agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-11 | |
Cuceritorul simțea în jurul lui singurătatea, dar nu mai era singurătatea obsesivă a excluderii silite, de către ceilalți, care îl apăsase atât în ultimele săptămâni, ci singurătatea de la început, binecuvântata opțiune personală. Regăsise inocența vicioasă și atotștiutoare, sfidarea, pe care le crezuse a fi numai apanajele primei tinereți.
După amiaza aceasta mersese pe jos prin orașul amintirilor de cenușă, inspirase mireasma lor dulceagă, otrăvitoare, zâmbise deșertăciunii manechinelor din vitrine. Indieni, chinezi, japonezi, europeni, se îmbulzeau în magazinele imense să încerce haine, bijuterii, pantofi, eșarfe. Să cumpere din sutele de mii de obiecte identice pe acela despre care credeau că îi particularizează. Cuceritorul ridică ochii spre cer și zâmbi – cerul de deasupra Londrei, zdrențuit de urmele lăsate de avioanele cu reacție, străpuns de antene, ars de reclamele din Picadilly Circus. Un oraș istoric care acum își ascundea istoria, ca și cum locuitorii actuali n-ar merita nici o dezvăluire. “O curvă”, îi spusese odată un amic plecat demult din oraș. “Asta e Londra, o curvă. Îți promite tot timpul, dar ceea ce primești de la ea te face să te simți pângărit, murdar.” Cuceritorul își aminti cum sosise aici, demult, la jumătatea secolului. Ajuns în orașul trădător, crezuse că știe totul, cu sufletul, chiar dacă părea a nu ști nimic. Aștepta din clipă în clipă revelația, momentul cînd misterul i se va dezvălui, când destinul i se va împlini complet. Venise să cucerească. Dar Londra știuse să se ferească. Pentru mulți, înțelegerea și cucerirea sunt sinonime și aici, ca într-o treime spurcată, intră și posesiunea. Londra își întinsese labirintul de bulevarde, străduțe, alei, intrânduri, parcuri și grădinițe, vrăjindu-l, înghițindu-l. Începuse încet, din centru. Insesizabil. Cuceritorul locuia de când ajunsese în oraș undeva pe Queensway, un bulevard cochet care se termină în Bayswater Road, artera care înconjoară o bună bucată din Hyde Park. Fusese fermecat de vitrinele multicolore, de sălile de jocuri, de cinematorgrafele deschise până târziu, de patinoarul întotdeauna plin de fete cu obraji roșii și ochi albaștri. Închiriase o cămăruță mică, ale cărei ferestre dădeau chiar în bulevardul gălăgios, pentru o sumă imensă. Queensway fusese poreclit, de compatrioții lui, “bulevardul petrodolarilor” și era într-adevăr împărăția arabilor prosperi. Însă lui i se părea că în cămăruța lui, în care liniștea nu era niciodată deplină, va putea în sfârșit să primească revelația mult așteptată. Era atât de sigur că revelația se va produce, încât, de când sosise, căutase numai modul în care o va face cunoscută celorlalți. Și i se părea firesc să devină, într-o zi, celebru în lumea teatrului. Era sigur că talentul lui, nerecunoscut în țara de baștină, îi va uimi pe cei mai sofisticați spectatori din lume. Începuse să frecventeze teatrele londoneze și în câteva luni deveni o figură familiară pentru vânzătorii de bilete din Leicester Square, pentru bișnițarii de pe Charing Cross Road, pentru plasatoarele din teatrele de pe Strand. Intra la toate spectacolele și rămânea până la căderea cortinei, până când ecourile ultimelor aplauze se stingeau. Nu conta piesa, important era că el, cuceritorul, se afla în public, anonim din modestie, necunoscut încă, dar știind că într-o zi luminile reflectoarelor vor fi îndreptate spre el, sutele de mâini vor aplauda capodopera lui, că ale lui vor fi și exclamațiile de încântare din foaier, și cronicile elogioase din ziarele de