum sa o inlatur). Ma visam zambind. Simteam cum respiratia devenea tot mai lenta, mai profunsa si de fiecare data cand se incheia un fragment al ecuatiei inspiratie - respiratie, parca ceva pur, o exaltatie puternica ce-mi facea trupul sa vibreze in spirit, ma cuprindea cu incetul, cu blandete, in totalitate. Incepeam sa imi vad gandurile cu o claritate deosebita. Mi-era frica pentru ca intr-adevar putea sa vad, sa gandesc si mai mult sa inteleg lucruri minunate al caror sens il pierdusem ( nu doar eu, ci intreaga umanitate acum preocupata de efemer mai intens decat in oricare epoca). Am inceput sa merg in vis, parca atunci invatam sa merg pentru prima data. Ma simteam mai usoara ca un fulg incat nu aveam incredere sa pasesc mai departe. Am zarit pe taria cerului un pui de soim auriu ce zbura jucaus si alintat, in cercuri mici, deasupra mea. O secunda am crezut ca ne-am privit in ochi. M-am simtit strafulgerata de idee si de sentimentul ce insotea idea. M-am hotarat sa urmez calea zborului micului soim si astfel m-am pomenit deodata in fata unei poienite scaldata in raze de roua ce picurau armonios si cald din cer. O nemaipomenita armonie petrecea de jur imprejur acea mica poiana, unde totul parea sa se omogenizeze si sa se eterogenizeze deodata, intr-o perfecta miscare echilibrata, fara insa a atinge vredata o extrema sau alta. Acolo timpul, spatiul pareau sa fie una si aceeasi entitate. Soimul se oprise linistit pe bratele puternice ale unui copac de o perfectiune ce-mi aduce aminte de copacul lui Leonardo da Vinci din "Inchinarea Magilor". La drapta copacului un minunat iris alb se imbaia intr-o lumina calda ce-i mangaia petalele de cristal. M-am asezat langa iris si am inceput a ma ruga. Nu ceream nimic, nu ca alta data cand aveam o lista de rugaminti mare ca o zi de post. Acum stateam linistita, cu suflet calm si ma rugam, doar atat vroiam sa fac. M-am trezit brusc la intrebarea parintelui Inauro Risus : "vreti si o lumanare?". I-am raspuns speriata ca nu-mi doresc nici o lumanare. ( nu intelegeam cum ... ). Dar parintele staruitor : " Sigur nu vreti o lumanare? Poate doriti sa dati lumina mai departe." Am scos din buzunar ultimii mei bani si i-am dat parintelui pentru lumanari. Acesta imi intinse 2 lumanari si cu ovoce clada si binevoitoare imi arata locul unde pot aprinde lumanarile. Aducandu-mi aminte de casa mea, de faptul ca in nebunia mea lasasem toate geamurile si usile deschise, am alergat intr-un suflet spre casa. Am ajuns. Chiar nu mai intelegeam nimic acum. Geamurile erau inchise toate, usile si ele erau inchise, doar usa de la intrare se pare ca ramasese deschisa. Am intrat cu frica in casa, nestiind ce se intampla. Un aer proaspat si plin de miresme dulci si bune ( care aminteau de bucataria bunicii mele unde ea facea mereu prajituri cu vanilie si ciocolata) m-a imbratisat de cand am ajuns in casa. Pe aragaz era cafea proaspata,calda inca si cu iz placut. Mi-am turnat cafea intr-o cescuta ( din acelea din setul meu albastru, care e favoritul meu ) si am gustat. Asa cafea buna si dulce, exact pe gustul meu, nu mai bausem de multa vreme. Din cutia micuta din lemn pretios am scos o tigara cu tutun de mere si am aprins-o. M-am lasat apoi sa cad usor in fotoliul pufos. Sorbeam cafeau. Priveam fumul de tigara cu se risipea pe geam. Savuram clipa si ... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate