- Dă-mi, te rog, să văd unde-am rămas!
- Nu-i nevoie, știu pe de rost - “Da’ tu, oltene, de mâine să pleci la mă-ta acasă!“
- Aha! Da, așa-mi spunea. Sau alte dăți - “Mai du-te și la tac-tu-mare Păduraru!“ Aproape îmi dădeau lacrimile când îl auzeam, chiar dacă nu vorbea serios.
“- Dacă pleacă el, se duc toți.“ zicea mamaia , pusă pe harță, gata să poarte orice bătălie pentru nepotul ei favorit. Adevărul e că am simțit dintotdeauna că bunicul mă iubea mai puțin decât pe ceilalți, sau poate doar mi se părea, deși nu m-am supărat niciodată. Dar bunica, scumpa mea mămăiță, ar fi făcut orice ca să mă aibă lângă ea.
Acum, pentru c-a venit vorba de celălalt bunic, o să-ți povestesc puțin despre familia tatălui meu. Ai lui Păduraru, li se spunea așa fiindcă bunicul a fost pădurar.
Din păcate, nu-ți pot spune prea multe, ei au rămas pentru mine aproape o enigmă.
Bunicul Mirea a venit discret, tăcut, frumos și așa a și dispărut din această lume. Tânăr ambițios, frumos cum rar se vede, s-a căsătorit în Cadrilater - de unde era - cu o aromâncă. Nu știi, mică prințesă, nimic despre neamurile astea! Sunt ciobani căliți în munții Rhodos, oameni dârji, coborâți din negura vremurilor. Și te rog să reții - pentru ei este o mândrie că sunt români. Cu bunica mea, pe care, din păcate, nu am cunoscut-o, a avut patru copii. Au prosperat, și-au construit o casă mare, înconjurată de o mulțime de trandafiri, au cumpărat pământ, în special pădure. Au trăit în bunăstare, până când...Vezi, urma de sânge de aromân mi se transformă-n lacrimi.
Mi-e ciudă și nu vreau să plâng, prea des o fac în ultima vreme. O fi semn de bătrânețe?
- E semn că prea des nu le-ai dat voie să curgă.
- Se poate. Deci a venit războiul (mama îmi spunea odată - “Să mâncați frunză de salcâm, dar să vă ferească Dumnezeu de așa ceva!“) și când s-a terminat, a început din nou împărțeala. Se trasau alte frontiere, se împărțeau teritorii ca la târg, ce mai. Atunci s-a hotărât că bucata aceea de pământ nu aparține României, ci Bulgariei. Și-așa deodată, peste noapte, românii pleacă “la ei acasă“, adică în noua Românie ciopârțită.
“Ordinul nu se discută! Cu bocceluța sub braț, cu copiii de mână, treceți Dunărea în douăzecișipatru de ore, dar lăsați aici agoniseala, că asta ne aparține, cu pământ cu tot!“
Blestemat să fie cel care a gândit asa!
- Te rog să nu blestemi!
- De ce? N-am nici măcar dreptul ăsta?
- Drepturi, drepturi și iar drepturi! Ai trăit mai mult decât mine, tu singur ai spus c-ai văzut multe la viața ta. N-ai înțeles un lucru, că fiecare primește - și bun și rău - cu măsura cu care a dat, fără să fie nevoie să intervenim noi cu blestemele noastre?
- Ba da.
- Atunci retrage! Și adu-ți aminte ce-ți spunea mama ta - “Un om nu trebuie urât“. Ura, ca și orice formă de răutate, se întorc asupra celui care le emite. Ca și bunătatea și dragostea.
- Bine, m-ai convins. De fapt, știam, nu stiu ce mi-a venit. Uite, retrag. Și fie binecuvântat! E bine?
- Da. Azi ești tare pornit, revoltat...
- Sunt. Și simt uneori c-aș pune mâna pe armă.
- Ca să faci ce?
- D-alea nefăcute. Adică puțină, măcar puțină dreptate.
- Și crezi că ai reuși?
- Tu, învățătoareo (doar ce mi-ai dat o lectie), crezi că poți reuși să faci ceva, dacă nici măcar nu încerci?
- Cu arma?
- Da. Dacă e nevoie, chiar și cu ea.
- Armele sunt de mai multe feluri.