a doua zi. Zâmbea gândindu-se la viața lui dublă – cele zece ore pe zi sau pe noapte, depinzând de tură, în care, cu un ecuson albastru pe care scria “Security” în piept verifica legitimațiile celor care intrau și ieșeau din Blue House, sediul unei televiziuni particulare de mare succes. Și, în restul timpului, planurile mărețe care îi vor aduce faimă, putere și bani. Își alesese special un serviciu al cărui unic avantaj era acela că nu-l “solicita”, după cum explicase el unei compatriote simpatice care lucra și ea în Blue House. Un serviciu pe care cu puțin antrenament l-ar fi putut îndeplini și o maimuță – să recunoști data la care expiră o legitimație, să îndrumi vizitatorii către registrul în care trebuiau să-și înscrie numele și să le dai abțibildurile colorate cu inscripția “Blue House” care le permiteau accesul în clădire. Dacă ar fi știut colegii lui, abrutizați de turele alternative de zi și de noapte, că printre ei se află omul care va scrie capodopera secolului, piesa care va uimi și va trezi lumea la o nouă soartă! Lipsa de identitate, confuzia, rătăcirea drumului, iată subiectul capodoperei sale. Va fi o rază strălucitoare de lumină care va arăta clar și cu o autoritate de necontestat calea către un nou mod de viață, către noul secol. Va fi, în lumea teatrului, ceea ce Noul Testament fusese în creștinism. Însă până atunci, până când adică piesa lui va schimba lumea, trebuia să observe, să înregistreze, să cucerească. Întâmplările și oamenii i se vor supune la un moment dat. Până atunci, trebuia să aștepte. Așteptare plină de singurătate, inițial voluptoasă, dar care se transformase pe nesimțite, printr-un nedrept act de magie al Londrei, în izolare amară și frustrată. Pentru prima dată simțise transformarea voluptății în mizerie personală cu câteva săptămâni în urmă, când intrase într-o cafenea și chelnerul îl întrebase: “Doriți o masă pentru o persoană?” Curios, până atunci nu-l întrebaseră. Îl conduseseră numai, politicoși, la o masă, și îl serviseră amabili. Își închipuia că îl recunoșteau deja ca pe autorul viitoarei capodopere care va schimba lumea și că îi respectau singurătatea autoimpusă, de geniu neînțeles. Dar în ziua aceea întrebarea nevinovată a chelnerului stârni în el neliniști dureroase, a căror existență o bănuia dar care nu ieșiseră niciodată la iveală. Și dacă piesa, capodopera pe care o simțea în el atât de vie, nu va voi să se dezvăluie? Ca și Londra, atât de aproape, atât de a lui, dar imposibil de pătruns. Ca și fata aceea din Blue House, compatriota lui, pe care o vedea aproape zilnic și care îi zâmbea amabil când îi arăta legitimația, una dintre puținele persoane care se sinchiseau să-l observe. Se resemnase deja la gândul că nu va cuceri orașul, că nu-i va pătrunde tainele ascunse în clădirile vechi, în străzile înguste și întortocheate, în stațiile de metrou înghesuite și murdare. Știa că fata aceea va continua să-i zâmbească amabil dar nu va veni niciodată în cămăruța de pe bulevardul Queensway, nu vor bea cafea cu lapte dimineața, nu vor fuma împreună la geam, privind forfota “petrodolarilor”… Și dacă va fi la fel și cu piesa lui? Cu unica operă a vieții lui, care îi va aduce celebritatea dar nu numai atât, care îi va împlini destinul așa cum simțise din primul moment în care ajunsese la Londra? Bătrânul zâmbi indulgent – toate astea i se păreau atât de îndepărtate acum, neliniștea ascuțită și apoi disperarea noților lungi de iarnă în care, în cămăruța de pe Queensway, încercase să înduplece cerneala electronică a computerului recent cumpărat să se închege în piesa mult