Ce mirare că sunt! Să fiu o lacrimă, un sâmbure de cer sau sunt o întâmplare a altor ființe? Dumnezeu și-a săpat locul în mine, iar eu curg în afara mea. Și încă sunt situat în gând înalt. Am așteptat și nu mi s-a ucis taina cu mințile înalte. Numai peșteri răsună izvorulului meu dreptul spre adânc. Închid cu pumnul urma de izvor ceresc, râvnind ca iubirea să își reaprindă singură în mine izvorul pământean, o vreme, și încă o vreme... De aici e lungă calea către un cer chemător și necucerit, spre locul parcelat și de strămoșii mei.
Arcul strâns al cugetării, face ca plecările din mine în alte lumi să nu însemne despărțire. Sunt ceea ce îmi aduc aminte. Sub stelele de ieri, sub luceferii trecuți, lumea e altoită pe structura mea, a ta, a altora. Știu că în adâncuri foste nume îmi țin oglinda. Or, lauda grădinii de îngeri, când răsare? Îngerașul meu strănută când se privește în oglindă, iar arhanghelii se plâng de greutatea aripilor. Porumbelul rupt din sfântul duh strânge cu pliscul ultime lumini. Văd cum cerurile și pământurile se îngână. Cu oceanul de îndemnuri și de năzuinți în mine mă închin luminii voastre, stelelor... cu toate că, precum o veveriță înspăimântată de furtună, m-am născut fără să știu, fără să fiu anunțat.
Acum mi se dă mâna toată și dacă greșesc mă stropesc noroaie sau se aruncă după mine cu pietre sau meteoriți. Ce grai în sânge am închis? Va fi preschimbată argila mea în duh? M-am împiedicat de aceste ceasuri când penumbra orizontului se descrețește. Din secunde sparte, deduc adâncul unei calme creșteri, o durere pe care o așez în picăturile de ploaie.
Spintec văzduhul să vibrez în lumi nenumărate. Caut lumina stinsă și mi se lasă urmele în lut. Mi se retrage poteca în pădure, mi se apropie vraja nepătrunsului ascuns. Fără să pricep, am cunoscut Treimea, acolo în cucuiul său și n-am rămas decât cel care sunt. Ca să o știu oarecum, m-am uns cu o cadelniță în propria-mi tămâie.
În cerul înalt de noapte m-am închis. Așa dăinuie un suflet în adieri, nu-l pot cuprinde și încape. Grea a fost pentru mine osânda de a sta în lumină! Lumini scăpate se mai zbat între pereți de carne. Sau e doar tributul pentru a trăi. Așa ne închidem inima după nespusele cuvinte și o umbră ni se desprinde din icoane sfinte. Când o să ajung la voi, să nu fiu întrebat ce arbori sau ce sfinți am întâlnit pe drum.
Tot ce am făcut vreodată se va întoarce. Gornicul nu îmi mai vorbește. Nu peste mult are să bată vânt, se vor aprinde luminișuri pale pentru ceasul fără vină. Pe vânt și pe lumină sunt aduși strămoșii noștri, acele lacrimi, sâmburi de cer sau întâmplări care au murit fără de vreme, vin să își trăiască în noi mai departe viața netrăită. Dănțuiau steluțele în iarbă, și nu știam ce au... dar acum știu: cu strămoșii mei voi spori a lumii taină! Să fi venit steluțele prea curând, sau poate prea târziu?