- Despre asta vom mai discuta. Revin. Cum îți spuneam, bunicul și-a luat cei patru copii și a plecat la drum. Soția lui, misterioasa mea bunică, nu a vrut asta (se pare că a plecat în Grecia, de unde erau străbunii ei) și astfel bunicul a venit singur, adică însoțit numai de copii. A plecat cu inima grea să treacă Dunărea “în țară“, dar aici românii noștri stăteau cu armele îndreptate spre ei, iar bulgarii băgaseră glonț pe teavă. Stăteau pe bac în mijlocul apei și nimeni nu vroia să-i primească. După două zile, însuși Regele Mihai a venit acolo, ordonând ca toată suflarea să treacă Dunărea. Mai apoi, tot printr-un Ordin Regal, cei veniți “de dincolo“ au primit, unde au dorit, o bucată de pământ și materiale să-și construiască o casă. Bunicul meu a primit, în satul în care m-am născut, o mică pădure. Și a luat-o de la capăt, croindu-și un nou început prin hățisurile vietii. Știu despre el, mai mult din instinct, c-a fost un bărbat strașnic, un om bun, dar cărările pe care le-a bătut mi-au rămas adesea necunoscute.
Când am mai crescut, mergeam la el și-l rugam:
“- Bunicule, povestește-mi despre matale, despre viața pe care ai trăit-o! Te roooog!“
“- Nu, nu pot, nepoate și nici nu vreau să te întristez. Mai bine hai să te învăț să cultivi trandafiri! Vrei?“
De la venirea lor, oamenii i-au acceptat foarte greu, erau considerați niște străini, niște amărâți acolo. Iar el era un bărbat prea mândru ca să suporte asta, nu s-a obișnuit cu gândul niciodată, se izolase la pădurea lui, mereu cu pușca la spate, mereu tăcut și îngândurat. Vorbea rar, foarte rar (a rămas pentru mulți un mister), dar era oricând gata să sară în ajutorul altora mai nevoiași.
Și, Doamne, ce bărbat frumos era! Eu l-am cunoscut alb, nins de vremuri, deși nu era chiar așa de bătrân. Și avea un suflet tânăr, cu toate încercările prin care trecuse. Îți dădeai seama de asta de cum îi vedeai căsuța din pădure, cu trandafirii din preajmă (a vrut să refacă aici amintirea a ce avusese dincolo cândva). Atunci când se îndura să vorbească, l-am auzit nu doar o dată zicând - “Cine iubește natura și florile, acela este iubitor de oameni“. Nu știu dacă influențat de el, dar cred că mai mult mi s-a transmis prin gene, eu tare-am mai iubit florile, pădurea, apa și...oamenii. Cu cât m-au dezamăgit, cu atât i-am iubit mai puternic, mi-am zis de fiecare dată că trebuie să fi gresit eu undeva. Durerea de-a mă fi înșelat mi-am alinat-o zicând că e vina mea, că nu m-am orientat corect și-am încercat să învăț de fiecare dată câte ceva.
- Ai învățat?
- Ei, copilă, cine poate să spună vreodată că nu mai are nimic de învățat? Chiar de la tine am învățat destul de multe, tu nici n-ai habar.
- Cum ar fi?
- Nu, nu. Poate altădată. Hai să nu ne abatem prea tare.
Copiii bunicului au fost - Sanda, se măritase undeva într-un sat lângă Dunăre (altă dată o să-ți povestesc despre bărbatul ei, unchiul Iancu, un adevărat haiduc), Erasmina, tata și încă o fată - Elisabeta, care a dispărut o dată și n-a mai apărut. Le adunase bunicul meu toate și, fiindcă nu era de ajuns, (știi vorba aia - “Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce!) a venit alta. Un alt făuritor de destine (cine mă-sa or fi crezut ăstia că sunt?!), un tovarăș de la raion, a decis - “Pădurea asta e a poporului și a lui va rămâne, asa că matale, Moș Mirea, te muți în altă parte“. Poate cineva să înțeleagă asta?
Între timp, tatăl meu se căsătorise cu mama.

Dă-mi voie - si nu te supăra! - să mă opresc aici deocamdată. Am gândurile împrăștiate la un eveniment care va urma și n-aș vrea, din grabă sau neatenție, să sar peste unele lucruri.
- Te gândești la plecare?
- Da.
- Când va fi?
- Foarte curând. Nu-ți face griji, vom găsi o modalitate.
- Mai am atâtea să te-ntreb...
- Mai am atâtea să-ți spun! Promit că voi reveni, promit!