așteptată. Cât de naiv fusese, să confunde exaltarea cu care sosise în orașul blestemat cu inspirația reală, cu puterea, cu creația. Cât de vanitos, să-și închipuie că piesa lui nu putea ieși la iveală în țara lui frumoasă dar săracă și că numai la Londra putea să-i ofere un public care va ști s-o aprecieze. Făcuse, fără să-și dea seama, ceea ce condamnase la mulți imigranți care veniseră inițial numai pentru câțiva ani, ca să strângă banii cu care să-și cumpere o casă în țară. “Rămânem aici numai pentru copii”, spuneau imigranții aceștia, sfâșiați de dor și de neputința de a se adapta, dar vrăjiți de ușurința cu care puteau cumpăra fleacuri frumoase de care acum nu se mai puteau lipsi. “Ce le-am putea oferi copiilor noștri în țară? Nimic. Aici e Occidentul, aici e viața pe care noi nu putem s-o trăim deplin pentru că nu ne-am născut aici, dar copiii noștri vor fi occidentali”. Așa spuneau imigranții, iar cuceritorul îi disprețuise pentru vorbele acestea, care ascundeau motivul principal al stabilirii lor definitive la Londra: speranța că viețile lor londoneze vor începe, odată și odată, cu adevărat. Făcuse același lucru cu piesa lui, cu capodopera lui. O folosise drept pretext al stabilirii lui la Londra, în speranța deșartă că va cuceri orașul blestemat, că îi va pătrunde tainele. Știind că, dacă va reuși, va dezbrăca straiele umilitoare de emigrant, va pierde accentul est-european și va deveni altcineva – un britanic, un bărbat cu o istorie glorioasă, un exponent al unei nații care a câștigat războaiele, care nu s-a lăsat cucerită, care nu s-a vândut terorii. Și capodopera se răzbunase, continuând să existe numai în mintea lui, chinuindu-l, condamnându-l să simtă veșnic durerile nașterii. Încercase să se elibereze, încercase să dea viață cuvintelor care îl torturau, însă pe ecranul alb literele impersonale se aliniau reci, fără înțeles, fără mister, fără glorie. Bătrânul ridică ochii din nou către cerul Londrei – important e să știi cum să te uiți la el, îi spusese compatriota din Blue House, cu două zile în urmă, înainte de plecarea ei definitivă înapoi în țară. Ce îi mai spusese oare fata aceea care reușise să se smulgă fascinației orașului? Ah, da… Îi povestise ceva despre un grec care se dusese la romani și fusese invitat la un spectacol. Văzând aruncătorii de sulițe, grecul spusese că acasă la el, în Rhodos, poate să arunce sulița de două ori mai departe. Văzându-i pe gladiatori, grecul se lăudase că acasă la el în Rhodos poate să învingă orice luptător. Romanul care îl însoțea tăcuse până atunci, dar când grecul afirmase că acasă la el poate să sară mai sus decât oricare dintre atleții romani, îi replicase: “Hic Rhodos, hic salta!”. Aici e Rhodos, aici să sari! Bătrânul nu era sigur că înțelesese ce voise să-i spună fata. Voise poate, în felul ei politicos, să-i sugereze că piesa s-ar fi născut oriunde dacă era să se nască? Oricum, era prea târziu să se gândească la asta. În după amiaza aceasta când se împăcase în sfârșit cu Londra, când singurătatea se transformase din nou, ca printr-un act de magie neînțeles, din exil dureros în izolare binecuvântată, simțea că trebuie să îndeplinească unicul act de voință personală din orașul blestemat. Waterloo Bridge era pustiu la ora aceea, navetiștii nu ieșiseră încă din birourile îmbâcsite din centrul Londrei ca să traverseze podul peste Tamisa către gară. Râul era la reflux – un mic inconvenient, gândi bătrânul, dar nu-și mai îngădui să aștepte. “Hic Rhodos”, murmură el, încălecând balustrada de piatră. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate