Și stătea acolo , și era noapte .Iar natura văzând-o așa tristă i s-a făcut mila de ea , așa că a încălzit-o cu adierea vântului de vară și a protejat-o cu pelerina de picături calde și mângâietoare , ca să-i fie durerea mai ușoară. Și stătea acolo și privea firul ierbii cum se îndoaie din cauza greutăți picăturilor de ploaie și cum se ridică repede și iar cade sub puterea vântului . Și stătea acolo, sub crengile unui mesteacăn uriaș sub care părea mai degrabă o furnică decât o fată. Când luna a urcat ușor dealul văzduhului și a ajuns in vârful lui fata și-a ridicat ușor privirea la zărirea razei de lumina , care făcea iarba să joace precum marile actrițe sub reflectoare. Iar frunzele mesteacănului se împreunau cu adierea vântului redând o muzică mângâietoare sufletului trist de fată , iar jocul firelor de iarbă se transformă într-un vals de mult nemaivăzut . Dar nici zâmbetele stelelor nu au reușit măcar să ajungă la inima copilei pentru al mângâia in totalitate. În privirea fetei era prea multa suferință ca să poată fi alungată cu o simplă manifestare a naturi. Ochii ei căprui precum castanul erau aproape albi din cauza lacrimilor care se rostogoleau ușor dar repede pe obraji care parcă se încălzeau mai tare în loc să se topească sub lacrimile reci , care udau ușor pieptul dezvelit al fetei. În bătaia vântului părul îi acoperea chipul precum un val ondulat și fin ca mătasea și transparent pe alocuri precum firul apei , iar în rest ca abanosul de închis. Ploaia a obosit a mai cădea dar lacrimile ei parcă curg mai cu spor la vale și nu par a vrea să se oprească . Vântul nu mai este cald, iar noapte s-a lăsat ușor, aproape de tot ,peste ținut. Iar o data cu ea a început al joc , cel al umbrelor . Fiecare frunză în parte și-a invitat ,la un tangou rece și rapid, umbra .Și atunci a tresărit ușor , părea că vine printre crengile copacului, parcă vroia să i-a parte la acest ultim dans . Se mângâia ușor pe brațe , trupul nu mai ardea ca mai înainte. Se ridică lent , făcu un pas și murmură ceva „Tatăl nostru care Ești …” , o rugăciune , care se înaltă ușor dar sigur către înălțimi.”..și nu ne duce pe noi în ispită și ne izbăvește de cel rău. Amin” . O data cu sfârșirea rugăciunii își ridică privirea pentru a putea vedea mai bine viața care o așteaptă. Închide ochii brusc , își rupe durerea din ea cu mâinile și se lasă înghițită de întunericul aleii. Trecu mâna prin crengile copacilor și se opri din mers . Ridică mâna deasupra ochilor și întinse degetele lateral , iar în palma ei se puse pe joc umbrele unor licurici . Dar când trupul abandonă acea stare se privi prin ochii verzi ai unui necunoscut și își văzu sufletul. Ea se sperie și fugi cât văzu cu ochi . Dar nu reuși să scape de acea reflectare nici după atât timp , și ce o întrista mai tare e că nu putuse să privească chipul lui , pentru ca se speriase de frica ei pe care o văzuse in acei ochi si nu mai putu să-l privească. Dar tangoul nu s-a terminat si o umbră a invitat-o la dans . Ea acceptă si întinde mâna…este prinsă, învârtită și cuprinsă de mijloc … părul se învârte precum valul rochiei si se răsucește in mâinile lui precum o pană in mâna unui scriitor. Dansul s-a sfârșit, el o cuprinde si mai tare, iar trupul ei cedează sub privirile lui. Buzele se lipesc ușor una de alta intr-un sărut de mult râvnit.